tramadol oral thrush buy tramadol online tramadol and z pak

tramadol vyvanse drug interactions tramadol 50mg street price for tramadol 50 mg

valium duration buy valium no prescription whats stronger ativan or valium

cuanto sale valium valium 5mg taking valium and xanax together

mixing e and xanax generic xanax mobic and xanax drug interactions

is nucynta the same as tramadol buy tramadol online tramadol for small dogs

what are the side effects for taking ambien ambien for sale does nicotine affect ambien

soma bras utah buy soma schnorcheln in der soma bay ägypten

phentermine heartburn phentermine for sale chest pain while on phentermine

should i take xanax before work buy xanax xanax g722

ALMANAH FLACARA

Culisele vieţii pe vapoare de croazieră

July 29th, 2012, com Un comentariu

„Odată  ce  şi-a   aruncat  vraja,  marea  te  ţine prins în mrejele ei pentru totdeauna.“ Jacques Yves Cousteau

Marea,   imagine arhetipală a oricărui început și a oricărui sfârșit,  fascinantă în viziunea priveliștilor ample,  a poeziei depărtărilor și  plimbărilor pe ţărmul însorit,  a impetuozităţii și a forţei  nestăvilite pe care  o degajă.  Simbolul  mării  e legat de mișcare, de o dinamică ce în esenţă  reprezintă viaţa,  dar  și misterul adâncurilor și  lumea nevăzută, voluptatea valurilor și culoarea schimbătoare a apei sub  influenţa luminii. Misterul nesfârșit al orizontului ne atrage,  locul unde albastrul cerului se unește cu cel al mării, paradoxalul lăcaș al apusului și al  răsăritului.  Imagine liniștitoare,  romantică și idealistă. Ni se poate lua absolut totul, dar la baza  umanităţii se  află  visele, gândurile și idealurile pe  care nu  ni  le  poate   lua  nimeni. Și exact asta reprezintă marea: speranţe și vise într-un viitor la fel de  îndepărtat precum linia orizontului.

Întinderea nesfârșită de ape, măreţia albastrului întunecat și zbaterea necontenită   a  valurilor  m-au   vrăjit încă  de  la  prima întâlnire. În timpul vacanţelor petrecute la mare nu construiam castele din nisip  împreună cu restul  copiilor și nu  alergam ţipând de-a lungul ţărmului, ci rămâneam cu  privirea  pierdută  în  zare timp de ore întregi, urmărind vapoarele. Imaginându-mi. Simţeam căldura  soarelui  pe piele,  vântul mi  se strecura în păr,  ploaia  îmi șiroia  pe obraji, puntea se legăna  blajin sub picioarele mele,  auzeam vuietul  valurilor pe  timp   de  furtună,  inhalam cu nesaţ  lumina aurie    a   răsăritului,   tânjind după  argintiul apusului.  Nu știu dacă relaţia  mea extrem de personală cu marea poate  fi considerată drept un fel de premoniţie a anilor  pe care aveam să-i petrec la bordul vapoarelor de croazieră, ori o simplă influenţă  a zodiei  de apă  și poate  a cărţii Toate pânzele sus, preferata copilăriei mele,  citită  și recitită de  zeci  de  ori.  Probabil  câte puţin din  fiecare.  Ceea  ce știu cu siguranţă este că dincolo  de linia orizontului intram în lumea   magică   a  corăbiilor cu pânze negre  misterioase, învăluite în cântecul sirenelor și larma  bătăliilor încrâncenate. Experimentam libertatea în cel mai pur  sens al cuvântului, un produs de contrabandă al vremurilor acelora.

„Pasiunile sunt vânturile care umflă pânzele corabiei; uneori o scufundă, dar fără ele corabia n-ar putea înainta.” Voltaire

Au  trecut   mulţi   ani  până când  am  pășit  în mod  real  pe puntea   unui   vapor   și   asta  numai datorită unei întâmplări.

