Regizorul  Tudor Giurgiu pune pariu că va umple  sălile de cinematograf  cu  o  comedie made  in  România, „Despre  oameni  şi melci“.  Cum  filozofia românului se  comprimă clişeistic în toate registrele,  de   la   băşcăliosul  „haz   de   necaz“    la   poeticul râsu’-plânsu’, se pare  că îl va câştiga.

Scenariul  filmului abdică în faţa celebrei formule „Viaţa bate filmul“,  printr-o graţioasă reverenţă à la française, după care îşi face loc în cartea  de istorie  a tranziţiei noastre, la pagina

1992. Este  istoria  romanţată a  unui grup de muncitori de la ARO  care,  ameninţaţi de faliment  şi de şomaj,  decid  să-şi  doneze sperma, iar cu cei 300.000 de dolari obţinuţi,  să salveze uzina, cumpărând-o. Proiectul eşuează şi ajung să trăiască din melci trimişi la export în Franţa. L-am rugat pe regizorul filmului, Tudor Giurgiu, să ne vorbească despre poveştile din culisele platoului de filmare.

 

❙     Despre oameni şi melci se anunţă un succes de casă. Cum aţi dori să iasă spectatorul de la film?

– Zâmbind. Dar şi cumva pe gânduri, este o imagine, zic eu, fidelă  a perioadei şi nu foarte veselă. La avanpremiera de la Târgovişte, unde de altfel am filmat,  mi-au  spus  oamenii – culmea, aceiaşi care au participat la filmări  – „Da, am  râs,  ne-am  amuzat, dar  am  plecat  foarte îngânduraţi, a  fost  un  râs  dulce-amar.“ Este ceea ce mi-am  dorit.

 

❙     Aţi  fost fidel scenaristului?

– Foarte  fidel.  Singurele modificări le-am lucrat  împreună. Input-ul  meu  a fost mai vizibil atunci  când am hotărât să fixăm acţiunea în 1992. Filmul ar fi pierdut din „pitoresc“ dacă îl plasam în  2002 (anul  în  care  a făcut  deliciul rubricilor de ştiri iniţiativa trăsnită a liderului de  sindicat de  la ARO  de  a salva  uzina prin donarea de spermă – idee  care l-a inspirat pe scenaristul filmului, Ionuţ  Teianu,  n.r.).  Aşa, am  avut   în  background mai  multe   lucruri: venirea la Bucureşti a lui Michael Jackson, alegerile, Caritasul… Pe lângă asta, încă mai plutea în  epocă   o  anume  candoare, un  entuziasm vecin  cu  idealismul, ca o disperare refuzată, care a ajutat  filmul.

 

❙     A existat improvizaţie în timpul filmărilor?

– Da, în scenele  cu foarte  mulţi  actori.  Îmi place  să dau  liber  la improvizaţie, dar  foarte bine controlată. Am lăsat doar din când în când momente de „elasticitate“, în scenele  de grup. Dar, repet,  cu atentă supraveghere. Pune  zece actori la un loc şi vei vedea că ideile şi glumele proaste sunt  primele care ies la lumină. Aşa că am fost nevoit  să dau  multe  sugestii la o parte şi să le păstrez doar pe cele bune. Nu mă imaginez ca un  demiurg care vine  şi iluminează cu ştiinţa   şi  arta   lui   şi  distribuţia  şi  echipa. Consider că un film e un produs de echipă,  fiecare aduce ceva nou,  de la scenograf, asistent de  regie,  electrician. Cred  în  actorii  care  îşi pregătesc serios  rolul,  care gândesc, au  iniţiativă,  şi mă  bucur că am  avut  acum  noroc  de actori extrem de participativi.

 

❙     Dorel Vişan  este emblematic deja pentru rolul marelui şef corupt din cinematografia postdecembristă? A fost un criteriu de alegere a lui în rolul directorului uzinei?

