Rugină. Multă rugină. Pe bărci, macarale, nave, poduri, clădiri. Într-un anume fel, chiar şi în oameni. Când îşi plâng oraşul şi viata de altădată. Asta a fost prima mea impresie despre Sulina. Si chiar dacă mi-am dorit să nu conteze, conform zicalei, a rămas de bază. Răstignită între Dunăre şi Marea Neagră, în vremuri şi mai negre, una dintre porţile României e ruginită şi stă să cadă.

Un dor sfâşietor după ceva care a fost şi nu va mai fi niciodată

#

La Sulina se poate ajunge doar pe apă. Am luat o cursă rapidă, din Tulcea, pentru economie de timp. Ne-a costat o oră si jumătate, faţă de patru ore, cât durează o cursă de pasageri. Cu mintea românului de pe urmă, însă, nu mi se pare varianta bună. Mergi închis, asa, într-un fel de capsulă, fără să vezi, de simţit nici atât, spectacolul Deltei. Nemaivorbind de faptul că preţul biletului, 50 de lei, e „de jecmăneală”, ca să-i citez pe localnici.

În fine, uite faleza! Si sentimentul că debarcăm într-o altă lume. Guvernată de ape. De unde tot felul de amănunte simpatice: bărci pe toate gardurile, în loc de masini, broaste ţopăind în pensiune-restaurant de trei stele, anunţuri gen „închiriez lotcă” sau „vând momeală vie, râme negre, rosii, lipitori, coro-pisniţe”. Desi se zice că-i oras, Sulina îmi pare mai degrabă o localitate doi în unu. Câteva blocuri, magazine, hoteluri, drumuri pietruite, da, sugerează un confort urban. Imediat după această faţadă, însă, se întinde un sat în toată regula. Uliţi prăfuite, case modeste, grădini de legume, păsări, animale. Până si străzile se combină ciudat între ele: cele paralele cu Dunărea sunt numerotate cu cifre, de la I la VI, ca la New York, iar cele perpendiculare pe fluviu, în număr de 13, poartă numele unor personalităţi.

Desi am stat în centru, cum s-ar zice, respectiv la o pensiune de pe strada III, am simţit din plin romantismul vieţii la ţară. În fiecare dimineaţă, pe la cinci, mă trezeau cocosii, cu niste ţipurituri nu tocmai pe gustul meu. După ce oricum nu prea dormisem noaptea, din motive de… măgar. Bietul animal, care locuia într-un coteţ de sub geamul meu, era răcit cobză. Si n-aţi vrea să stiţi cum tuseste si fornăie o astfel de creatură! Sigur că m-am oferit să-l duc la doctor, dar am aflat că asta e o aventură cam riscantă, chiar si pentru oameni. Spitalul a fost desfiinţat, există doar un centru medical. Primarul Aurel Dimitriu zice că-i de bine, din pricini care nouă ne scapă. Cică se asigură „o permanenţă” în caz de urgenţe. Nu stiu ce înseamnă permanent pe la Sulina, dar pot să vă spun că am fost la centrul cu pricina în 13 septembrie, orele 15,30, si am găsit doar două asistente care mi-au spus să revin, mai sigur, a doua zi, pe la nouă, „când vine domn’ doctor”.

În aceste condiţii, ferească Dumnezeu să te îmbolnăvesti pe-aici, că se moare cu zile: „Există Salvare pe apă, suni la 112, dar gân-diţi-vă că până la spitalul din Tulcea faci o oră si jumătate. Mulţi oameni au murit din nimic, puteau fi salvaţi, dacă aveam un spital civilizat”, susţine Rodica Colesnicov, economist la Administraţia Zonei Libere Sulina. Lucian Pamfil, ghid turistic în Delta Dunării, crede că lipsa asistenţei medicale e si o problemă de imagine: „Sunt mulţi turisti străini, apoi echipajele de pe vapoare, că suntem, totusi, desi n-ai zice, poartă a ţării. Păţeşte unul ceva si iar ne facem, si sub forma asta, de râsul lumii!” Ceea ce chiar se întâmplă, într-o veselie. În faza de pre-documentare, înainte de-a pleca pe ape, am citit, printre altele, si impresii turistice de pe blogguri. Am găsit o postare atât de sinistră, încât, sincer, n-am crezut o boabă. Dar cum întâmplarea din luna august mi-a fost confirmată, la faţa locului, o redau întocmai: „Un localnic suferă o traumă gravă la cap. Salupa salvării vine după vreo două ore si jumătate, este dus la spitalul din Tulcea si cumva, miraculos, reuseste să supravieţuiască. E stabilizat si trimis, tot cu barca, înapoi la Sulina. Pe drum, salupa se ciocneste cu alta si bărbatul moare în accidentul fluvial (e singura victimă). Pentru că omul a murit într-un vehicul medical, legea cere să i se facă autopsie. Dar asta ar însemna un alt drum la Tulcea, iar barca e avariată si nimeni nu mai trimite alta pentru un mort. Asa că, în lipsa unui dispensar, medicii fac autopsia chiar pe faleză, în văzul trecătorilor cu curiozităţi morbide. Nu stiu dacă s-au tăiat si bilete”.

Dacă vi se pare că am ceva cu Sulina, vă înselaţi. Dimpotrivă, mi-e foarte dragă. O zonă specială, frumoasă oricum ai lua-o. Chiar si goală, asa cum a lăsat-o Dumnezeu. Chiar si ruginită. Doar că sunt furioasă pe administraţiile care au adus-o până aici. De la un oras cosmopolit, cu peste 20 de mii de locuitori, în vremurile de glorie, s-a ajuns la o localitate pescărească, un fel de reclamă la fier vechi, cu doar patru mii de locuitori. Mi se pare o distanţă foarte mare chiar si pentru o ţară cu vocaţia autodistrugerii, cum este România. În aceste condiţii, Administraţia Zonei Libere Sulina (AZLS) nu prea mai are ce… administra. S-au făcut praf si pulbere, pe rând, santierul naval, fabrica de conserve, flota de pescuit oceanic, unităţile piscicole… Marius Condrat, director tehnic AZLS, susţine că tranzitul de mărfuri în zonă a scăzut îngrijorător: „Până în 1992, Sulina era singurul port liber din România, toată marfa trecea pe-aici. Apoi au fost înfiinţate cinci zone libere, centrul de greutate s-a mutat spre Constanţa. Investitorii se orientează, normal, spre locuri cu facilităţi, gen sosea si aeroport. Aici e si o taxă de canal, nu intră vase mari, mă rog, tot felul de amănunte care, din păcate, ne dezavantajează”. Una peste alta, în Zona Liberă Sulina nu se mai întâmplă decât închirieri de utilaje navale, macarale, remorchere, pentru transportatori. Si, poate, concesionarea terenurilor din administrare, într-un viitor nu prea roz.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Friday, September 30th, 2011 at 7:29 am, DOSAR, Reportaje, RSS feed