Ucideţi generalul

August 24th, 2011, Revista Flacara

Comenteaza

A venit cutremurul din ’77 care a avariat grav blocul cel nou din Pantelimon, cu pereţii prăbuşiţi la dormitoare, acolo unde ar fi trebuit să fie paturile, noroc că nu ne mutaserăm. Si, pentru că a fost cutremur, eu am scăpat de o injecţie antirabică în burtă (mă muşcase Jack, câinele aproape orb din spatele blocului, pe care l-au otrăvit după două zile), cea din 5 martie, dar pe 6 am văzut prima clădire prăbuşită pe Stefan cel Mare, după Pasajul Obor, mergând spre spital.

Apoi, bunică-mea Bebe s-a îmbolnăvit. Un cancer nenorocit. Ai mei mă ţineau departe de ea, ca să pot să învăţ. Mă mutasem şi cu şcoala în Pantelimon, la 51. Nu mai făceam rusă, ci franceză. Aveam profesoară şi acasă, ca să recuperez. Era grea franceza, dar mă distra să mă maimuţăresc cu accentul pe rrrr. Bunica mea a murit într-o seară când mă pregăteam pentru o teză de a doua zi. La matematică, parcă. Nu mi-au spus. Nu ştiu ce notă am luat la teză. Nu mai ţin minte. Doar înmormântarea mi-o amintesc, la Belu catolic. Si în ziua aceea am devenit mai puţin copil. Pentru că lumea nu e dreaptă! Atunci am început să înţeleg asta.

Apoi am uitat din nou sau m-am prefăcut că uit, că ascund adânc în minte tot ce văzusem – pereţii prăbuşiţi, blocurile dărâmate la cutremur şi, mai ales, coşciugul sinistru de lemn. Fusese primul coşciug pe care îl văzusem de aproape, de foarte aproape. Si în el era o fiinţă nemişcată care semăna vag cu bunica mea. Ca o păpuşă. Am înţeles atunci că ea nu va mai fi niciodată. Si m-am simţit singur pentru prima dată în viaţa mea. Nu aşa, cum eşti singur când ieşi la joacă şi ceilalţi copii sunt la masă sau la şcoală. Singur şi abandonat. Părăsit. Orfan. Nu ţin minte dacă am plâns. Poate că da. Pe dinăuntru eram gol. Pierdut.

Amintirile s-au amestecat. Nu mai au ordine. Doar imagini, cuvinte şi uneori mirosuri. Ciudat cum îmi amintesc mirosurile. Cel de cafea dată în foc pe aragaz. Mirosul de cafea naturală şi apoi, cu trecerea anilor, mirosul nedefinit al nechezolului. O aromă de medicament fetid. Si iar, din când în când, aroma cafelei de contrabandă – pachetele aurii, la 250 de grame, de Wiener Caffe.

Am terminat a VlII-a la nr. 51. O şcoală de lângă o biserică ce a fost dărâmată. Sau aşa îmi amintesc. Ţin minte un buldozer şi macaraua cu bila atârnată, motoare ambalate şi miros de motorină arsă, lume tăcută cu sacoşe goale trecând cu paşi mici şi aruncând priviri scurte ca să nu-i observe nimeni, să nu-i toarne că le pasă, miliţia cu Daciile obosite având guguloiul ăla albastru ca un cucui pe post de girofar şi tablagii burtoşi cu uniformele albastre prăfuite şi prost croite.

A urmat liceul la Mişu, la mate-fizică. Clădire veche, colegi noi. Primii fiori. Primele romane de dragoste. Mă rog, romane? Aici amintirile sunt foarte amestecate, dar am o cutie de pantofi plină cu scrisori de atunci şi fotografiile alb-negru şi, dacă vreau să-mi amintesc ceva, mă uit pe albume sau în plicurile unde se află pozele care nu au mai ajuns să fie lipite. N-am mai avut timp. Sau chef. Alte priorităţi. Era să pic treapta I, linia roşie era chiar sub mine.

Apoi a venit epoca tirului. Mă simţeam atât de bine cu arma în mână. Nu pentru că aveam putere. Nu! Nu mă gândeam să fur vreun glonţ. Să atac stăpânirea sau mai ştiu eu ce. Nicidecum. Îmi exersam singurătatea. Eu şi arma, ochind o ţintă – o hârtie cu cercuri – aflată la 100 sau 200 de metri sau mai mult. Am uitat. Eram singur. Doar eu şi un obiect care acţiona pentru mine, ca un sclav, ca un servitor. Atunci mi-am exersat prea mult singurătatea. Si acasă eram singur la lecţii. Când aveam chef de ele. Când nu, citeam. Citeam pe rupte. Televizorul nu e un lucru de care să-mi aduc-aminte. Poate doar sâmbăta seara, la bulgari la Studio X. Mai dădeau filme americane, dar dublate în bulgăreşte. Mannix în bulgăreşte, Columbo în bulgăreşte, chiar şi John Wayne. Mă distrau, într-un fel.

Într-a X-a aveam note mici de tot. Ziceau că o să pic treapta a II-a şi mai bine să mă duc la un liceu industrial. Nu ştiu cine zicea. Nu ai mei. Cred că diriga, doar era profă de mate! Am renunţat la tir şi am luat treapta al 13-lea pe lista de admişi. M-am simţit fericit, pentru că le-am dat o lecţie! Dar am uitat repede măreaţa victorie. O prostie.

Am şters tirul din viaţa mea şi într-a XI-a am ţinut-o numai într-o petrecere. Ceaiurile de sâm- bată seara. Prin rotaţie la fiecare din gaşcă. Dans, muzică de casete pirat înregistrate cu un leu minutul, câteva sandviciuri cu salam şi murături, pepsi de contrabandă – adus de la fabrica de la Constanţa, singura care mai respecta reţeta -, vin de la ţară (dar nu eram cam mici pentru vin? S-ar putea ca alcoolul să fie din alte amintiri?…) Si, bineînţeles, idilele, săruturi, pipăieli – blues-urile care se puneau cu lumina stinsă sau doar cu o veioză chioară ca să nu te vadă nimeni pe unde îţi plimbi mâinile -, apoi paturile prietenilor si camerele încuiate. Filme pe video spre dimineaţă, când apăream cu toţii ciufuliţi si mototoliţi, dar zâmbitori si bărbatul abia răsărit din noi mânuia mitralierele lui Rambo fără să

înţeleagă ce naiba căutaseră ăia în Vietnam.

La bac a fost simplu, sau aşa ţin minte. Au râs de mine când am zis că, pentru facultate, dau la construcţii. Colegii mei, vreau să spun. Erau medicinisti aspiranţi, băieţi cu fiţe de aeronave sau electronică, fete cu vise de ASE. pentru mine era bine la construcţii. Dacă nu fusese istorie, atunci construcţii era foarte bine. Dar asta cu istoria e o altă poveste. Nu pentru acum. Ca inginer ar fi trebuit să mă descurc mai lesne. Îmi explicaseră ai mei cum e cu detaşarea în oraşe închise, se câstiga bine la santierul de la Casa

Poporului dacă aveai o pilă si izbuteai să ajungi acolo, iar apoi nu mai trebuia decât să prind o excursie în Iugoslavia ca să fug…

Am luat admiterea si a venit si ultima vară de vacanţă. Apoi a sosit hârtia. Ordinul de încorporare. O hârtie mică si nenorocită, tipărită prost si completată cu pixul albastru, acel albastru de la fabrica Flaro (adică Flacăra rosie!?), care întotdeauna părea spălăcit si lăsa mai multă pastă decât era nevoie. Mai aveam o vară în faţă si nu i-am dat importanţă. Eram surmenat de examene, exaltat de nebuniile viitoare ale unei vacanţe la mare – aveam ceva bani si visam la fete si la plaja Mamaia si la vermutul Mamaia -, erau petreceri si prin oras – se sărbătoreau admiterile, ba chiar si niste aniversări.

Mai târziu, ai mei m-au readus cu picioarele pe pământ, când am început să vorbim despre valiza de lemn. Nu se găseau nicăieri. Nu se mai fabricau (dacă s-or fi fabricat vreodată!) si trebuia să găsim pe cineva care avea una si era dispus să o vândă sau să o împrumute. N-a fost usor, asa ţin minte. Până la urmă au găsit una, după lungi căutări. Era verde închis si cu vopseaua mâncată pe laterale si la colţuri. Se vedea că e cam veche si muncită.

Mi-au spălat-o si au dezinfectat-o; taică-miu a bătut niste cuisoare ca s-o mai rigidizeze (a lucrat vreo sapte-opt zile, dar a iesit o operă de artă, măcar să fi stiut la cine a ajuns lada aia după armata mea.), am asternut o coală albă în ea să pară mai curată si mai nouă. Si într-o zi am

început să o umplu. Nici asta nu era o treabă usoară. Trebuiau ciorapi de nu-stiu-ce culoare, maiouri albe. Indispensabili, cămăsi de corp, chestiuni care acum par ciudate doar când ros- testi cuvântul. Tot felul de lucruri care, bineînţeles, nu se găseau. Nu-mi amintesc exact şi nici nu cred că îmi face vreo plăcere.

Era septembrie când am plecat. Singur? Aşa am vrut. Dar nu, aveam un prieten încorporat la aceeaşi unitate. Ne-a dus taică-su cu masina, o Dacie 1310, cu vopseaua albă mătuită; a condus cu 70 km/h până în Mărăcineni – o comună amărâtă la iesirea din Buzău spre Râmnicu Sărat, după faimosul pod de acum, luat de ape si inaugurat de presedinte – si ne-a lăsat la poarta de tablă verzuie a unităţii. În Bucureşti, la plecare, ai mei erau emoţionaţi. Ne-am îmbrăţisat în usă si la lift. Maică-mea plângea usor. Eu mă simţeam bine. Aveam ocazia să fiu Rambo! Era o aventură. Asa părea.

M-am trezit într-o curte plină de bărbăţei ca si mine care stăteau în fund, călare pe valize de lemn aproximativ la fel – nuanţele de verde sau maro difereau usor – si priveau în jur total dezorientaţi. Exact în acea clipă m-am simţit ca într-o turmă. Si de senzaţia de turmă idiotizată nu am scăpat nici acum. Nici în ’89 si nici după aia! Câteodată, când evadez din ţarcul autoimpus al spaţiului mioritic, încerc să uit anii. Toţi anii! Si încerc să păstrez doar oamenii, unul câte unul, nu toţi deodată. Oamenii care mi s-au adresat mie vreodată personal. Nu turmei!

Cam atunci a apărut Simionescu. Trecea pe o alee îngustă ce mărginea terenul de inspecţie – careul sau platoul de adunare, nu mai ţin minte exact termenii -, nu sunt sigur, dar eu cred că l-am văzut. Avea o ţinută dreaptă, nu ţeapănă, ci distinsă. Păsea încet, ca si când s-ar fi gândit la ceva. Si ne privea usor amuzat. Cunosteam uniformele si însemnele. Patru stele mici pe fiecare epolet, asezate 2-1-1. Era căpitan. Poate că privirile ni s-au întâlnit o clipă. Desi nu cred. Apoi a venit un tablagiu si a început să urle la noi. Chestiile cu alinierea, ameninţările, trimiterea la tuns, la dormitoare. Începea circul!

M-am tot întrebat dacă într-adevăr l-am zărit în acea primă zi pe Simionescu sau a fost doar o iluzie, o amintire construită post-factum pentru a da povestii noastre, din mintea mea, mai mult romantism. Nu pot să răspund. Nu stiu. Poate da, poate nu. În amintirile mele, el a apărut atunci.