– Tocmai,  că mi-a fost puţin frică să nu  se suprapună prea  tare cu acest clişeu. Am întors împreună rolul  pe toate  feţele, am avut  n discuţii  cu el, ca să vedem în ce fel şi unde este diferit   de  rolurile lui  precedente. L-am  ales pentru că are o experienţă fabuloasă de viaţă, ştie  extrem de  bine  cum  să  rafineze detaliile unui personaj, cum  să-şi extragă exemple din viaţa  reală.  Ne-am   uitat   împreună la  politicieni, am analizat tipul  de demagogie, care nu s-a schimbat, e acelaşi din anii ’90, ceea ce ne-a folosit, lui mai ales.

 

❙     Cum aţi lucrat cu masa de muncitori, personaj principal de altfel?

– Erau  muncitorii de  la UPET, fabrica  de utilaj petrolier din Târgovişte. Neştiind ei ce e aia figuraţie, ne-a fost greu  să îi ţinem  câte 12 ore pe zi, au fugit pur şi simplu. Or, noi aveam nevoie   să  umplem o  hală  cu  vreo  2.000 de oameni. Pe care nu-i  aveam. Aşa că am făcut trucuri de  pe  vremea începuturilor  cinemaului, folosind cam 250, 300 de oameni pe care îi mutam dintr-un loc în altul, iar, graţie  computerului, am reuşit să îi multiplicăm de atâtea ori încât hala să apară plină.

 

❙     Cum şi-au intrat în rol? Le plăcea?

– Da, le-a plăcut şi au intrat  repede în convenţie.  Doar când oboseau, nu prea mai răspundeau la comenzi. Amuzant e că ne-au rugat să le lăsăm lozincile din recuzita filmului, purtând mesaje  gen „Să ne salvăm uzina!“,  cu gândul că poate  le vor folosi, planând probabil şi  asupra uzinei  lor  spectrul unor  falimente. Amuzant, dar  şi trist – ca şi esenţa  filmului de altfel – este să vezi că, de fapt, între România de azi şi cea de acum  20 de ani nu sunt  diferenţe majore.

 

❙     Despre oameni şi melci  pare să intre în familia filmelor lui Radu Mihăileanu, poveşti triste relatate cu umor stenic.

– Da, e în zona asta. Înainte de a termina filmul,  i-am cerut  părerea lui Nae Caranfil, pentru că şi el susţine ideea  asta de spectaculos în film,  nu-i  e  deloc  indiferent modul  în  care spune povestea, scenariile lui sunt  gândite în primul rând pentru spectator. Iar reacţia  pozitivă a lui Caranfil şi a altor cineaşti, când filmul era încă la montaj,  m-a încurajat să cred că filmul îşi va atinge  ţinta.

 

❙    Monica Bârlădeanu, ca să folosesc un jargon, „e de-acolo“,  autentică deopotrivă în provincialismul ei blazat şi pragmatic, cât şi în trăirea unei iubiri curate.

– A fost un casting lung, iar Monica n-a fost prima opţiune, dar  după probe  am început să mă gândesc serios  la ea. Sigur,  e un  profesionist şi o actriţă bună,  dar mai are o mare calitate: o iubeşte camera. Şi odată ce pui lumina pe ea,  parcă   se  transfigurează. A  fost  şi  foarte aproape de  personaj, de  lumea  asta  pe  care încercam să o readuc: provincie, anii  ’90, fete frumoase care  vroiau să scape  dar  nu  aveau nici o şansă, vizele erau de neluat pe-atunci, iar singura posibilitate era să devii secretara directorului celei mai  mari  fabrici  din  oraş,  aşteptând  în acest  timp  un  posibil  tren,  un  bărbat care să o scoată. Monica a înţeles  repede rolul.

 

❙     Se cunoaşte la Monica şcoala  de actorie făcută în State, la Hollywood?