Dansam  la  Aro  Palace în Brașov,   într-un  spectacol de excepţie  a cărui  faimă  ajunsese și peste  hotare. Într-o  seară  s-a zvonit că în public se află o impresară australiancă în căutare de  artiști   pentru contracte  pe vapoare de croazieră. După spectacol am făcut cunoștinţă cu Jan Rogers, o blondă minionă cu ochi albaștri pătrunzători. Nu căuta  dansatori  la  momentul acela,  dar mi-a cerut totuși  datele  de contact.  A trecut  mai  mult  de  un an,  timp   în  care  am  uitat   de visul meu marinăresc. Telefonul  lui Jan m-a luat prin  surprindere.  Plecarea era   într-o săptămână. Urma să mă îmbarc din portul Pireu pe MV Aegean I,    un  vapor de  croazieră grecesc de tonaj mediu, prin urmare nu unul dintre mastodonţii diformi  plutitori cu care nu prea am  nimic  în comun, ci un  vas cu  linii  clasice,  asemănător cu vechile corăbii la care visam  cu ochii  deschiși în copilărie. Prima  destinaţie? Insula  Ibiza. Asta  era  vestea   bună.   Vestea rea era că aveam să fiu singura dansatoare româncă într-o trupă de rusoaice. Vestea și mai rea? Rusoaicele erau  furioase și extrem de ofuscate  pentru faptul că Jan o înlocuia în ultimul moment pe una  dintre ele. Nu cu o altă rusoaică, ci cu o româncă. Sigur,  nu  m-a  ajutat prea  mult  nici afirmaţia lui Jan cum   că  „românca  e  o  dansatoare mai  bună   decât   toate rusoaicele la un loc”. M-au primit cu  zâmbete de  gheaţă, informându-mă cu o satisfacţie vădită că trebuie să învăţ  treizeci de spectacole în aproximativ cinci zile. Habar n-aveau că pentru mine asta chiar nu era o problemă. Sar peste  calvarul primelor  zile,   timp   în   care m-am  concentrat pe învăţat, ignorând răutăţile gratuite. Când  mi-a  ajuns,  le-am  informat  la rândul meu  că eram  la un  pas  să le arunc  peste  bord. În larg. Ne-am împrietenit aproape instantaneu.

„Marea nu le aduce răsplată celor prea nerăbdători, prea lacomi sau prea doritori. Atunci când aştepţi un dar din partea mării, trebuie să rămâi golit de gânduri, deschis către exterior, simplu ca o plajă.“ Anne Morrow Lindbergh

Cei care-și doresc  să muncească pe vapoare de croazieră trebuie să înţeleagă că viaţa pe mare este complet diferită faţă  de  viaţa  pe  uscat. Legile  maritime internaţionale sunt  uneori la fel de stricte precum  cele militare. Pentru propria  siguranţă, precum și pentru siguranţa pasagerilor, se impune o anumită disciplină și uneori chiar respectarea fără șovăire  a ordinelor primite. Există o scară  ierarhică respectată  cu stricteţe. Căpitanul este ofiţerul cu  cel mai  înalt  grad, ceea  ce înseamnă că are  drepturi nelimitate asupra echipajului. Nu,  nu  te condamnă să fii biciuit dacă faci tâmpenii și nici să tragi la galere, dar este foarte posibil  să  te  debarce cu  toate catrafusele în primul port.  Staff Captain, căpitanul personalului, este  al  doilea  la  putere și,  de obicei, dacă faci o prostioară ajungi în biroul lui, musai foarte spășit.  După cum am mai spus, tâmpeniile sunt  rezervate pentru boss-ul  cel mare.  Directorul de croazieră, Cruise Director, este  un  fel de  căpetenie a artiștilor și persoana care interacţionează  cel  mai   mult   cu pasagerii. El este cel pe care trebuie  să-l  înjuri  că te-a  pus  de serviciu la îmbarcare, embarkation duty, cu două ore înainte de începerea spectacolului, ori  la debarcare, desimbarkation duty, la șase dimineaţa, când  tu te-ai băgat  în pat pe la patru.

Viaţa pe vapor se leagă fără doar  și poate  de nenumăratele exerciţii  pentru situaţiile de urgenţă. Renumitele și mult urâtele lifeboat drills, cu  tot  cu purtarea obligatorie a vestelor de salvare. Fiecărui  membru al echipajului i se desemnează un grup de  pasageri pe  care  trebuie  să-l stăpânească, îndrume și îmbarce în bărcile  de salvare în  caz  de  urgenţă.  Echipajul este  obligat  să efectueze astfel de  exerciţii  la  începutul croazierei,   pentru  a  instrui  pasagerii   proaspăt  îmbarcaţi. Dar asta  nu  e tot.  Un  alt  exerciţiu săptămânal și independent de pasageri este obligatoriu, de obicei  în timp  ce vaporul este ancorat în port.  La acest  exerciţiu  participă numai membrii echipajului și se simulează scenarii  mai  complicate, precum un  incendiu de  proporţii sau poate un atac armat. Chiar dacă la început pare  o joacă plictisitoare,  înţelegi  destul de repede că trebuie să iei lucrurile foarte în serios. În cazul unui incident major, ai responsabilitatea de a salva vieţile pasagerilor care fac parte  din grupul tău. Nu e ușor să stăpânești o ceată de oameni speriaţi, poate   chiar  pe  jumătate isterici.  În condiţii de stres suntem tentaţi să devenim iraţionali și asta chiar cu preţul propriei vieţi. În caz de nevoie, trebuie să fii pregătit să scuturi zdravăn un pasager care-și pierde capul, punând în pericol viaţa  lui și poate  și pe a altora. În  general,  pasagerii  tind   să aibă o atitudine recalcitrantă în timpul  exerciţiilor de  salvare. Vorbesc  mult  și  tare,  râd,  nu sunt  atenţi,  fără să realizeze că, în caz de urgenţă, viaţa le poate depinde de  acele  instrucţiuni pe care  le ignoră. Eu aveam o soluţie  foarte simplă și eficientă pentru a-i  cuminţi. Când   mă întrebau în ce constă  exerciţiul, le răspundeam cu toată seriozitatea  că exersăm coborârea în rapel  pe frânghie până  la barca de salvare. Nu dădea greș niciodată. Se așternea o liniște exemplară,  nu   se  mai   auzea nici musca. Recalcitranţii se ascundeau pe undeva prin spatele grupului.

Este  absolut necesar   să  te integrezi în  peisaj  în  cazul  în care vrei  să trăiești  și să muncești pe un vapor. Salariul atrăgător își pierde importanţa dacă  nu  te  poţi  adapta ori  ai aversiune faţă de apă. N-o să ai parte  numai de zile însorite. Furtunile,  apele   zbuciumate vor deveni parte  integrantă din viaţa ta. Marea este imprevizibilă.   Furtuna  poate   izbucni din  senin,  te ia pe nepregătite. Dacă  nu  respecţi și nu  iubești marea cu adevărat, nu poţi rezista.  Iar  vaporul trebuie să devină o parte  din tine. Colaborarea și munca în echipă sunt  unelte esenţiale pentru supravieţuire în situaţiile de criză.  Prieteniile care  se  leagă pe vapor, apropierea dintre oameni reprezintă experienţe unice,  de  neuitat. Devine  mai mult un mod de-a trăi decât o simplă slujbă.

Se spune că e bine să-ţi lași munca la  birou,  să  n-o  aduci acasă   cu  tine,   numai  că  pe vapor este exact invers. Locuiești  la locul de muncă. Pe vapor  muncești și  trăiești,   îţi îndeplinești sarcinile de  serviciu și, în același timp, te ocupi și de nevoile  personale. Ca membru al echipajului primești o cabină mică, pe care de regulă o împarţi cu alte persoane. Cu cât cabina care ţi se repartizează se află  la un  etaj inferior,  cu atât condiţiile de  trai  sunt  mai  vitrege. Ultimul etaj aparţine ucenicilor de marinari, precum și personalului de serviciu.

