„Cred că sunt un amestec ciudat de ironie şi patriotism,  de sensibilitate plastică şi  lirism,   de   predispoziţie teoretizantă şi explozie imaginativă. Sau  poate  că nu  sunt  decât un  om  confuz, vorba Domnului  CEHOV.“ – Radu G. Ţeposu

În aceeaşi zi de toamnă a plecării în postumitate a gazetarului şi criticului literar Radu G. Ţeposu, dar după 12 ani, primăria comunei Fundata a dezvelit pe 5 noiembrie  2011 o plăcuţă comemorativă pe peretele căminului cultural, înfiinţând cu această ocazie „Centrul Cultural Radu G. Ţeposu”, unde periodic se vor organiza evenimente şi activităţi literare. Au fost acolo Ioan Buduca, Al. Cistelecan, Marius Chivu, Radu Călin Cristea, Vasile Gogea, Ioan Groșan, Matei Florian, Filip Florian, Florin Iaru, Sânziana Pop – entuziastă susţinătoare a evenimentului, Sorin Preda, Octavian Soviany, Cecilia Ștefănescu, George Ţâra,Tudorel Urian, critici literari, gazetari şi scriitori, prietenii săi de-o tinereţe şi de-o viaţă, aşa cum şi i-ar fi dorit Ţepi (cum îl alintau cei dragi) să-i aibă: laolaltă, în jurul său şi al unui pahar de vorbă, prelungită în noapte. Organizatori au fost jurnalista Otilia Ţeposu, soţia criticului, editorul de carte Valentin Ajder, scriitoarea şi jurnalista Sânziana Pop şi profesorul-poet, Radu Frunteş.

Drumul lui Radu G. Ţeposu începe de undeva de sus, de la hotarul imperiului, din Şirnea (Fundata), sat de munte aflat la poalele Pietrei Craiului. De-acolo, fiul lui nea Ţeposu – veterinarul unui sat doar cu preot, fără poliţist şi fără activist de partid – s-a coborât vremelnic spre oraş, ca să-şi împletească şi să-şi împlinească destinele de exeget literar (al „întunecatului deceniu literar nouă” îndeosebi), gazetar şi om al cetăţii. Ca adolescent cu imaginaţia aprinsă şi cu sentimentele răvăşite, a scris versuri, piese de teatru şi chiar proză, dar mărturisea cu mândrie că nu a păstrat manuscrisele, semn că nu era foarte convins de ele.

După propriile-i confesiuni, cu câţiva ani înainte de plecarea dintre noi, şi-ar fi dorit să comită şi altceva în afară de critica literară. De altfel, alunecarea mea tot mai hotărâtă spre eseu poate fi un semn că nu sunt suficient de satisfăcut, de încântat de comentariul eminamente critic. Nu suport încorsetarea în nişte rigori tehnice ale criticii literare. Ce voi scrie, foarte exact n-aş putea să spun. Ştiu doar că sensibilitatea mea este niţel lirică, deci mai degrabă, probabil, aş putea fi prins în flagrant cu poeme, decât cu proză. N-a mai apucat să scrie nici Dicţionarul amorului, carte amânată ani de zile, nu atât pentru că nu-şi epuizase lecturile, ci pentru că nu există acea clarviziune interioară despre acest subiect pe care unii îl trivializează, iar alţii îl idolatrizează.

Preocuparea sa pentru filosofie a ţinut cumva şi de o convingere mai profundă că omul este o fiinţă dezechilibrată, în sens ontologic, şi că tot sensul existenţei unei fiinţe este acela de a-şi găsi un echilibru, de a se împăca cu sine, pentru că, după părerea mea, existenţa nu este o formă de extaz şi beatitudine, ci o formă de tragism. Şi dragostea este una dintre aceste căutări exasperate, tragice ale împăcării fiinţei cu sine. Aşadar, subiectul e mai degrabă filosofic decât strictamente sentimental. De aceea a simţit şi nevoia să alterneze comentariul propriu-zis despre scriitori cu reflecţii şi eseuri despre teme mai grave şi mai profunde, teme de interes general pentru condiţia umană.

Cu puţin înainte de întoarcerea spre stelele lui, Ţepi se mărturisea lui George Arion:

Mizantrop fiind şi cam egoist, cum am zis, nu am foarte mulţi prieteni. (…) Îmi displac lacheii, bodyguarzii, ţuţerii, clovnii de serviciu. Tocmai de aceea, am prieteni puţini, dar fideli şi afini. Nu pot fi prieten cu paranoicii, cu oamenii lunecoşi, duplicitari şi îngălaţi. Nici cu cei care îmi sunt diferiţi. Prietenia presupune asemănare. Firile opuse mă obosesc. (…) Sunt îndeajuns de cordial, de civilizat şi de persuasiv, încît să cer ajutorul cuiva fără să mă deghizez în prieten de ocazie. În genere, prieteniile mele îşi au rădăcinile în studenţie. A fost cea mai fastă perioadă din viaţa mea.

Sentimentul zădărniciei nu m-a încercat niciodată, dintr-un motiv mult prea uman: cînd ai trei copii, cînd ai o brumă de talent, cînd nu te-au părăsit cu totul puterile, cînd ţi-ai făcut o casă în locul în care te-ai născut, unde îţi îngădui să te cufunzi cu dulci reverii rousseauiste, cînd ai destul histrionism, încît să-ţi regizezi pînă şi singurătatea, viaţa nu ţi se mai pare zadarnică. Bine, bine, mă vei întreba atunci, iscoditor cum te ştiu; dar tu nu suferi de nimic, Radu G. Ţeposu?“

Notă: Confesiunile lui Radu  G. Ţeposu sunt reproduse din interviurile luate  de Angela  Baciu, de  Leo Butnaru în 1994, şi de  George  Arion  în 1998.

 

Tatăl  nostru care  ne citeşti, Învaţă-ne să-i judecăm drept pe cei care  scriu
Şi nu ne duce în ispita  laudelor deşarte,
Nici în cea a hulei nemeritate, Ci ajută-ne să vedem  în fiecare carte
Adevărul estetic, dâră de existenţă, freamătul  fiinţei, Iluminarea lăuntrică
Şi ne iartă erorile noastre de judecată
Şi fă-ne culţi, că suntem mulţi!

Radu G. Ţeposu
„Crezul criticului literar“

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2012 Tweet

Tuesday, February 7th, 2012 at 10:22 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed