Cum credeţi că arată o vacanţă de peste patru mii de euro? Pariu că vă gândiţi la plaje exotice, piscine, spa, dezmăţ culinar, mă rog, condiţii de cinci stele. Dar ce-aţi zice ca, de banii ăştia, să faci frigul, foamea, să munceşti pe brânci, să n-ai apă caldă şi să dormi în paturi suprapuse? Şi, culmea, să mai fii şi fericit cu asta! Este genul de vacanţă practicat de tinerii occidentali care vor să schimbe lumea prin voluntariat. Şi care, mai nou, are adepţi şi în România.

Grădinarul a murit de frig, într-o noapte

Tânără, frumoasă, deşteaptă, fac… Nu, nu este un anunţ matrimonial. Eventual unul de voluntariat. Meda Sandu a avut un an foarte greu. A terminat Liceul Sava, din Bucureşti, şi a fost admisă la Universitatea din Boston, la medicină. Chestii care, mă-nţelegeţi, au presupus ceva muncă, pe lângă inteligenţa din dotare. Aşa că se cerea o vacanţă frumoasă, înainte de-a pleca în State. Fără fiţe şi răsfăţ, că Meda e făcută dintr-un aliaj special. Ca să fie cu adevărat fericită trebuie să-i ajute pe alţii. Aşa că s-a hotărât să se odihnească puţin prin voluntariat. Nu pe la noi, că a mai făcut-o, cu Salvaţi copiii, şi nu i-a mers la suflet. Vrea să ajute acolo unde este într-adevăr nevoie. Zis şi făcut, a ales Africa de Sud. Mai exact, un program al Companiei britanice i-to-i. Sigur că i s-a părut ciudat să plătească o grămadă de bani, respectiv 900 de euro, plus 1.000 de euro biletul de avion, pentru trei săptămâni de muncă. Dar nu mai avea timp de negocieri, lasă că o să-i pună ea la punct şi pe ăştia, când o veni vremea.

Aşa că iat-o pe Meda noastră la capătul lumii, în Cape Town, singură, tocmai când se lăsa întunericul nopţii de 6 iulie: „La aeroport mă aştepta un reprezentant al agenţiei, care m-a dus la Casa voluntarilor, la vreo 60 de kilometri, într-un sătuc. Acolo m-am întâlnit cu tineri din toată lumea, cei mai mulţi englezi. Condiţiile erau normale, ca să zic aşa, că nu te duci voluntar în Africa şi te aştepţi la confort. Stăteam într-o casă mare, veche, în dormitoare cu paturi suprapuse. Apa era uneori călduţă, siguranţele de la tabloul electric săreau în fiecare seară, frigul ne-a zăpăcit, erau trei grade, după o săptămână ne îndopam toţi cu antibiotice. Dar nici asta nu conta, ne-am cumpărat haine groase, căciuli, mănuşi. Copiii pe care îi îngrijeam erau în tricouri şi desculţi. Sigur că i-am îmbrăcat şi pe ei, din banii noştri. Sărăcia şi disperarea de acolo îţi provoacă o stare ciudată. Eram când bucuroasă, că rezolvam o problemă, când supărată, că oricum nu-i puteam ajuta pe toţi. Am îmbrăcat copiii, de pildă, dar mai erau şi localnicii. Un bărbat care ne ajuta la grădina de zarzavaturi a murit de frig, într-o noapte. Mâncam pe apucate şi pe cont propriu, evident. Ne cumpăram câte ceva de la un supermarket, era cel mai sigur. Trei săptămâni de sandviş-uri, dar şi alea îmi stăteau în gât. Uneori mi se părea indecent să mănânci cu atâta foamete în jur. La ei mâncarea este chiar un lux. Mai scumpă decât la noi, de pildă, în condiţiile unui venit mediu lunar sub 100 de dolari şi pe care, oricum, cei mai mulţi nu-l au”.

Keli a fost violată de tatăl ei vitreg

De la Bucureşti, Meda s-a înscris într-un program pentru copiii cu dizabilităţi fizice şi psihice.

Socoteala de acasă, însă, nu s-a potrivit cu aceea din târg. Centrul de voluntari a repartizat-o în localitatea Fish Hoek, la creşa Jack & Gil, numită aşa după sigla unui magazin din zonă, care a donat câteva jucării stricate. Ceea ce oricum e mană cerească pentru sărăcia de pe-acolo. Cârpită, cât de cât, cu ajutorul unor voluntari ca Meda: „În fiecare dimineaţă, la opt şi jumătate, plecam cu un microbuz spre punctele de lucru. Staţia pentru creşă era la vreo opt kilometri. De acolo mai mergeam pe jos, peste câmp, vreo 40 de minute. Sigur că era periculos, din cauza animalelor sălbatice şi a hoţilor. Acolo se fură pe rupte, orice, oricând, oriunde, nu umblam cu mai mult de cinci dolari la noi şi ăia ascunşi în sutien sau în şosete. La un moment dat, localnicii ne-au învăţat un drum prin cartierul săracilor, părea mai sigur, măcar scăpam de grija fiarelor sălbatice. În paranteză, localitatea avea şi un cartier al bogaţilor, cu vile, grădini de vis, vedere la ocean. Ca peste tot în Africa, cele două extreme, deşi atât de apropiate în spaţiu, în fapt nu se intersectau niciodată, erau două lumi diferite.

