tramadol dosage 100 lb dog order tramadol online tramadol pregabalin combination

purchase ultram Elgin buy tramadol maximum tramadol dosage at one time

does ambien show up on urinalysis buy ambien buy zolpidem Pasadena

tramadol antidepressant properties buy tramadol tramadol hydrochloride properties

soma endüstri meslek lisesinde kavga buy soma online holidaycheck riviera plaza abu soma

claritin d with ambien buy ambien online ambien and adderall interaction

tramadol during benzo withdrawal tramadol 50mg tramadol in recovery

phentermine history phentermine hydrochloride can your gyno prescribe phentermine

can you buy retin france where to buy retin a retin a after 8 weeks

valium 5 for sleep valium pills valium jako narkotyk

ZOOM

„Star wars“ de chirpici – Cine câştigă războiul informaţional din Afganistan?

October 20th, 2009, com 2 comentarii

Americanii, NATO, britanicii, germanii, chiar şi românii şi-au creat stufoase şi alambicate doctrine militare pentru a-şi defini şi aplica tot mai doct cu putinţă fascinantul război informaţional. Aceasta este una dintre ultimele „găselniţe“ ale gândirii militare euro-atlantice: sună mai corect politic decât „războiul psihologic“ şi – conform teoriei – ar trebui să fie mai eficient decât războiul însuşi. După ştiinţa noastră, nici talibanii şi nici Al Quaeda nu dispun de vreo doctrină, regulament sau definiţie a războiului informaţional. În schimb, de la 11 septembrie 2001 încoace, Al Quaeda şi talibanii îl practică într-un mod cu mult mai mult eficient tocmai împotriva euroatlanticilor – creatorii acestui concept.

Războiul informaţional – o practică veche de când lumea şi pământul

În fond, războiul informaţional se poartă de când lumea şi pământul: atunci când un falnic comandant de oşti trecea prin foc şi sabie un sat al inamicului sau îi ucidea în chinuri publice câţiva lideri pentru a-l înfricoşa şi a-l determina să se predea sau să îi accepte condiţiile, tocmai despre asta era vorba – de război informaţional. Pentru că lumea în care trăim a devenit mult mai complexă şi complicată, chiar şi cele mai simple concepte (Sun Tze le-a scris acum 2.500 de ani) a trebuit să fie „rafinate“ pe măsură, ajungându-se, spre exemplu, la definiţia cea mai recentă (din 2007) a operaţiilor informaţionale (INFO OPS sună mai puţin belicos) adoptată în NATO, greu accesibilă datorită jargonului şi preţiozităţilor: „O funcţie militară care asigură consiliere şi coordonare asupra activităţilor informaţionale militare în scopul de a crea efectele dorite asupra voinţei, înţelegerii şi capacităţilor inamicului, potenţialului inamic sau altor părţi aprobate de Consiliul Nord-Atlantic în sprijinul atingerii obiectivelor Alianţei“. Ben Laden nu a avut nevoie nici de o astfel de definiţie doldora de precauţii politice şi nici de alte zeci de pagini de regulamente sau doctrine pentru a dezlănţui un aprig război informaţional, lovind năprasnic Statele Unite la 11 septembrie 2001 sau influenţând decisiv rezultatele alegerilor generale din Spania prin atentatele de la 11 martie 2004 din Madrid. Practic, acest prea pompos numit „război informaţional“ nu reprezintă altceva decât acţiuni militare (eufemistic numite „cinetice“) îmbrăcate în cuvinte şi imagini atent coordonate pentru a transmite cât mai convingător cu putinţă un anumit mesaj de influenţare. De aici încolo fiecare se descurcă după cum poate, cum ştie şi… cât are voie să facă.

În Afganistan acţionează în prezent forţele ISAF ale NATO formate din militari şi civili trimişi de nu mai puţin de 42 de state, alături de nucleul majoritar format din militarii americani. SUA contribuie la ISAF cu circa 24.000 de militari, dar păstrează sub o comandă strict naţională circa 17.000 de forţe speciale, toate operaţiunile ISAF şi SUA fiind conduse de un acelaşi general american de patru stele. La aceste forţe militare trebuie adăugat un număr niciodată constant, dar considerabil de mare, de reprezentanţi ai unor sumedenii de ONG-uri internaţionale, majoritatea cu scopuri umanitare declarate, care completează foarte bogata faună de străini ce acţionează în Afganistan, o ţară ai cărei locuitori nu i-au iubit niciodată prea tare pe cei de alt neam, limbă, loc şi religie.

Ca şi când aceasta ar avea vreo contribuţie la înclinarea balanţei războiului informaţional, teoreticienii euroatlantici au sugerat ca activităţilor propagandistice ale talibanilor să nu li se spună „operaţii – INFO OPS sau război informaţional“ (acesta fiind apanajul exclusiv al NATO) ci „acţiuni informaţionale“, refuzându-li-se astfel orice legitimitate. Pe de altă parte, să recunoaştem că a face propagandă pentru a-ţi atinge scopurile ţine de natura umană şi nu este cu nimic condamnabil. Totul este cum se face această (ancestrală) propagandă: care sunt normele morale şi etice care guvernează actul de influenţare, care sunt obiectivele politice sau militare urmărite, cine cuantifică şi controlează ceea ce se face, se spune şi se arată. Aici se despart apele între comunitatea euro-atlantică şi cea talibană, în condiţiile în care ambele tabere lovesc cu muniţie informaţională în aceleaşi ţinte: populaţia afgană, în primul rând, şi electoratul contribuabil euro-atlantic, în al doilea rând.

August 2008: o mostră de război informaţional taliban pe ruta Kabul – Paris

Este extrem de facilă şi simplistă afirmaţia că talibanii câştigă în Afganistan sau că NATO şi americanii s-au înfundat într-un nou Vietnam, unde mai pui că este foarte cool să fii antiamerican, nu-i aşa? Bunul simţ arată că o evaluare corectă a raportului de forţe şi un bilanţ real şi obiectiv privind operaţiunile din Afganistan din octombrie 2001 (când americanii au declanşat operaţiunea Enduring Freedom) şi până în prezent este cvasi-imposibil datorită complexităţii factorilor care trebuie luaţi în calcul, mulţi dintre ei necuantificabili în cifre sau procente. Doar istoria va putea da un verdict onest asupra acestor ani în funcţie de evoluţia evenimentelor şi configuraţia deznodământului. Până atunci, ambele tabere se străduiesc să marcheze puncte decisive într-o confruntare asimetrică dintre două civilizaţii, două mentalităţi, două credinţe şi moralităţi diferite şi uneori opuse.

Un astfel de episod s-a consumat în luna august 2008. Pe 18 august 2008, un convoi militar francez din cadrul forţelor ISAF a căzut într-o ambuscadă talibană într-o vale situată la 40 km est de Kabul. Datorită violenţei atacului taliban şi sosirii cu întârziere a sprijinului terestru şi aerian al ISAF, zece paraşutişti francezi au fost ucişi şi alţi douăzeci şi unu răniţi, ceea ce reprezenta cea mai mare pierdere militară franceză survenită într-o singură luptă în ultimii 25 de ani. Şocul imediat produs asupra opiniei publice franceze a fost considerabil, dar dezastrul informaţional abia avea să urmeze. La începutul lunii septembrie, experimentatul reporter de război al revistei Paris Match, Eric de Lavarène, însoţit de fotoreportera Véronique de Viguerie, au reuşit să realizeze un interviu chiar cu Farouki, şeful taliban ce comandase ambuscada asupra trupelor franceze. Acesta s-a prezentat pentru a fi fotografiat de echipa Paris Match îmbrăcat chiar în uniforma unuia dintre ofiţerii francezi ucişi în atac (Le Monde şi Le Canard Enchaîné spuneau că unora dintre militarii grav răniţi le-a fost tăiat gâtul) amplificându-şi astfel mesajul şi anume că acei francezi au murit din cauza preşedinţilor Bush şi Sarkozy, că talibanii nu au nimic cu francezii, dar dacă nu vor pleca acasă, ei vor fi ucişi cu toţii. Fotoreportajul Paris Match a cutremurat nu numai pe cetăţenii obişnuiţi, loviţi puternic în orgoliul şi celebra onoare şi mândrie franceză, dar şi lumea politică pariziană, care s-a grăbit să incrimineze cunoscuta revistă de reportaje ilustrate acuzând-o că face jocul sofisticatei propagande talibane (ministrul francez al Apărării, Hervé Morin) sau că era vinovată de un „voaiorism abject“ (Daniel Cohn Bendit, fostul lider al studenţilor revoltaţi în mai 1968 de la Sorbona). Cert este că lipsiţi fiind de orice scrupule morale, talibanii au obţinut o victorie informaţională lovind exact în călcâiul lui Achile occidental: libertatea presei pe fondul sensibilităţii oamenilor în faţa ororii şi a lezării demnităţii umane. Dar nu în America sau în Occident se dă marea bătălie pentru Afganistan.

Adevărata bătălie pentru Afganistan se dă în mintea şi sufletul afganilor

Atât specialiştii în comunicare publică şi persuasiune din NATO şi ISAF, cât şi talibanii sunt perfect conştienţi de faptul că victoria în acest război asimetric nu va fi decisă prin numărul victimelor produse uneia sau alteia din părţi, ci va aparţine celui care va reuşi să atragă ferm şi definitiv de partea sa majoritatea populaţiei afgane, adică a acelor ţărani plini de praf din cele mai sărace sate de chirpici prizărite prin coclaurile cele mai sterpe ale Afganistanului. În aceste condiţii, după perioada de recul survenită în urma ofensivei americane din 2001–2002, talibanii şi-au revenit şi reuşesc să îşi valorifice cu succes mai multe avantaje, ce constituie tot atâtea dezavantaje ale SUA şi ISAF.

Una dintre cele mai eficiente arme informaţionale talibane o reprezintă aşa-numitele „scrisori de noapte“, în fapt ameninţări scrise şi livrate noaptea către un anumit localnic în scopul influenţării acţiunilor şi comportamentului acestuia prin ameninţare şi coerciţie. Tot printr-o comunicare directă şi personalizată, faţă-în-faţă, talibanii îi „conving“ pe liderii locali, pe bătrânii satului, să nu sprijine sau să nu coopereze cu militarii străini din ISAF sau cu guvernul lui Hamid Karzai şi forţele naţionale afgane. Din popularele bazaruri din toată ţara nu lipsesc tarabele pe care se vând cele mai noi producţii de film şi muzică indiene sau americane (piratate, desigur) alături de casete, CD-uri şi DVD-uri cuprinzând clipuri, filme şi mesaje ale propagandei talibane. Nu numai trupele ISAF au un post de radio şi un site pe internet intitulat Sada-e-Azadi conduse de specialiştii PSYOPS germani şi români, dar şi talibanii utilizează intens propriul radio şi site (dar şi pe YouTube), alături de posturile arabe de televiziune (precum Al Jazeera) pentru transmiterea mesajelor lor la nivel naţional şi internaţional. Nu o dată talibanii recurg la acţiuni punctuale de ajutorare umanitară a unor afgani săraci, pentru a valorifica apoi acest demers printr-o intensă campanie menită să contracareze uriaşele eforturi şi investiţii occidentale în reconstrucţia ţării.

De cele mai multe ori, talibanii reuşesc să reacţioneze la un eveniment (spre exemplu, o confruntare, incident armat sau atentat între forţele ISAF şi cele talibane) în 60 de minute de la producerea acestuia, prin emiterea unui comunicat sau declaraţii cuprinzând propria poveste şi acuze la adresa străinilor. Datorită birocraticului lanţ de comandă şi aprobări ierarhice specifice unui organism militar, precum şi din nevoia confirmării precise a datelor reale, compartimentele de relaţii publice sau de PSYOPS din ISAF au nevoie de mult mai mult timp pentru a da replica, uneori fiind vorba chiar de zile. Fără nici un scrupul pentru corectitudinea acuzaţiilor şi datelor lansate public, talibanii îşi pot permite să mintă, să exagereze, să decontextualizeze faptele dacă aceasta corespunde obiectivelor lor propagandistice, în timp ce restricţiile etice, regulamentare, doctrinare şi politice ale militarilor ISAF nu permit acest lucru în nici una dintre acţiunile sau campaniile lor de relaţii publice sau operaţii psihologice.

Liniile de persuasiune talibane lovesc exact în vulnerabilităţile ISAF şi SUA

Dincolo de exploatarea propagandistică foarte promptă şi lipsită de scrupule a oricăror incidente, talibanii au dedicat populaţiei afgane (pe care o cunosc mult mai bine decât antropologii şi psyoperii străini) o retorică persuasivă construită exact pe vulnerabilităţile informaţionale ale duşmanilor lor. Prima lor afirmaţie este de natură cognitivă: talibanii vor rămâne în Afganistan şi după ce trupele ISAF vor pleca acasă, indiferent când se va produce acest lucru, iar NATO nu poate spune că îşi va menţine permanent sau nedefinit forţele într-o ţară străină. Sugestivă este metafora talibană care spune că dacă ISAF deţine ceasul, în schimb ei, talibanii, deţin timpul. Apoi faptul că trupele ISAF şi americane nu pot fi permanent şi pretutindeni în muntosul şi aprigul teritoriu afgan este tradus de talibani drept o dovadă a slăbiciunii străinilor, care nu pot face altceva decât temporare demonstraţii de forţă. Al doilea argument taliban face apel la tradiţionala mândrie afgană subliniind că Afganistanul a fost mormântul a două imperii care au trebuit să-şi retragă trupele învinse, cel britanic în 1880 şi cel sovietic în urmă cu doar treizeci de ani, ceea ce nu este prea departe de adevăr. Predominant emoţională este speculaţia (ajutată de incidentele cu victime colaterale civile) că infidelii (adică militarii din ISAF şi SUA) ucid femeile şi copiii afgani nevinovaţi. În acest punct, răspunsul militarilor SUA este în prezent diametral opus faţă de cel al europenilor din ISAF: începând de anul trecut, serviciile militare americane de PR dau imediat publicităţii numărul talibanilor ucişi în luptă sau luaţi prizonieri pentru a dovedi astfel că SUA nu pierd războiul, iar soldaţii lor nu au murit degeaba; dimpotrivă, secţiile de PR şi PSYOPS din ISAF se feresc să lase impresia că mersul războiului din Afganistan poate fi cuantificat şi evaluat prin numărul de cadavre lăsat în urmă, furnizând astfel apă la moara propagandistică talibană. În fine, talibanii speculează lipsa de perspectivă globală a sărmanilor afgani, majoritatea analfabeţi, afirmând că întreaga lume (arabă, musulmană) este de partea lor şi că guvernul afgan şi proaspetele lor forţe armate naţionale sunt doar marionetele străinilor invadatori.

Nu la toate nivelurile de decizie politică şi militară din NATO şi SUA este foarte clar şi limpede că războiul din Afganistan poate fi câştigat doar prin cucerirea minţilor şi sufletelor afganilor şi stârpirea nostalgiilor fundamentalist-talibane. Luptele directe – pe care talibanii au înţelepciunea să le evite pe cât posibil – pot furniza argumente statistice aparent convingătoare (body count mentality), dar înşelătoare asupra realităţilor afgane. Aceste victorii tactice obţinute cu arma în mână în teren trebuie foarte abil coordonate de către ISAF în bun acord cu americanii, cu imagini şi cuvinte capabile a ajunge în străfundul minţilor şi inimilor acelor năpăstuiţi de secole. Un dialog coerent, intens, argumentat şi dedicat, face to face, al militarilor străini cu imamii, cu înţelepţii cei bătrâni, cu liderii locali, completat cu mesaje corespunzătoare din partea guvernului central din Kabul poate aduce, în timp, liniştea şi pacea.

foto Călin Hentea

ALEGERI ÎN AFGANISTAN

Faptul că subiectul alegerilor prezidenţiale din Afganistan desfăşurate în luna august nu a ajuns pe prima pagină a mass-media, este un semn bun: înseamnă că violenţele şi neregulile nu au fost dincolo de aşteptări, ceea ce nu înseamnă că nu a curs destul de mult sânge. De asemenea, faptul că cei doi candidaţi prezidenţiabili, preşedintele Hamid Karzai şi ministrul său de Externe Abdullah Abdullah, au obţinut procente apropiate, iarăşi este un semn bun, care nu poate însă acoperi uriaşele nereguli electorale dintr-o ţară cu două treimi din populaţie analfabetă şi care asigură 90% din producţia mondială de heroină. Anul 2009 este – conform statisticilor NATO şi americane – cel mai sângeros din 2001 încoace, atât din punctul de vedere al pierderilor de militari desfăşuraţi de ISAF (ce totalizează efective de 64.500 de militari provenind din 42 de state), cât şi al victimelor afgane civile ale atentatelor talibane. Ofensiva talibană din sudul ţării a atins creşteri de 50% a frecvenţei atacurilor, sărind de la 32 la 48 de atentate zilnice pe tot cuprinsul ţării, printre ţintele simbolic alese figurând o bancă din Kabul chiar în ajunul primului tur de scrutin sau un important convoi de aprovizionare al NATO. Campania de intimidare şi groază a talibanilor a produs o adevărată angoasă guvernului afgan care a ajuns să ceară presei locale şi internaţionale prezente la alegeri să nu mediatizeze violenţele pentru a nu speria alegătorii, sub sancţiunea expulzării reporterilor străini sau a închiderii organelor de presă locale ce ar  încălca opreliştea. Cu toate acestea, preşedintele Barrack Obama a spus despre aceste alegeri că au reprezentat un succes şi probabil că, dat fiind condiţiile afgane, are dreptate. La fel de adevărat este însă şi trendul descrescător al încrederii americanilor în justificarea şi succesul politicii şi operaţiunilor militare occidentale în Afganistan. Marea majoritate a celor 17 milioane de afgani a votat aşa cum le-a spus să o facă şeful de trib, habar neavând ce scrie pe buletinul de vot. La rândul lor, şefii de trib sunt nu doar uşor coruptibili, dar şi sub permanenta ameninţare fie a talibanilor (îndeobşte în provinciile sudice), fie a marilor lorzi locali ai războiului, cei care au propriile lor interese politice sau comerciale. Astfel, chiar despre fratele lui Hamid Karzai sau ministrul Apărării Muhammad Fahim s-a spus că au cumpărat voturi cu bani proveniţi din comerţul cu droguri. Ei nu ar fi nici pe departe singurii lideri politici afgani suspectaţi de trafic de droguri, corupţie sau crime de război. Ar mai fi de adăugat că în unele unităţi administrative controlate de talibani scrutinul nu a avut loc deloc, iar în circa 20% din secţiile de votare răspândite prin pustiul afgan nu au ajuns nici un fel de materiale electorale. În acest context, a vorbi despre fraude electorale înseamnă cu totul altceva decât în România. Acesta este însă Afganistanul, o ţară distrusă de zeci de ani de ocupaţie străină, de război civil, de fanatism religios, dar care începe să dea semne, firave, de redresare democratică. Acesta este teatrul de operaţii al NATO în care acţionează în prezent 1.047 de militari români, plus 24 de luptători din SPP.

Taguri:

Comenteaza