Artiștii  sunt  ceva mai privilegiaţi, beneficiind de cabine de pasageri.  Chiar   dacă   spaţiul este   o   idee   mai   mare,    tot împarţi cabina   cu  o  altă  persoană.  Ordine și disciplină, acestea sunt regulile de aur. Nu ai cum  să trăiești  altfel  într-un spaţiu atât de mic. Nu mai vorbesc   despre  zilele  în  care marea este agitată, când  ajungi în cabină și găsești totul de-a valma.   Oftezi   și  o  iei  de  la capăt. De cele mai multe ori, cabinele  au  paturi suprapuse. Patul   de  deasupra se  află  în dreptul  hubloului, așa  că  era întotdeauna al meu.  Îmi plăcea să  adorm și să  mă  trezesc  cu marea în faţa ochilor. Sigur, am avut  parte  și de  peripeţii datorită acestei  alegeri,  ca spre exemplu   un   zbor    magnific până   la  ușa  de  la  intrare pe timp   de  furtună.  Evident, în timp   ce  dormeam. Altă  dată, furtuna  a   spart    hubloul  și m-am  trezit  cu un  val spumos fix în pat.

Echipajul mănâncă  în  săli de mese special amenajate pentru ei, numite mess halls, exceptându-i pe artiști  și câteodată o parte  din personalul de croazieră,  cruise staff,  care  au acces în toate restaurantele destinate   pasagerilor.  Fie  că servești masa  la restaurant ori nu,  mâncarea este  gratuită și extrem de bună  și variată. Băuturile alcoolice  se plătesc  și preţurile sunt  destul de  piperate.   Desigur,  dacă   suferi   de rău de mare,  toate  acestea  sunt de  prisos  și ar  fi mai  cuminte să-ţi    găsești    o   slujbă    cu…  picioarele  pe  pământ. Nu  de alta,  dar  nu  te poţi  bucura de viaţă,   indiferent  ce-ţi   oferă, dacă   îţi  petreci   jumătate  din timp  cu un lighean în braţe.

„Marea este ideea imensităţii şi a mişcării, cea mai înaltă idee a frumuseţii.“ Charles Baudelaire

Contractele variază între trei  și zece luni.  Mi s-a întâmplat să lucrez și doi ani fără nici o pauză. Personalul de croazieră are în permanenţă contact  direct  cu pasagerii și reprezintă cartea  de vizită  a companiei maritime, așadar politeţea, zâmbetul și entuziasmul  sunt  elemente obligatorii. Nu e întotdeauna ușor  să-ţi menţii  zâmbetul indiferent de situaţie, mai  ales dacă  pici din picioare de  oboseală ori  dacă nu te simţi prea bine. Nici pasagerii nu-ţi   fac  viaţa   prea ușoară. Din  momentul în care ajung   pe  puntea unui vapor, oamenii tind  să dea  în mintea copiilor.   La  propriu.  E  ca  și cum  ar  uita  toate  regulile de bun simţ după care se ghidează pe uscat. Te depistează imediat datorită uniformei pe care  trebuie  să o porţi  în timpul zilei. Se apropie cu ochi mari și inocenţi de focă beată și-ţi adresează cele  mai  amuzante întrebări; spun amuzante pentru a păstra o marjă de respect. Cea mai faimoasă și regina tuturor întrebărilor ar fi: „La ce oră  se  servește bufetul  de  la miezul nopţii?” Oricine a lucrat pe  un  vapor de  croazieră s-a confruntat cel puţin o dată  cu această  întrebare. Eu răspundeam mereu că la unsprezece și un   sfert   și  eram   crezută pe cuvânt.

„Marea, generatoare de forme şi proiecte extraordinare, mamă a Afroditei şi sufletul atâtor aventuri.” Paul Valery

Apoi interminabila problemă  a toaletelor publice, care se găsesc din zece în zece metri. Este  imposibil să te plimbi  pe un  vapor de  croazieră fără  să dai peste  zeci de toalete  publice. Cu toate astea, mi s-a întâmplat  de  nenumărate ori  să mă aflu chiar  în faţa unei  astfel de uși, marcate cu un semn cât o zi de post, și să fiu întrebată unde se află  toaleta.  Îi trimiteam pe pasagerii respectivi într-o  adevărată  excursie   prin   tot vaporul. „Luaţi  liftul  trei etaje, o luaţi pe coridorul din dreapta până  la capăt, apoi stânga și iar dreapta. Coborâţi pe scări încă patru etaje,  stânga pe  coridor, urcaţi  două etaje, coridorul din dreapta…” Și tot așa până  îi aduceam înapoi  de unde au plecat.  Le deschideam chiar eu ușa toaletei în faţa căreia se aflaseră cu numai cincisprezece minute mai  devreme, afișând cel mai politicos zâmbet cu putinţă. Unii gustau gluma. Alţii  nu.  Drept  care,  mă trezeam cu un written complaint,  o  plângere scrisă  adresată căpitanului. De obicei, căpitanii  se   amuzau  copios și-mi făceau cinste cu un coniac Metaxa de  cinci  stele.  Dar  am avut și un căpitan japonez, care probabil provenea dintr-o familie de samurai, pentru care simţul  umorului era  un  fel de noţiune abstractă. Nu  mai este cazul  să  spun că nu-mi  gusta nici un fel de glumă, așa că mai întâi primeam o notificare, written warning. Dacă nu mă potoleam, ceea ce nu se întâmpla  niciodată, plăteam amenzi cuprinse între  zece și douăzeci și  cinci  de  dolari.   Probabil în funcţie  de sarcasmul răspunsului.  Dar  a  meritat  de  fiecare dată.

„Marinarii ştiu cât de periculoasă este marea şi cât de înfiorătoare e furtuna, dar nu au considerat vreodată aceste lucruri ca fiind îndeajuns pentru a-i face să rămână la ţărm.“ Vincent Van Gogh

Am  avut   și  pasageri care s-au îmbarcat fără să știe unde merg. Îmi amintesc de o familie de  americano-chinezi, complet pierdută în spaţiu. M-au  întrebat încotro  navigăm. Le-am răspuns că în China. S-au bucurat   foarte   mult,   gândind  cu voce tare că ar trebui să-și anunţe familiile  din ţara  de origine.  M-au   întrebat  în  cât timp  ajungem. Le-am  răspuns că în seara  aceea. S-au bucurat și mai tare. Ne aflam în Miami, Florida.   Oceanul Atlantic. No comment.

Altă  dată,   o  doamnă ne-a felicitat  pentru spectacol, după care ne-a întrebat dacă noi chiar locuim pe vapor. „Sigur că nu,” i-am răspuns. „Spaţiul este foarte  limitat.  În fiecare  seară, după ce  ne  terminăm treaba, vin   elicopterele   și   ne   duc acasă.”  Femeia a dat din cap în semn  că a înţeles,  apoi  a întrebat unde locuiesc. I-am răspuns că în România. Mare  greșeală. Nu   auzise   vreodată  de   așa ceva. Am lămurit-o că e o ţară pe undeva pe lângă Rusia. Faţa i s-a luminat. Auzise  de Rusia!

„Dar  nu  e cam  departe? Când mai  apuci  să  te odihnești?”, a întrebat  cu  un   aer  îngrijorat.

„Păi,  asta  e,  că  nu  prea   mai apuc.   Dorm   cum   pot   în  elicopter.  Imediat ce ajung  acasă, trebuie să mă întorc.” M-a privit cu părere de rău și mi-a urat succes și somn cât mai lin. Nu e o glumă, vorbea  cât se poate  de serios.

Într-o   seară,   mă  aflam   în lift, în drum spre  sala de spectacol.  Ușile  s-au  deschis   între etaje și două doamne foarte elegante  au  pășit  înăuntru. M-au întrebat  dacă   „urc   în   sus”. Le-am răspuns că o iau la dreapta. S-au retras  grăbite, comentând între  ele că trebuie să găsească liftul  care  „circulă doar  în  sus  și-n  jos, nu  de  la dreapta la stânga”.

De 1 aprilie,  tot în Florida, Directorul de Croazieră a anunţat că poftește pasagerii la babord pentru a fotografia vestitul gheţar de la tropice ce alimentează cu apă potabilă portul Fort Lauderdale. În cinci minute, aproape ne-am  răsturnat  pe  partea  stângă, majoritatea  pasagerilor bulucindu-se la babord cu aparatele de fotografiat  gata   de   acţiune.

După câteva   minute, Directorul de Croazieră a anunţat că era doar  o glumă de 1 aprilie.  Mulţi pasageri au rămas pe  loc,  în  speranţa că totuși  vor  avea  norocul să dea peste un gheţar în drumul nostru către Nassau, Bahamas.