Creşa noastră era încropită într-un cămin cultural, amenajat de Denis, o localnică inimoasă, la vreo 40 de ani. Trei mese, nişte scaune, un dulap, o bucătărie cât de cât dotată. Câţiva voluntari americani au pictat pereţii cu figuri şi culori vesele. Copiii găzduiţi în acest centru de zi, vreo 16, proveneau din familii cu mari probleme: muritoare de foame, mame prostituate, taţi drogaţi, bunici bolnavi. Practic, puştii ăştia mâncau doar ce le dădeam noi, din puţinele donaţii. Dimineaţa, pe la nouă, câteva linguri de poridge, iar la prânz o felie de pâine unsă cu gem. Pentru ei oricum era foarte mult, în week-end, acasă, nu mâncau nimic. De ziua unei fetiţe le-am făcut cinste cu cipsuri şi îngheţată, nici nu ştiau ce-s alea, le-au ras imediat. Înfometarea se vede pe ei, sunt trişti, slăbiţi, tot timpul bolnavi, cu imunitatea la pământ. Unul era înregistrat cu SIDA, da’ eu cred că o aveau mai mulţi. Altfel erau drăguţi, isteţi, ne jucam împreună, îi învăţam culori, numere, cuvinte. Înţelegeau, chiar şi prin semne, că nu ştiau engleză, când îi rugam ceva sau când le spuneam că altceva nu se poate. M-am ataşat foarte tare de o fetiţă de şase ani, Lulu, pe care o creşteau bunicii, că mama era ocupată cu prostituţia şi tatăl cu drogurile. Cei de la creşă mi-au spus că timpul petrecut cu mine a făcut-o mai cuminte şi mai plină de viaţă. M-a impresionat şi Keli, o fetiţă de patru ani violată de tatăl ei vitreg. Grija noastră cred că i-a mai alinat puţin suferinţa. Copiii ăştia au o nevoie disperată de dragoste, de atenţie, de căldură umană. În lumea lor nu există aşa ceva”.

Când voluntariatul e ceva exotic, pentru care trebuie să plăteşti

Meda şi colegele ei de voluntariat, două norvegience şi o englezoaică, nu s-au mulţumit doar să îngrijească nişte copii, timp de trei săptămâni. Îşi doreau ceva mai mult, care să-i ajute pe termen lung. S-au gândit, s-au răsucit, până le-a venit ideea cu o grădină de legume şi fructe, chiar în curtea creşei. Prima dintre urgenţele acestor copii este, totuşi, mâncarea. Şi-atunci pune-te pe muncă, frate, că terenul de aici nu e tocmai bun pentru agricultură. Au săpat, au cărat pământ mai fertil, din altă parte, au cumpărat, din banii lor, seminţe, îngrăşăminte, puieţi de pomi fructiferi. Entuziasmul lor i-a molipsit şi pe câţiva localnici, care au dat o mână de ajutor şi au promis că vor întreţine grădina. Care, după spusele Medei, promite o recoltă bună. Apoi a venit vremea ca voluntara noastră să se ocupe şi de seriozitatea companiei prin care a venit în Africa. V-am mai spus că e deşteaptă rău, aşa că a ştiut cum şi unde să dea cu pumnul în masă, până când reprezentanţii firmei au decontat o bună parte din cheltuielile cu grădina. Şi au demarat un fel de renovare a creşei, cu mobilier nou, linoleum pe jos şi ceva utilităţi la bucătărie: „Cred că i-am scos peri albi reprezentantului britanic, tot timpul reclamam câte ceva, că am dat atâţia bani şi la faţa locului nu vedeam nimic. Compania mi-a spus că 30% din suma plătită de noi se duce în proiectele pentru care lucrăm, aşa că am vrut să văd cu ochii mei asta. Oricum lucrurile au rămas în derulare, dar o să mă asigur că şi termină ce au început. Sincer, n-aş mai merge în alte acţiuni cu ei, nu-i interesează voluntariatul autentic şi dedicat, sunt doar un fel de agenţie de turism mascată. Ei îşi imaginează că voluntariatul e ceva exotic şi că trebuie să plăteşti pentru asta. Îmi pare rău, nu este şi părerea mea!”

foto Meda Sandu

Plaja şi trenul, jucării nepermise

Chiar dacă Oceanul Atlantic se află la doar o aruncătură de băţ, copiii de la creşă nu mai fuseseră niciodată pe plajă. Lumea lor, copleşită de foamete, mizerie şi boli, nu are loc pentru astfel de detalii. După zece minute de mers pe jos, când au atins nisipul fin şi valurile albastre, puştii au înţepenit, pur şi simplu. De uimire, nici nu îndrăzneau să se joace. Nici trenul nu-l mai văzuseră, deşi linia ferată era tot pe-acolo. Şi cum tocmai trecea unul, au alergat după el, crezând că-i o jucărie.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2009 Tweet

Tuesday, October 20th, 2009 at 3:06 am, ZOOM, RSS feed