xanax side effects and warnings xanax price can i take xanax for a toothache

white oblong pill xanax 2 buy xanax gabapentin to wean off xanax

problemas matematicos de soma buy soma soma e subtração de radicais diferentes

soma entre duas planilhas buy soma online eugenia soma

xanax and l-tryptophan alprazolam online do they make 5 mg xanax

can tramadol keep you awake at night buy tramadol how much tramadol for a buzz

purchase ultram Edison buy tramadol is it safe to take ibuprofen while taking tramadol

purchase alprazolam Omaha buy xanax cheap generic xanax

can i take mucinex dm with phentermine herbal phentermine what heart problems does phentermine cause

taking clonazepam and xanax together buy xanax what is rebound anxiety from xanax

DOSAR

Culoarul morţii

November 1st, 2010, com 31 comentarii

Probabil că a venit vremea, după vreo 20 de ani de presă, să ratez, magistral, un reportaj. Probabil că nimeni nu poate scrie chiar despre orice. Şi, probabil spre sigur, că mi-e frică. Foarte frică! N-am ajuns (încă?!) la înţelepciunea lui „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu cum să mă port, nici ca ziarist, nici ca om, în faţa morţii. Dar, cum e mai rău, nici nu mă mai pot preface, demult, că ea nu există.

Aşa că iată-mă la Centrul de îngrijiri paliative „Sf. Irina”, undeva prin Voluntari. Un loc unde pacienţii stau să… treacă. Metastaze multiple, pronostic rezervat.

Statisticile Comisiei Europene arată că, în fiecare an, peste trei milioane de persoane sunt diagnosticate cu cancer. România continuă să ocupe un loc fruntaş în acest clasament al morţii, numărul bolnavilor crescând, în ultimii ani, într-un mod alarmant. Peste 500.000 de români se află în tratament oncologic (nemaivorbind de cazurile încă nedepistate), dintre care în jur de 10.000 sunt copii. Spre deosebire de ţările civilizate, unde rata de supravieţuire a bolnavilor de cancer ajunge la 80%, în România se moare masiv, spre 50%.


Despre terapia durerii, viaţă şi alte amănunte

Bătrânele din satul meu, undeva prin Ardeal, au prostul obicei de-a pune calificative morții: bună, rea, ușoară, grea, frumoasă, urâtă. Și asta m-a înfuriat încă din copilărie. Moartea mi se pare atât de gravă, în sine, încât nu mai suportă adjective. Când a murit tatăl meu, aveam 18 ani, babele au venit și la mine: „Lasă, maică, Dumnezeu să-l ierte, c-a avut o moarte frumoasă!” Numai o anume bună-creștere (între timp, mi-a mai trecut) m-a oprit să nu le iau la palme. Acum, în timp ce mă izbesc de zidurile acestui reportaj, îmi dau seama că bătrânele, în înțelepciunea lor atât de simplă, cam au dreptate. Da, oricât de sinistru sună, unii oameni au o moarte frumoasă. Mor în somn, mergând pe stradă, în fața televizorului… Fără dureri, fără chin, fără ca vreo boală cumplită să roadă din ei. Pacienții de la Sf. Irina nu au un asemenea noroc.

Trecerea lor este lentă, dilatată, în chinuri îngrozitoare. În schimb, au norocul unor îngeri păzitori. Medici, asistente, infirmiere, maici. Încercând, pe toate căile lumești, să aline durerea: medicamente, rugăciuni, consiliere psihologică, lacrimi, îmbrățișări. Da, atunci când știința medicală nu mai are nici o soluție, medicul poate plânge pe umărul bolnavului său. Că și neputința lui e o durere aproape la fel de mare. Și uneori, impresionată, parcă, de atâta dăruire umană, durerea se retrage, rușinată.

Pacienții în stadii avansate ajung aici, de regulă, direct din spitalele de oncologie. Este momentul acela, cumplit, când medicul spune familiei să-și ia bolnavul acasă. Că nu mai este nimic de făcut. O mare carență a sistemului medical din România! Mai ales că multe astfel de cazuri îi sunt victime: diagnostic incorect, tratament greșit, intervenție chirurgicală nejustificată sau nereușită. Și cine mai e în stare să acuze de malpraxis, în timp ce așteaptă să moară? Așa că spitalele se descotorosesc senin de cancere în fază terminală, ca și când n-ar avea nici o treabă cu asta. Și familia ce să facă cu ele? Cum să aline durerile cărora nici morfina nu le face față?

Tocmai în această idee a fost înființat Centrul de îngrijiri paliative Sf. Irina. „În alte țări, cum ar fi Anglia, că acolo am fost și am văzut cu ochii mei, există câte un astfel de hospice în fiecare orășel și 75% din activitate e asigurată prin voluntariat”, susține lector universitar doctor Andreea Băndoiu, directorul așezământului din Voluntari. „În metastaze, când tot organismul e răvășit, multe cancere dau dureri înfiorătoare, de necontrolat. Unii pacienți au, pur și simplu, găuri de la operații, putrezește carnea pe ei. E un miros infernal, o degradare și o umilire a naturii umane, lumește vorbind. În alt plan, se spune că suferința purifică, mântuie. Durerea e și fizică, dar mai ales psihică, starea aceea de rău permanent și de neputință. Familia bolnavului intră în panică și nu știe ce să facă. Atunci apelează la noi.

Centrul asigură terapia și controlul durerii, în paralel cu tratarea bolilor asociate. Și facem asta prin tot ce este omenește posibil. De la medicamente puternice împotriva durerii, până la morfină și stupefiante – avem o farmacie cu circuit închis. De la rugăciune, maslu, spovedanie, până la suport psihologic și chiar prietenesc. Stăm de vorbă cu pacienții, ore în șir, sincer, iar ei simt asta. Le știm familiile, viața, bucuriile, necazurile. Râdem și plângem împreună, ca să ne doară mai puțin. La facultate, am terminat teologia, asistență socială, mi s-a spus că n-am voie să plâng în fața bolnavului. Aici plâng, slavă Domnului că am sentimente! Și că, uneori, ele alină mai mult decât orice medicament. Sigur că obosesc, sigur că mă încarc, avem și zile cu trei morți deodată. Atunci mă duc la duhovnic, îi spun că renunț, el mă sfătuiește să-mi văd de treabă, mă întorc, zâmbesc și o iau de la capăt. De aceea predau și la facultate, sociologie și psihologie. Ca să mai schimb peisajul, să văd și oameni vii și sănătoși în jurul meu”.


Pentru un loc în care se suferă și se trece, un fel de culoar spre lumea cealaltă, Centrul Sf. Irina arată extrem de primitor. O curte plină de flori, încă frumoase, chiar și așa, surprinse de bruma toamnei. Un cățel jucăuș la intrare, niște păsări pe turla bisericii în construcție, alte crizanteme la ferestre. Doar Salvarea anunță că aici nu e tocmai un loc de relaxare, că nu e totul al vieții. Pe ea scrie că e un dar din partea poporului… japonez. Prin ambasadă, desigur. În recepția de la parter se află o cutie pentru donații cu următorul înscris: Cancerul nu iartă, dar suferința poate fi alinată.

Sf. Irina este o fundație de utilitate publică. Ceea ce înseamnă, pe la noi, că nu este a nimănui. Bolnavii nu plătesc nici o taxă, chiar dacă unii sunt milionari și alții oameni ai străzii. Și au parte de același tratament. Nemaivăzut de mine în vreun spital din România. Și poate tocmai de aceea există și gesturi incredibile. Un om de afaceri a venit cu 100.000 de dolari. Garda financiară, impresionată după un control, a îndrumat niște firme să-și spele păcatele donând aici. Fiul unei foste paciente a dăruit banii câștigați la nunta lui, 25.000 de euro, pentru terapia durerii. Un important om politic a venit, într-o seară, singur, cu o propunere financiară: „Uitați aici, că e criză, și trebuie să treceți cumva de ea”. Apoi sunt oamenii simpli și inimoși, unii dau un ban, alții dau o pomană. Totul e din donații, de la frigider până la cărți și icoane.

Nu știu ce să vă mai spun ca nu cumva să mă întâlnesc cu moartea. Poate că în centru e foarte curat și miroase a tămâie. Personalul merge aproape pe vârfuri și vorbește în șoaptă. Am trăit să văd și o unitate medicală românească în care nimeni nu primește șpagă. Și în care există bibliotecă. Iar unul dintre birourile administrative, cel mai mare, se transformă, adesea, în biserică. Părintele Zosima vine și slujește cu har. În cărucioare sau sprijiniți de infirmiere, tulburați și chirciți de durere, bolnavii își fac cruce, așa cum pot, sau cu mâna altcuiva, și se roagă. Poate pentru ultima dată.

Da, am vorbit și cu niște pacienți. Am ocolit și eu moartea cu ei, preț de câteva ore. Sper că nu vă așteptați să vă povestesc cum se urlă de durere. Sau să-l întreb pe om cum se simte, în momentul acela. I-am vizitat doar pe cei aflați în pauză, cu durerea controlată. Oricum, și ei sunt străvezii de atâta chin. Răstigniți, oarecum, între lumea asta și cealaltă. Apropierea trecerii, însă, le dă o profunzime ciudată. (Îmi aduc aminte de Petre Ţuţea: „Moartea mă determină să fiu esenţial.“) Vorbesc puțin și numai despre lucrurile cu adevărat importante. Ca o formă de apărare, probabil, nimeni nu pronunță cuvântul cu pricina. Se povestește doar despre viață. Despre copii, Dumnezeu, iubire, suflet, inimă, iertare. Despre îngerii lor păzitori, de la Sf. Irina, „care au atâta blândețe și atâta știință de-a le face pe toate”. Îi ascult, nu întreb. Fiecare trece prin asta cum poate. Domnul Cojocaru, din salonul 14, îmi povestește despre fiica lui. Și despre faptul că azi e fericit. Așa a ales el, nu că ar avea un motiv: „Mă dedau la citit, mă plimb, beau multă apă. Lasă, viața e frumoasă, că alții sunt fără mâini sau picioare”.

Doamna Elena se gândește, deja, la a cincea serie de citostatice. Poate o mai fi nevoie. Poate medicii de la Elias or descoperi de unde provine tumora de la cap. Da, a vizitat-o băiatul ei, tocmai a plecat. Și de n-ar fi neputința asta din picioare, că nu se mai poate mișca! Nici la teatru n-a mai fost, de peste un an. Soțul ei e actor, la Comedie. Mă întreabă, brusc: „De ce mie și nu altuia, că n-am făcut nimic rău?” Nu știu să-i răspund.

Domnul Iulian nici nu s-a hotărât care-i mai grea dintre ele, viața sau moartea. Plânge… Se uită la mine rugător: „Pot să intru în amănunte?” Dau din cap, că da. Vorbește răgușit, stins, cu oftaturi și pauze lungi. Îmi arată un scaun, dar de-acolo nu-l aud. Mă așez pe patul lui, cu grijă. De-abia acum îmi dau seama că e aproape un schelet. Mi-e teamă și să respir în preajma lui. Am senzația că, la cea mai mică atingere, se fărâmă. Cred că își dă seama cât sunt de încurcată, fiindcă simte nevoia să-mi explice: „Să știți că eram voinicel, lucram în curierat, la o firmă. Am avut și eu o viață, doamnă, familie, copii, chiar și casă. Până într-o zi când s-a tăiat filmul. M-a luat, așa, o sfârșeală, de-abia mă țineam pe picioare. Nu mai puteam să car nimic, nici măcar plicuri. Apoi n-am mai putut nici să merg. Și am tot amânat analizele, din cauza problemelor de familie”. Nu zic nimic, plânge. Și nu se poate șterge la ochi, că are mâna înțepenită. Își întoarce fața spre perete. Dau să mă ridic, mă privește, continuă: „Am divorțat, am lăsat soția în casă, cu o fată și un băiat.

Ceilalți doi copii, tot fată și băiat, i-am luat cu mine. Am stat la o mătușă, apoi, cu chirie. Fetița a murit într-un accident de mașină, cu niște prieteni. Avea 19 ani. Și-atunci a dispărut și băiatul, pur și simplu, nu știu unde, poate în străinătate. Nu l-am mai văzut de zece ani. Și dacă tot nu mi-a mai rămas nimic, m-am dus la doctori, la spitalul Sf. Luca. Și n-au știut ce boală am, până anul ăsta. Cum îi zice, doamna asistentă? Da, neoplasm pulmonar. Cu niște dureri înfiorătoare. E ca și cum ai lua o lance înroșită în foc și ai înfige-o din creștetul capului până în degetele de la picioare”.

Cu tramadol, oxycontin și morfină injectabilă, durerea parcă se mai împrăștie, din când în când. Până într-o zi, cu nădejdea învierii!

Revin la părerea dintâi. M-au copleșit durerea, suferința, marea trecere. N-am fost în stare să surprind, pe de-a-ntregul, și partea înălțătoare a lucrurilor. În care ar intra, de pildă, dăruirea de sine a unor oameni. Și încrederea necondiționată în lucrarea lui Dumnezeu. Chiar și înspre lumea cealaltă. Sigur că nu mai contează deloc, în context, dar eu știu că acesta e un reportaj ratat. Îmi cer iertare și vă rog să-l rescrieți, în timp ce-l citiți. După câtă credință și nădejde aveți fiecare.

foto Octavian Tibăr

Taguri:

Comentarii

  1. botezatu laurentiu says:

    Buna ziua! Si mama mea a fost diagnosticata in 2011 cu niste noduli la sanul stang dupa m-ai multe teste si investigatii s-a ajuns la cutit s-a operat de noduli si nu i-au iesit testele ca ar avea cancer peste un an la control doctorii din constanta au ajuns la concluzia ca trebuie sa ii faca si o operatie la san sa il extirpeze dupa n tratamente de chimioterapie si radio mama mea a ajuns cu metastaza la ficat si diagnosticata cu boala paget iar astazi 09-05-2013 i-am administrat prima doza de morfina si ne asteptam la ce este m-ai rau . Doamne ajuta !

Comenteaza