Dacă  totuși  te  încumeţi să treci peste  „drăgălășenia” unor pasageri, frica de apă și răul de mare,   spaţiul  mic  de   locuit, lipsa completă a intimităţii, lucrurile personale împrăștiate prin  toată  cabina  după o furtună  mai zdravănă și zborul condorului din  patul de  deasupra, uniforma care la început te face să te simţi din nou  ca la școală, disciplina obligatorie, respectarea ordinelor, exerciţiile  de  salvare, programul  de muncă la  foc  continuu, șapte zile  pe  săptămână,  căpitani o idee cam prea zeloși, pe care trebuie să-i saluţi  în poziţie  de drepţi când trec pe lângă tine și faptul că de  multe  ori nu  poţi merge  în linie dreaptă dacă  nu te ţii de ceva, viaţa pe mare  are beneficiile  și farmecul ei aparte. Călătorești prin toată lumea.  Te trezești în fiecare  dimineaţă în altă  ţară,  cu  posibilitatea de  a descoperi unele  dintre cele mai frumoase  și  interesante  orașe ale planetei. Plus  că ești  plătit pentru asta.  Echipajul este  un mix  internaţional de  culturi și tradiţii, atmosfera generală una extrem de exotică. Dacă ești deștept, cum  mulţi  dintre noi n-am  fost, poţi  pune bani deoparte, din moment ce mâncarea,  cazarea   și  spălatul rufelor  sunt  asigurate și nu  ai facturi  de plătit.

Artiștii  au statut de pasager pe  vapoarele de  croazieră, un trai privilegiat faţă de restul echipajului, în sensul  că beneficiază  de  cabine  de  pasageri și acces la restaurante, piscine, spa, săli de fitness și, în general, în toate zonele destinate pasagerilor. Programul de lucru  este acceptabil: spectacolele  zilnice,  uneori două pe seară,  repetiţiile aferente, plus variatele sarcini în plus. Câteodată sunt trimiși ca însoţitori în diferitele excursii pe uscat.  Pe  bani,  bineînţeles. Te plătesc  să te distrezi pentru ca împreună cu tine să se distreze și pasagerii. Dar nu în asta constă farmecul vieţii pe vapor. Cel puţin, nu pentru mine.

Așa cum viaţa normală este formată din  momente, la fel se întâmplă și cu  viaţa  pe  mare. Crâmpeie, imagini ce-ţi defilează prin faţa ochilor ca un film greu  de descris  în cuvinte. Contrar a ceea  ce aţi  văzut în filmul  Titanic, prova, adică partea din faţă a vaporului, este o zonă  accesibilă  doar  marinarilor  și  asta  dacă   și  când   au treabă    pe   acolo.   De   aceea, prima mea grijă atunci când mă îmbarcam pe un vapor nou era să  mă  împrietenesc  cu  marinarii  respectivi pentru a mi se permite accesul într-un colţ ascuns,   unde-mi  petreceam o mare  parte  din timp.  Era micul meu  secret,  locul meu  preferat de   unde  observam  în   voie cerul, marea,  orizontul, forţa incredibilă a vântului pe  timp de  furtună și  jocul  luminii în pereţii de  apă.  Cele  mai  frumoase momente le-am petrecut acolo, singură în colţișorul meu neștiut de nimeni. Eu și vuietul misterios al mării.  Cerul  nopţii cu ţesătura intricată de milioane de stele pe care ai impresia că le poţi  culege  oricând te hotărăști să întinzi mâna. Salturile jucăușe   ale  delfinilor în  timp  ce conduc vaporul ca niște ghizi plini de bunăvoinţă, atât de aproape încât tresari speriat, convins că se vor ciocni de metalul provei. O balenă  cu puiul  ei  înotând  graţios   pe lângă   carenă.   Primele  lumini ale ţărmului în depărtare creează  impresia că cerul coboară la  o  plimbare pe  pământ.  Când  se apropie furtuna, orizontul  este  înghiţit  de  un abur  dens,  ca și cum  norii  s-ar odihni pe ape. Emoţia  și curiozitatea stârnită de acostarea într-un port  nou. Oare de unde vin  și  unde pleacă   vapoarele printre care  te  strecori?   Echipajul  și pasagerii zâmbesc și-ţi fac cu  mâna.  Pe mare  suntem cu toţii mai buni,  mai deschiși, mai umani. Oare cum arată portul, dar docurile?

„Adevărata viaţă e o navigare în furtuni; marinarii nu iubesc portul decât pentru a se odihni şi apoi a naviga din nou, spre a se întoarce dintr-un vis şi a porni în urmărirea altuia.” Lucio Dambra

Porturile au farmecul lor aparte. Noaptea e o liniște  ireală, containerele par niște hipopotami imenși aliniaţi pentru  onor.  Luminile macaralelor se reflectă în apă ca într-o oglindă fermecată. Vapoarele stau  cuminţi la doc,  legate  cu parâme, dar  le intuiești nerăbdarea de-a o porni  din nou spre alte zări necunoscute. Simţi freamătul neauzit din aer pe care-l  regăsești în propriul tău suflet.  Apoi bucuria ridicării ancorei.  Zornăitul metalic  se aude ca un murmur îndepărtat până  în adâncurile calei. Farul, impunător și solitar.  Ultima barieră. Din  nou  în  libertatea vântului. Puntea îţi fuge de sub picioare, cucerind crestele ameninţătoare ale valurilor. Apa alunecă foșnind pe sub carenă,   dâra   albă   de  spumă lăsată   în  urmă  devenind aproape  fosforescentă pe  timpul nopţii. Luna plină oglindită în apele  uneori la fel de calme precum cele ale unui lac. Cărarea de lumină te îmbie s-o urmezi pentru a  te  căţăra   pe astrul  solar.   Culorile  violente pe timp  de furtună, șuierul vântului, atât de puternic încât nu te poţi auzi vorbind. Munţii de apă prăvălindu-se parcă din cer. Ropotul ritmic  al ploii, fulgerele   uriașe    cât   tot   cerul, urletul tunetului pe care-l simţi adânc în stomac.  Strigătele întrebătoare ale pescărușilor.

Îmi amintesc detaliile și esenţa fiecărui loc în parte. Canalul Corint,  o panglică de apă turcoaz între  doi pereţi masivi  muntoși, înalţi  precum zgârie-norii. Albastrul intens  al Mării Mediterane. Insulele grecești,  splendide, unice,  fiecare în felul  ei. Misterioasa Corsică și  nesfârșitele porturi  pentru iahturi și ambarcaţiuni mici, adevărate păduri  de  catarge. Coasta   de  Azur,   intimidantă prin  frumuseţe și… preţuri. Riviera  italiană, voluptuoasă și gălăgioasă, însetată de viaţă. Canalul Suez,  o  altă  panglică de apă, verde de data aceasta, șerpuind  printre dunele aurii de  nisip  ale deșertului. Africa, continentul contrastelor, unde iarna  devine vară,  pe care l-am înconjurat pornind de la Tripoli și terminând la Casablanca, rupt parcă  din altă lume,  acolo unde absolut totul  este  diferit faţă  de  ceea  ce-ai  văzut până atunci: cerul, apa, pământul, vegetaţia, animalele, păsările, oamenii, totul  pare  ca pictat  cu o pensulă mustind de culoare. Botezul  Ecuatorului, când  Zeul Neptun și ajutoarele sale mi-au acordat  certificatul de   liberă trecere  numai după ce-am parcurs cu bine câte un traseu dificil cu felurite  obstacole la nivelul fiecărei  punţi în parte. Paradisul celor trei puncte minuscule de pe hartă: Seychelles, Mauritius, Réunion. Capul Bunei  Speranţe și Cape Point,  locul  unde apele  reci  și calde  ale  oceanelor Atlantic și Indian se unesc atât de pasional încât de multe ori stârnesc temutele  cicloane.   Cele  patru zile  și nopţi  petrecute în mijlocul  unui ciclon,  la est  de coasta  Madagascarului. La un moment dat,  vaporul s-a înclinat  atât  de  mult  spre  tribord încât  ne-am   scufundat în  apă cu toată  partea dreaptă. Pianul și o parte  dintre mesele  și scaunele sălii  de  spectacol au zburat prin geamuri. Căpitanul a dat  de  băut  la  toată  lumea, după care  ne-a  mărturisit  că timp  de  câteva  minute ne-am aflat   la  mila   lui  Dumnezeu, gata  să ne răsturnăm complet. Când  ne-am  reîntors în Madagascar, primarul orașului ne aștepta cu fanfara și am aflat că fusesem daţi dispăruţi. Din o mie  două sute  de  pasageri au rămas la bord  doar  două sute, restul   grăbindu-se să  debarce fără  să-și mai  ceară  banii înapoi. Cape Town, numit odinioară și  Taverna Mărilor, dominat de măreţul Table Mountain, o masă  uriașă ce se învelește în  fiecare  după-amiază cu o mantie ţesută din norii cei  mai  albi  și  mai  pufoși   pe care i-am văzut vreodată. Spre seară se scurg de-a lungul peretelui stâncos  până ajung pe plajă  și  dintr-o dată  te  afli  în cer, invizibil  de  la brâu  în jos. Strâmtoarea Gibraltar, fâșia de apă  de un turcoaz pur  precum turlele  bisericilor grecești,   ce face legătura între  Europa și Africa. Amazonul, gigantul albastru al  junglei   în  care  se adună ploile ce cad pe o jumătate  de  continent, raiul  biodiversităţii unde fiecare  zi înseamnă nenumărate pericole și descoperiri. Canalul Panama, un  tablou  complet și complex cu lacuri,  ecluze,  pădure tropicală, ruine  și orașe  vechi,  drumuri  pitorești din piatră, dar  și un mecanism complicat pentru accesul vapoarelor. America de Sud,  diversă, nesupusă, paradoxală…  verde.  Nu culoarea cu care  ești  obișnuit, ci o nuanţă aparte care  ţi se întipărește în memorie și pe care o cauţi  mai apoi prin lume, dar n-o mai întâlnești niciunde. Dry dock în Virginia,  pentru repararea și revopsirea carenei.   Vaporul a fost  scos  din  apă  și  urcat   pe niște  schele,  părând o  balenă uriașă  care   se   relaxează  la soare.  Pentru a ajunge  cu picioarele pe pământ și înapoi la cabină, ești nevoit să treci printr-o adevărată aventură, una   care  implicând  căţărarea pe schelele  elastice.  Chiar  dacă o faci de zeci de ori, tot ești convins în adâncul sufletului că se vor  prăbuși în  orice  moment. Alaska,  tărâm al aurorei boreale, de multe  ori inaccesibil  altfel decât  pe  apă,  al  gheţarilor maiestuoși, munţilor înzăpeziţi și fiordurilor înguste. Australia, paradis tropical cu  iz de eucalipt și mlaștini înţesate cu mangrove, ape ca de smarald și plaje cu nisip alb ca laptele, broaște ţestoase gigant, Marea Barieră de Corali și arhipelagul secret format din insulele Whitsunday, de  a  cărui  existenţă  n-a știut  nimeni timp  de mii de ani în afara populaţiei Nagaro. Noua  Zeelandă, ţara celui mai frumos port din lume și a vajnicilor Maori, a vulcanilor  și a minunilor naturale cu  o  aură   sălbatică. Gheizere fierbinti, ţărmurile abrupte ale Mării Tasmaniei, munţi formaţi prin vărsarea lavei în apa mării şi sculptaţi de scurgerea gheţarilor la vale în cele mai stranii  şi felurite forme, golfuri şi golfuleţe,  cascade   izvorînd de  la înălţime și prăbuşindu-se în mare  pentru a forma  o perdea de  vapori de  apă  care  reflectă curcubeul în lumina soarelui.

Toate aceste locuri, momente și imagini, plus  multe, multe altele  reprezintă adevărata magie a vieţii pe apă. Joseph Conrad spunea că „nu  este nimic mai ispititor, încântător și înrobitor decât  viaţa  pe mare”. Adevărat. Jumătate din  inima mea se află tot acolo, într-un colţișor  ascuns   pe  prova unui vapor care mai străbate și astăzi mările  și oceanele  lumii.

Taguri:

Comentarii

  1. […] Sursa: http://revistaflacara.ro/culisele-vietii-pe-vapoare-de-croaziera/ […]

Comenteaza