– Categoric. Nu mi-am  dat   seama  de asta, până  nu am lucrat  acum,  cu ea. Şcoala americană de film îţi dă o tehnică redutabilă pentru film, chestie care nu se întâmplă în România. E o  diferenţă vizibilă  între  felul  în  care  actorii români caută în ei, lucrează cu interiorul, caută răspunsuri la problemele pe care le pune scenariul, pentru a-şi crea  starea  necesară scenei respective, ceea ce presupune un consum psihic. Pe când  la actorul format în Statele  Unite vezi o stăpânire perfectă a mijloacelor de expresie, prin  tehnici  învăţate, nu  lucrează cu afectele, care ar putea să îl destabilizeze emoţional. Ai putea crede că este mai rece, dar în realitate jocul, efectele sunt aceleaşi, pe ecran nu se vede nici o diferenţă.

 

❙    Din anecdotica filmărilor, aveţi poveşti pe care le evocaţi, la un pahar de vorbă cu echipa?

– Mă gândesc la un  moment amuzant şi trist în acelaşi timp,  voiam  să filmăm  o scenă într-o  biserică.  Protagonist era Ion Besoiu, în rol  de  preot,  care  îşi  certa  enoriaşii pentru lucruri care nu se fac şi vorbea  despre păcatul onaniei, chestii  grele…  Nici  Patriarhia,  nici Mitropolia nu ne-au dat acordul, dar eu eram încăpăţânat, scena era foarte  bine scrisă şi nu voiam  să renunţ. Aşa că am convins preotul unei bisericuţe de pe dealul unui sat pe lângă Târgovişte  şi  am   plecat   spre   „locaţie“ cu camioane, cu actori mari, Valeria Seciu, Besoiu,  Vişan,  cu francezii…  Când  am  ajuns acolo, preotul ne-a spus  că trebuie să renunţăm, din cauza omologului său de la biserica din vale, care a reclamat la Mitropolie că acolo se fac filme porno. După îndelungi tratative  de  stabilire a ceea ce înseamnă spaţiu sacru,  am făcut  totuşi  o filmare,  dar  n-a ieşit ce am vrut şi n-a mai intrat  în film. Mi-a părut rău, că era singura scenă cu Besoiu.

 

❙    Cu ce actor aţi alege să lucraţi, ca primă şi necenzurabilă opţiune?

– L-am  văzut de  curând la Festivalul de film de la Veneţia,  în filmul  care a şi câştigat Leul de Argint şi premiul de interpretare, pe Joaquin  Phoenix, care e un mare  actor, incredibil  de  cameleonic, poate   să  joace  o  largă varietate  de   roluri.   La  un   moment  dat   a renunţat la actorie,  a cântat  într-o  trupă de rock, vreo doi ani, şi-a lăsat o ditamai barba… Îmi plac  actorii  care  se redescoperă, se reinventează. Nicole Kidman ar mai fi o alegere.

 

❙     Cum readucem  lumea  în cinematografe, la filmele româneşti?

– În  ultimii   20 de  ani  s-au  produs  mai mult  filme  pentru festivaluri şi critică. Trebuie, în primul rând, să ai produsul, bun, românesc, care  să  intereseze publicul  larg. Sper  să se întâmple asta  cu Despre oameni şi melci, e o reţetă  de public.  Vom vedea,  eu am mobilizat resurse multe, bani,  ca  să  ajungă peste  tot. Dacă  nu  acum,  poate  după al trei-lea,  al  patrulea film  de  genul  ăsta,  românii vor redescoperi plăcerea de a se relaxa  la un film   în   care   să   se   regăsească,  plăcerea vizionării în grup. România este singura ţară din   blocul   estic  care  are  această   pată,   nu reuşeşte să genereze producţii cinematografice locale, care să fie populare. Avem  cele mai mari  şi mai  multe  premii din  Europa, dar  n-am fost în stare să punem cap la cap o poveste de-o calitate ok, care să fie un produs comercial.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Friday, October 5th, 2012 at 1:28 am, Interviu, PEOPLE, RSS feed