Dă bici la boi, tovarăşe ţăran

CÂRTI PROASTE, DE IERI SI DE AZI

Limba de lemn a poeţilor aduşi în prim-plan de regimul comunist avea, parcă, o mai mare stridenţă când era folosită pentru comunicarea cu ţăranii. Nu există discrepanţă mai mare decât aceea dintre prostul-gust al demagogiei marxist-leniniste şi firescul plin de graţie al stilului de viaţă ţărănesc. O performanţă de inadecvare de acest fel o reprezintă poeziile lui Eugen Frunză din volumul Vă chem!, publicat în 1955.

Iată cum îi îndeamnă Eugen Frunză pe ţărani să accepte că şi în agricultură este nevoie de ştiinţă:

„Tovarăşe ţăran, boii-s greoi,/ Înjugă şi ştiinţa lângă boi!”

În acelaşi stil caraghios este versificată teoria comunistă potrivit căreia industria şi agricultura sunt principalele domenii de activitate dintr-o ţară (munca intelectuală fiind, bineînţeles, dispreţuită). Ca un activist de partid, poetul nu uită să critice rămânerea în urmă a agriculturii în comparaţie cu industria:

„Se ştie: două harnice surori/ Pe umeri duc al ţării viitor:/ Cu zeci de verste saltă înainte/ Industria cea iute şi fierbinte!/ Ci până când agricultura soră/ Va şchiopăta cu şapte coţi pe oră?”

Dar să ne întoarcem la formula „Tovarăşe ţăran!”, al cărei ridicol va străbate veacurile. Eugen Frunză o foloseşte fără reţinere, cu o exuberanţă jucată:

„Dă bici la boi, tovarăşe ţăran!/ Hei, tractorist, zvoneşte la volan!/ Eşti comunist? Fii cel dintâi oriunde!/ Tu cel dintâi pe ţară vei răspunde!/ Nici un raion codaş, nici un sat!/ Nici un călcâi de glie nelucrat!/ Aşa să fie, dacă vrem să fie!/ Tovarăşi, sus, la marea bătălie!”

Îndemnul lui Eugen Frunză „Tovarăşi, sus, la marea bătălie”, adresat comuniştilor, avea să se împlinească abia după 1989.

*

Este la modă proza fantasy, care reprezintă, din punctul meu de vedere, o nouă formă de infantilizare a literaturii. Există, fără îndoială, şi în acest gen minor autori talentaţi, care reuşesc să încânte cu inventivitatea lor inepuizabilă, cu aptitudinea de a visa cu ochii deschişi. Cei mai mulţi însă compun ficţiuni interminabile fără nici o consistenţă literară, ca şi cum ar sufla într-un pai din care ies noi şi noi baloane de săpun. Să citim, pentru exemplificare, primul pasaj din romanul Anatemade Codruţ Silviu Diamandescu:

„În frunzişurile străbătute de trilurile unui onix solitar, apăru deodată Anaxena, cu elicea ei diafană, fixată în partea dorsală. Se menţinu deasupra unei crengi, apoi îşi fixă singurul picior, roz şi pulsatil, de creanga primitoare, care scoase un scurt ţipăt de bucurie.”

Interesantă, nu-i aşa, această Anaxena, cu elicea ei diafană, fixată în partea dorsală. Întrebarea este cum poate ea sta pe un scaun? Probabil că în lumea lui Codruţ Silviu Diamandescu nici scaune nu sunt, ci nişte ventuze făcute pe măsura elicei.

Alt personaj interesant este, fără îndoială, Coridon, care îşi poate folosi ochii ca proiectile:

„Coridon avea mulţi ochi de rezervă, care puteau fi folosiţi şi ca proiectile. Spre sfârşitul luptei, îl întâlni în spaţiul C 3 pe Studios şi îi transmise, prin unde emise de lobul temporal, un scurt mesaj: «Mai ai de trăit 30 de secunde.»

Studios încercă să îmbrace repede costumul său de protecţie, acoperit de solzi reflectorizanţi, dar Coridon îl privi pătrunzător şi lansă vertiginos spre el chiar ochii cu care îl privise. Aceştia îl loviră nimicitor pe Studios, care dispăru instantaneu în hectoplasma lui de origine.”

Ideea că Studios dispare instantaneu în hectoplasma lui de origine ar putea conduce şi la crearea unei noi înjurături: „Du-te, mă, în hectoplasma ta de origine!”

Taguri: nr. 8-9 / august-septembrie 2011 Tweet

Monday, August 22nd, 2011 at 5:46 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed