La doar 25 de ani, Ana Ularu este o actriţă de succes. Reţeta nu pare foarte complicată: muncă, talent, ceva noroc si „ochii si mintea cât mai «wide open»”.

I Ana Ularu, pentru filmul Periferic ai fost aleasa din 200 de candidate. A fost atunci o probă de foc pentru tine?

• Pot spune că am fost la probă pentru Periferic fiind absolut convinsă că nu am nici o şansă. Era o problemă de vâr­stă (sunt mult mai mică decât personajul iniţial scris), plus eterna reacţie pe care o mai întâlnisem faţă de tipul meu de fizionomie (sunt prea androgi­nă sau prea bizară, prea parti­culară în viziunea multora, cred). Nu ştiam exact ce îşi dorea Bogdan, nu îl cunoşteam, dar din ce auzisem, rolul avea nişte coordonate pe care nu le împlineam neapărat (precon­cepţii inerente despre „cum tre­buie să arate”). Pe de altă parte, încă de la audiţie m-am înţeles foarte bine cu Bogdan, am comunicat excelent şi am funcţionat foarte confortabil şi cu apetit pentru lucru în ceea ce mi se cerea, în parametrii lui. Plus că atmosfera era relaxată, am băut cafea, am tras cele trei scene de câteva ori cu diverse indicaţii… Nu a fost o probă de foc, mai degrabă the beginning of a beautiful friendship. Cu pro­iectul, personajul, regizorul, ulterior cu restul distribuţiei…

I Cei 25 de ani ai tăi sunt un avantaj sau o piedică în cariera de actriţă în România?

• Am 25 de ani şi mă simt în continuare ca la 17. Sunt încă întrebată de promoterii pentru firme de ţigări dacă am 18 ani şi mi se cere buletinul. Pe de altă parte, am o voce destul de groasă, un tip de fizicalizare destul de sportiv sau, oricum, nu neapărat „clasic” feminin. Mai degrabă tipologia mea poate deveni un avantaj sau o piedică. Vârsta în sine nu e o problemă. E un dat ce nu poate fi alterat în nici un fel. Tinerii actori într-adevăr sunt oare­cum neglijaţi, daţi la o parte sau distribuiţi „economic”, dar din când în când mai descoperi câte un artist minunat din generaţiile mai mari care îţi dă încredere, care te valorifică şi te apreciază luându-şi timp să te cunoască. Un mic exemplu… niciodată o discuţie cu doamna Irina Petrescu sau cu doamna Ileana Stana Ionescu, printre mulţi alţi oameni senzaţionali pe care i-am cunoscut, nu m-a făcut să mă simt insignifiantă sau crudă. Sunt artişti cu expe­rienţă care te ascultă, care comunică, fac un transfer echi­tabil de energie şi atenţie.

I Ai un rol la care visezi?

• Nu neapărat. Îmi doresc să joc cât mai mult şi să învăţ, să descopăr cât mai multe. Poate că mi-ar plăcea să fac un film biografic la un moment dat. Să lucrez cu nişte date foar­te clare. Nu ştiu. Sunt un om foarte curios din fire şi încerc să îmi păstrez ochii şi mintea cât mai wide open.

I Ştiu că joci şi teatru, dar mai puţin în Capitală. De ce?

• Joc de fapt mult mai mult în Capitală. Am la Craiova un singur spectacol, cel al domnu­lui Purcărete, Măsură pentru măsură. În Bucureşti am jucat la Teatrul Odeon, pe care îl iubesc nespus, joc la Metropolis, am jucat la Nottara, am avut tot felul de proiecte care s-au con­cretizat în Capitală. Faptul că deocamdată posturile în teatre sunt blocate mă întristează foarte tare. Mi-ar plăcea să joc mult teatru. Mă simt foarte atrasă, în mod egal, de ambele medii, şi film, şi scenă.

In „Periferic”, Ana Ularu a făcut un rol de zile mari.

I O amintire draga de la Locarno?

• Proiecţia filmului lui Greenaway într-o clădire, sau mai degrabă nişte catacombe proiectate de Da Vinci, şi apoi expoziţia cu Tulse Luper‘s Suitcases alături de mama mea, care venise să asiste la gala de premiere. Şi apoi un dineu cochet unde ne-am împrietenit cu o fotografă portugheză fasci­nantă. Îmi plac la nebunie zile­le alea când şansa te ghidează prin tot felul de situaţii neaşteptate şi îţi face cadou întâlniri şi perspective magice. Nu mai vorbesc de proiecţia în sine, pentru că era prima oară când vedeam filmul şi aveam nişte emoţii colosale.

„Abia aştept să văd ce se va întâmpla în viitorul meu, cu destinul meu. Nu pot spune că mi-as dori vreo carieră asemănătoare cu a altcuiva pentru că mereu în meseria asta e multă tristeţe, mult con­sum, multe lacrimi si demnitate sau încredere în sine frânte. Tocmai de aceea suntem toţi atât de diferiţi. E vorba de un traseu personal.”

I Cum a fost ţinuta pe care ai purtat-o la Festival, şi de unde ţi-ai achiziţio­nat-o?

• Am avut o rochiţă super­bă, trei sferturi, gri-lila-metalic- culoarea-vântului creată de Irina Marinescu. Foarte rar am mai întâlnit un outfit cu care să mă împrietenesc atât de bine.

I Ai jucat în multe pelicule până acum. Cam cât mai e onorariul unei actriţe tinere pentru un rol prin­cipal? Se poate trăi doar din actorie în România?

• Clar, nu se poate trăi din actorie în sensul dorit de noi, iniţial, în România, dacă eşti un actor tânăr. Adică poţi trăi ok, aduni trei colaborări şi te mai ajută părinţii. Dar nu ne putem permite vreun lux. De aceea mulţi recurg la o formă sau alta de a fi mercenari. Fac publicitate, telenovele, voci,evenimente. Se mai angajează part-time. Aleargă de colo- colo ca să îşi adune traiul. Uneori e deranjant să îţi dai seama de asta, alteori îţi doreşti pur şi simplu să îţi faci meseria cu orice preţ.

I Îţi place vreo actriţă din „garda veche”?

• Da, evident, o ador pe doamna Olga Tudorache, pe Oana Pellea… Am atât de mulţi actori pe care îi iubesc şi pentru care mă duc avid la teatru încât nu se pot enumera aici.

I Care e scriitorul preferat?

• Cred că Umberto Eco. Deşi în clipa asta îl ador pe Genet. Mai sunt Tournier, Gide, Wilde, Dostoevski, Vonnegut, Miller…

I Ce crezi că înseamnă feri­cirea: banii, iubirea, să­nătatea, toate la un loc sau altceva?

• Fericirea mi se pare cea mai intimă vibraţie umană. Nu cred că se poate generaliza pe un asemenea subiect. Fericire curată se găseşte şi în marile pasiuni sau reuşite şi în detalii­le aparent uitabile. Natura umană îşi doreşte mereu mai mult decât obţine sau primeşte şi, de aceea, deseori trecem peste momentele de graţie am- bi ţio nându-ne pentru mai mult. Ceea ce nu se poate con­damna.

I Crezi că iubirea adevăra­tă a ajuns o noţiune înve­chită în ziua de azi? Tu încă mai crezi în ea?

• E ca şi cum moartea sau naşterea sau somnul ar ajunge noţiuni învechite. Nu cred că se poate extirpa aşa ceva. Pentru mine e un concept sfânt.

I Ai mulţi prieteni? Ai cont pe Facebook?

• Cont pe facebook, nu. Mi l-am şters. Nu mi se pare un dialog real, mi se pare o falsă interacţiune. Citeşti ce au făcut prietenii tăi, în ce vacanţe au fost, ce au mai citit şi i-a impre­sionat şi ce şi-au mai cumpărat şi ai senzaţia că păstrezi o legă­tură. Dar nu este aşa. Dai add unor persoane absolut necu­noscute. Citeşti cuvântări „înţe­lepte”. O anume parte din viaţa ta e expusă, dar e o păcăleală. Plus că atunci când aveam con­tul pierdeam atâta timp jucân- du-mă pe Facebook… Deve­nisem o împătimită a jocuri­lor… Din nou, ideea de mulţi prieteni nu ştiu cât există. Am o prietenă, cea mai bună, încă două alte prietene, actriţe la teatrul din Craiova, colegi dragi, prieteni buni, oameni foarte apropiaţi pe care îi simt mai degrabă ca un fel de fami­lie nouă, creată de mine în ani. Dar nu e un număr mare de persoane.

„Cred în destin, dar şi în noroc.”‘

I Ce părere ai, la modul general, despre bărbaţi?

• Nu cred că se poate spune ceva la modul general, despre nimic. Mi se pare minunat că natura a alcătuit dual şi com­plementar. Că femeile sunt o anume lume, cu anumite reguli şi dramul ei de magie, şi băr­baţii la fel. Cred în simbioza oamenilor. Alienarea asta con­temporană mă sperie şi mă atinge deseori. Simt, de aseme­nea, nevoia să existe mai mult „gentleman”-ism. Mai multă tandreţe. A oamenilor faţă de oameni. Mai multă răbdare de a asculta. Dar aici nu se poate diviza în sexe.

I Ce impresie îţi face gene­raţia cu 10 ani mai mare ca tine? Dar adolescenţii care vin din urmă?

• Păi, printre cei mai buni prieteni ai mei sunt oameni cu 10 ani mai mari (de fapt, cu 7 sau 8). Din nou, eu nu iau vâr­sta ca pe o barieră în comunica­re. Cât despre adolescenţi… am lucrat multă vreme cu trupe de teatru de adolescenţi, sunt mulţi oameni talentaţi şi pro­funzi. Într-adevăr, mă sperie că vine din urmă o generaţie care nu s-a julit niciodată în ge­nunchi, nu s-a căţărat într-un copac, nu a căzut de pe o bici­cletă şi nu s-a umplut de noroi făcând război cu beţe. Mă intri­gă cât de discrepanţi vom fi probabil, noi şi cei care nu ştiu încă să scrie, dar folosesc un calculator. Mă sperie că expe­rienţele noastre şi copilăria aia divină, a făcutului de prostii şi

I Eşti o persoana religioa­să?

• Sunt foarte credincioasă. Dar e un subiect mult prea intim pentru a fi detaliat.

I Care e părerea ta: ca să ai succes ca actriţă îţi trebuie mai mult talent decât muncă, invers, sau arta de a face mici compromi­suri?

• Succesul e o stare care di­feră de la om la om. Fiecare con­sideră ca fiind succes o anumită întâmplare sau intensitate. Cred că talentul brut, fără muncă, poate merge doar până la un anumit punct şi apoi se dizolvă în grotesc, cred că munca fără ta­lent e o pierdere de timp, cumva, cred că fiecare consideră un com­promis a fi altceva, dar aici in­trăm iar în forul intim al fiecăruia, care e cât se poate de diferit.

I Dacă ai avea azi o avere uriaşă, ce ţi-ai cumpăra în primul rând?

• O casă frumoasă, nu foar­te mare, cu o grădină mică.

I Care e opinia ta despre faptul că, după cum se spune, oamenii devin tot mai răi, de la timpurile pe care le trăim, şi lumea s-ar îndrepta, conform unor teorii, către extincţie?

• Mă tem de asemenea re­zultate ale evoluţiei noastre, dar aceste preziceri sumbre există de când e lumea. Proba­bil ne mirăm singuri de cât de aroganţi putem fi în faţa natu­rii şi a legilor pământului, şi ne aşteptăm cumva la vreo pe­deapsă. Şi apoi mai testăm un pic limitele. Iar oamenii, din păcate, devin cinici, sceptici, goi. Răutatea e doar absenţa bucuriei şi a pasiunii.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Wednesday, August 24th, 2011 at 5:24 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed