Am reuşit, într-un târziu, să aflăm câteva lucruri (mă refer, în general,  la noi – jurnaliştii), până la urmă,  din/despre  culisele vizitei „americane” a lui Traian Băsescu.

text Mihail Gălăţanu foto Agerpres

În primul rând, plecăm de la  premisa că este/a fost vorba despre o delegaţie mai amplă, care şi-a propus – şi, într-o anume măsură, şi-a atins câteva  obiective, diplomatice &  politice. În al doilea rând, merită notat că am semnat, ca naţie, un act fundamental pentru istoria recentă &  contemporană  a României: amplasarea scutului antirachetă. Lucru pe care l-a reliefat, de curând (şi  posterior evenimentului) ambasadorul american la Bucureşti.

Preşedinte în exerciţiu, Traian Băsescu şi-a împlinit, şi el, ţelul, deşi – la început – era cotat cu puţine şanse – de a-l  întâlni pe actualul preşedinte Barack Obama.

A stat cu el la o tacla vreme de aproximativ jumătate de oră, iar televiziunile au arătat, către popor, imaginile care trebuiau să facă, musai, înconjurul ţării. Şi  să-i bage preşedintelui nostru (că doar n-o fi vorba despre al lor!) niscai voturi cu care să-şi burduşească urnele.

Personajul  central, misterios  &  secret  al întâlnirii este, totuşi, Joe Biden. El ar trebui să aibă  cunoştinţă,  probabil, de  toate  celelalte aspecte confidenţiale discutate.

În rest, Theodor Baconsky  s-a evidenţiat şi el, punându-şi  semnătura/parafa pe  acelaşi document cu Hillary Clinton.

Vizita îi foloseşte, deopotrivă, aşa precum spuneam, şi lui  Theodor  Baconsky,   care  se pregăteşte, după cum se vehiculează în lumea ziariştilor, pentru o serioasă  carieră  politică. Alături de Traian Băsescu  – ori ca vector important al unui „partid de rezervă“. Dar  toate acestea sunt, \n momentul actual, doar… „rumors“, neconfirmate.

S-au făcut, bineînţeles, pe televiziuni, odată cu „epopeea americană“ – şi mari & grandioase reportaje de la Deveselu, din care n-am înţeles mai  nimic. De   aflat noutăţi, nici  nu poate fi vorba. Geaba pleci, geaba te duci, geaba rupi din cei papuci.

CE ȘANSE AR AVEA DINU PATRICIU CA PREMIER

Dacă ar fi să fiu foarte corect, cea mai incitantă provocare  a  lunii  care  a  trecut  a  fost prezumţia că Dinu  Patriciu, oligarh  care  se bucură  de  notorietate  în  Partidul  Naţional Liberal, ar avea şanse să fie numit premier.

A fost doar o simplă diversiune?

Au fost exprimate opinii politice diferite. Ar fi fost posibil?

Pe cine avantaja o astfel de decizie? Ar  fi profitat Partidul Democrat   Liberal de o astfel de  „soluţie“, ca să iasă din „corzile“  tuturor contestărilor – şi să capete, astfel, o gură de oxigen?

Mi se pare, totuşi, o ipoteză de discutat, cea cu „Patriciu-Premier“. Este cât se poate de importantă. Dacă ea s-ar materializa, Dinu Patriciu, la rândul său, ar dobândi ceea ce nu are: experienţă politică în câmp direct. O experienţă care i-ar decanta vederile şi concepţiile – şi ne-am afla, peste un mandat, fie el şi de şase luni, în faţa  unui cu totul alt om politic. Învăţat să „guverneze“ doar din umbră, să  „şoptească“/ sufle (la urechea  cuiva, fie că el se numeşte  Călin Popescu Tăriceanu sau Crin Antonescu), Dinu Patriciu probabil că abia aşteaptă să  intre  în „foc continuu“, pe bune.

STATELE UNITE ȘI NATO. „VÂRFUL DE LANCE“

NATO   fără Statele  Unite  nu  prea   e… NATO. NATO  fără Statele  Unite, după cum am văzut, în conflictul din Libia – şi în toate cele opt sau nouă luni de la începutul anului acest, 2011 – este ca o lance fără vârf.

SUA este mult mai „hotărâtă“ decât restul Alianţei. „Braţul european“ al NATO suferă, în continuare, de slăbiciune.

Mai mult decât o diplomaţie, NATO este – şi îşi doreşte să fie – o forţă în acţiune.

Mai mult, după cât s-a putut observa din „experienţa  libiană“, nici   un   război nu seamănă cu  altul. Conflictul  din Vietnam nu are  decât similitudini de principiu cu cel din Irak.

„Coliziunea“ din Libia s-a dovedit pe o altă „buclă“ a realităţilor geo-strategice faţă de deja „consumatele“ conflicte din Irak şi Afganistan.

Ehei, ce să-i faci, mamă, se (mai) schimbă până şi războaiele…

LA ANUL VIITOR, PREZIDENŢIALE  ÎN RUSIA

Anul viitor, 2012 va fi un an de foc şi la Est de  România.  Au   loc  alegeri  prezidenţiale  în Rusia, unde e un „ghem“ (de tensiuni) greu de descâlcit.

Precum vă amintiţi, Vladimir Putin făcuse acel hocus-pocus politic  („politrucus“), în care Dmitri     Medvedev  a  ieşit preşedinte, iar  el, Putin – prim-ministru.

Anul 2012 readuce „perechea“ Medvedev- Putin  în  atenţie. Nu spunem tandemul şi nici măcar duetul, pentru că este departe de  noi ideea că nu ar fi disensiuni între cei doi poli ai binomului.

În  cursa  pentru  prezidenţiale,  după câte avansează ideea presa moscovită, se vor înscrie între cinci şi nouă candidaţi care au, realmente, un cuvânt de spus – şi a căror atitudine va cântări greu  în  procesul  electoral. Restul,  doar umplutură.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Tuesday, October 11th, 2011 at 11:45 pm, ZOOM, RSS feed