Am întâlnit-o pentru prima oară pe Edith Kneifl în luna iunie 2010, pe puntea vasului The Fighter, ancorat în rada portului Rotterdam. În această ambianţă inedită am participat, alături de alţi scriitori, la o minunată seară de lectură. După două luni, am reîntâlnit-o, la Viena, pe cea mai cunoscută autoare austriacă de thrillere. A fost un bun prilej de a purta un dialog despre destinul romanului poliţist contemporan.

– Stimată Edith Kneifl, ați studiat psihologia și etnologia. Ce v-a îndemnat să abordați romanul polițist?

– După facultate, am plecat la San Francisco cu soţul meu, austriac de origine. Acum e un pictor faimos. Dar în 1982 era necunoscut în Austria. A fost destul de greu să ne consolidăm un trai decent în State. El picta, iar eu citeam multe romane poliţiste ale lui Dashiell Hammett şi Raymond Chandler. Îmi plăceau foarte mult, dar nu-mi plăceau personajele feminine. De aceea am început să scriu parodii feministe la ele. Acum 30 de ani eram o feministă convinsă şi credeam că literatura poate schimba mentalitatea oamenilor. Studiile de psihologie m-au plictisit, iar etnologia era, în 1970, o ştiinţă foarte reacţionară.

– Studiile pe care le-aţi urmat v-au ajutat la scris, la conturarea personajelor, la implicarea lor în anumite acțiuni?

– Da, studiile m-au ajutat să conturez personaje şi relaţii sociale sau psihologice, dar şi comportamentul personajelor din cărţile mele.

– Din păcate, n-am citit nici una dintre cărțile dv. Ce au ele în comun? Unde se petrece acțiunea? Au un același anchetator? Cum le-ați recomanda cititorilor, pentru a-i atrage să le citească? Au umor?

– Prefer locuri murdare, ca porturi, gări, baruri întunecoase. Dar scriu şi despre apartamente îngrijite sau restaurante bune. Crimele pot fi comise oriunde. Am aceiaşi anchetatori doar pentru câte trei romane. Îmi place să scriu trilogii. M-aş plictisi dacă aş scrie mai mult de trei romane cu acelaşi anchetator. Romanele cu acţiunea în Viena sunt pline de umor negru. Celelalte romane sunt thrillere psihologice serioase, care nu te mai lasă să dormi când le citeşti.

– De ce ați ales genul polițist ca romancieră?

– Cred că scriu thrillere pentru că sunt eu însămi o persoană agitată şi pentru că sunt uşor agresivă. Îmi suprim agresivitatea şi teama scriind thrillere.

– Există o tradiție a romanului polițist în Austria?

– În Austria am avut mai demult nişte autori de romane poliţiste foarte buni, dar pe care i-a uitat toată lumea. Era, de pildă, în 1900 o scriitoare foarte cunoscută, pe nume Auguste Groner, care avea cărţile traduse în engleză. Acum scriu prefaţa unei noi ediţii ale cărţilor ei.

– Ați avut vreun model – străin sau autohton?

– Nu mi-am stabilit un autor-model, dar mi-au plăcut dintotdeauna cărţile Patriciei Highsmith. Ea este/a fost cea mai bună scriitoare de romane poliţiste – după gustul meu.

– Există deosebiri între literatura polițistă scrisă de către femei și cea scrisă de către bărbați?

– N-aş putea să vă spun dacă există diferenţe între literatura poliţistă scrisă de femei şi cea scrisă de către bărbaţi. Poate femeile descriu personaje mai realiste, eroii sau eroinele nu sunt lupi singuratici, ci femei sau bărbaţi obişnuiţi, cu probleme cotidiene. Poate că scriitoarele sunt mai interesate de natura protagoniştilor decât scriitorii. Personal prefer romanul hard-boiled american, cred că acţiunea decurge perfect, îi admir pe autori pentru asta.

Edith Kneifl este o persoană deschisă, directă, perfect familiarizată cu evoluţia acestui gen popular, încrezătoare în viitorul lui. Un tip de interlocutor pe care ţi l-ai dori pentru orice interviu.

– Vă întâlniți, deseori, cu cititorii, le citiți pagini din cărțile dv. Vă place acest contact direct cu publicul? La ce vă ajută aceste întâlniri?

– La început nu mi-a plăcut deloc să vorbesc cu publicul. Nu-mi plăcea să citesc în fața lui. Între timp mi-am schimbat părerea; e plăcut un feedback de la cititori. O să vă spun o poveste drăguţă: un reporter m-a întrebat odată dacă știu ce fel de oameni îmi citesc cărţile. I-am răspuns: femei între 30 şi 55 de ani. Făcuse nişte cercetări şi mi-a spus că, de fapt, e vorba despre bărbaţi între 25 şi 40 de ani. Am fost surprinsă. Dar mi-a arătat o documentaţie făcută de către studenţi austrieci pe această temă. De unde am tras concluzia că aceşti tineri nu numai că vor să citească despre cum să mulţumească o femeie, dar le place să citească și despre cum alţii nu reuşesc s-o facă. Nu m-am simţit niciodată jenată să scriu despre sex şi să folosesc cuvinte care descriu sexul, cuvinte pe care, poate, alţi autori de romane poliţiste nu le folosesc. Sex şi crimă? Poate ar fi interesaţi şi tinerii din România?

– Sunt mulți scriitori de romane polițiste în Austria? E apreciată literatura lor de către public? Criticii literari le iau în considerare? Cam care sunt tirajele?

– De câţiva ani avem tot mai mulţi autori de romane poliţiste în Austria. Acest gen de literatură a devenit foarte popular. Şi criticii sunt buni. Literatura poliţistă înfloreşte în Austria. Dar mulţi dintre colegii mei publică la edituri anonime; de-abia reuşesc să scoată 500 de exemplare. Puţini dintre autorii de la noi au ca parteneri edituri serioase şi apar în tiraje de mai multe mii de exemplare.

– Există un specific al literaturii polițiste austriece?

– Singurul element recurent în literatura poliţistă din Austria este umorul negru. E specialitatea noastră! E imposibil să scrii un roman poliţist cu acţiunea la Viena fără umor. Viena, Austria… Un spațiu prea amabil, prea curat, prea perfect, nu avem probleme serioase cu criminalitatea, trebuie să inventăm mult.

– Cum ați reușit să vă impuneți și pe plan internațional?

– Încă de la început m-au interesat contactele cu scriitorii din alte ţări. În 1989 am participat la congresul internaţional al autorilor de romane poliţiste din Mexico City şi din Acapulco. În 1992 am fost invitată la „semana negra“ în Gijon (Spania), împreună cu alţi 40 de autori, printre care Montalban. Contactele acestea m-au ajutat să obţin traduceri ale romanelor mele în alte limbi, dar mi-au făcut şi mare plăcere discuţiile cu colegii din toată lumea.

– De ce abordați și genul eseistic?

– Scriu şi eseuri pentru că vin dintr-o zonă ştiinţifică. Mi-am terminat studiile de psihologie şi etnologie în 1980 şi am mai studiat după aceea timp de zece ani psihanaliza. Nu mă pot desprinde complet de ceea ce am făcut, aşa că uneori mă apuc să scriu un articol ştiinţific sau un eseu despre romanul poliţist.

Taguri: nr. 8-9 / august-septembrie 2010 Tweet

Wednesday, August 18th, 2010 at 8:02 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed