Dana Cristina Probst: „La Viena începe să se cânte tot mai mult Enescu”

March 10th, 2011, Revista Flacara

Dana Cristina Probst s-a născut în 1961 la Bucureşti. A studiat compoziţia cu prof. Anatol Vieru, analiza muzicală cu prof. Ştefan Niculescu, orchestraţie şi compoziţie cu prof. Aurel Stroe şi pian cu prof. Aurora lenei la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti (Master 1984). O bursă AD a Forului austriac pentru cooperare internaţională în domeniul învăţământului şi cercetării i-a înlesnit studiul compoziţiei la clasa prof. Michael Jarrel de la Universitatea de Muzică din Viena – 1993-1994.

Dana Probst a primit numeroase premii de compoziţie, incluzând Premiul al ll-lea la concursul internaţional de compoziţie „Aperto” – 1999. între anii 1990 şi 1996 a lucrat ca Asistent universitar la catedra de compoziţie şi teoria muzicii din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Lucrările ei sunt interpretate în Austria, Germania, Insulele Feroe, ltalia, Lituania, Marea Bri- tanie, România. Dana Cristina Probst este stabilită la Viena unde activează în calitate de compozitoare şi profesoară de pian şi teoria muzicii.

Stimată doamnă Probst, aţi studiat compoziţia şi muzicologia la Bucureşti. Aţi simţit, ca studentă, presiunea regimului de atunci? Cum se manifesta ea în domeniul muzicii? – Anii studenţiei mele şi cei imediat următori au coincis exact cu intervalul 1980-1989 – perioadă în care, după cum ştim cu toţii, presiunea regimului comunist din România atingea nivelul ei maxim. Vorbim de un context în care şi eu, ca şi cei care mă înconjurau, mă antrenasem (încă prin familie) şi mă antrenam permanent să trăiesc. „Antrenament” pe care eu l-am absolvit foarte bine, date fiind în primul rând firea mea introspectivă şi care rezona mai puţin la problemele legate de social sau politic – sau nematurizată în direcţia aceasta -, apoi specificul activităţii mele – lucrul cu sunetele îmi asigura, prin natura lui, un tip de refugiu -, bucuriile pe care le trăiam ca studentă şi, nu în ultimul rând, sprijinul sufletesc şi material din partea atât a părinţilor mei, cât şi a bunicilor în casa cărora am crescut şi m-am format. Astfel că un examen de admitere desfăşurat în condiţii dure, sub o pază dusă la absurd, o instrucţie militară de care aveam parte noi, fetele, sâmbătă de sâmbătă şi trei săptămâni vara, gândul că printre colegii noştri cu care râdem sincer şi glumim se află cu siguranţă informatori, faptul că în perioadele mai friguroase dârdâiam în sălile de curs – toate acestea păleau în faţa sentimentului de ocrotire şi de siguranţă cu care eram înconjurată, în faţa entuziasmului intelectual şi a bucuriei căutării la care eram chemată să iau parte şi pe care învăţam să o preţuiesc. Presiunea în domeniul muzicii a existat, desigur, la fel ca şi în celelalte domenii artistice.

Cum se manifesta?

– Eu am resimţit-o mai degrabă indirect, prin cei mai înaintaţi în vârstă şi în experienţă care îmi erau alături. Însă ceea ce am resimţit în primul rând în aceşti ani de ucenicie şi ceea ce m-a marcat în mod hotărâtor a fost cultura paralelă celei oficiale, la naşterea căreia a condus această presiune politică şi la care muzicieni ca Aurel Stroe, Anatol Vieru, Myriam Marbe, Horaţiu Rădulescu, Octavian Nemescu, Corne- liu Dan Georgescu, alături de mulţi alţii, au contribuit simţitor. Îmi aduc aminte de clocotul înăbuşit ce a caracterizat atmosfera primei audiţii în versiune concertantă a operei Orestia I – Agamemnon din Trilogia cetăţii închise de Aurel Stroe sau de tensiunea în care s-a desfăşurat prima audiţie a operei Praznicul calicilor de Anatol Vieru, de asemenea în versiune concertantă. Nu se poate spune exact cât din ascuţirea căutărilor spirituale ale generaţiei mele şi cât din apetitul nostru cultural de atunci a fost declanşat de situaţia politică. Cert este că entuziasmul cu care atât eu, cât şi prietenii mei de atunci – muzicieni, plasticieni, arhitecţi, filologi – întâmpinam şi trăiam un eveniment cultural a rămas neegalat, unic.

Nu puteţi uita.

-Am în faţă şi acum intrarea la Sala Mică a Palatului din Bucureşti slab sau aproape deloc luminată şi lumea, multă, multă, care aştepta, spera să intre să vadă a doua, a treia, a patra oară filmul Călăuza al lui Andrei Tarkovski. Sau întâlnirile cu Sorin Dumitrescu de la Sala Dalles. Sau conferinţele şi filmele de la Muzeul Colecţiilor de Artă de pe Calea Victoriei. Sau concertele bisericii luterane din Bucureşti organizate şi conduse de pastorul Christian Reich, concerte la care am participat activ ca membră a corului şi care au însemnat oaza de muzică religioasă a Capitalei unde solişti de prim rang ai Filarmonicii de Stat puteau fi ascultaţi de această dată în Johannes Passion sau în Weina- chtsoratorium de Johann Sebastian Bach.

Printre profesorii pe care i-aţi avut s-au numărat Anatol Vieru, Myriam Marbe, {tefan Nicule- scu, Aurel Stroe… Ce rol au jucat ei pentru devenirea dumneavoastră ca om şi ca muzician?

Înaintând în vârstă şi trăind experienţa unui alt spaţiu cultural şi a unui alt timp, realizez din ce în ce mai bine faptul că a-i fi avut profesori pe Anatol Vieru, Myriam Marbe, Ştefan Niculescu şi Aurel Stroe a însemnat o şansă pentru mine. Aurel Stroe declara la un moment dat că el de la Enescu a învăţat echilibrul. Acelaşi echilibru, aceeaşi armonie le-am regăsit şi eu la fiecare dintre personalităţile amintite. (Se pare că afirmaţia lui Brâncuşi „arta nu este o criză de nervi” a lăsat urme în cultura românească.) Am învăţat de la profesorii mei să cred că o coexistenţă om – artist este posibilă. Şi sunt bucuroasă că am pornit la drum călăuzită de asemenea modele. Totodată, am fost educată în spiritul recunoaşterii unor repere, a unor valori, spirit care mă călăuzeşte şi în ziua de azi, contrar trend-ului relativist de care sunt înconjurată. Cel care a jucat rolul hotărâtor în devenirea mea a fost profesorul meu de compoziţie, Anatol Vieru, de care m-au legat nu numai cei patru ani de studenţie, ci şi întreaga perioadă de după terminarea studiilor mele până la plecarea lui dintre noi în octombrie 1998. Privesc înapoi şi-mi amintesc cum se desfăşurau orele mele de compoziţie cu Anatol Vieru, cum era de ajuns să-i dau un telefon maestrului meu şi să-i spun că am ceva să-i arăt, pentru ca el să iasă imediat din casă şi să vină vizavi la Conservator să vadă cum a mai crescut compoziţia mea. Părea că este prezent (sau poate chiar era prezent) în timpul de coacere al fiecărei lucrări a studenţilor lui. Ne spunea că interesant nu este nici conceptul în sine, şi nici „încarnarea” lui, ci întîlnirea lor, locul unde „îşi dau mâna”.

După absolvire, aţi fost profesoară de pian în provincie. A fost o experienţă utilă?

După absolvire am fost şase ani profesoară de pian la Ploieşti. Mi-au fost necesari anii aceştia ca să aflu mai multe despre mine, respectiv despre ritmul în care pot sau nu pot funcţiona bine alternând activitatea de pedagog cu cea de compozitor. Programul pe care-l aveam atunci – trei zile pe săptămână de predat – mi-l păstrez în mare şi în prezent, cu singura diferenţă că acum distanţa dintre masa de lucru şi spaţiul în care se desfăşoară lecţiile este incomparabil mai mică.

Aţi revenit la Bucureşti, la Universitatea de Muzică, de data aceasta la catedră. Ce aţi dorit să transmiteţi tinerilor pe care îi iniţiaţi în tainele muzicii?

La Universitate am predat trei ani folclorul, răstimp în care am şi participat la (sau am condus) nouă culegeri de folclor – cercetări pe teren. Eram la începuturile mele în ceea ce privea folclorul românesc. O dragoste recentă, ca să spun aşa, încă plină de elan, de entuziasm total. De la catedră nu am făcut altceva decât să împărtăşesc bucuria acestei descoperiri şi studenţilor, cu aceeaşi generozitate cu care şi eu primisem totul de la profesorii mei.

După căsătorie v-aţi stabilit la Viena. Asta a însemnat o clarificare a drumului pe care vreţi să- l parcurgeţi?

Stabilirea la Viena a fost pentru mine, din multe puncte de vedere, o încercare căreia se poate spune că i- am făcut faţă. Iar reuşitele în aceste situaţii aduc cu sine o clarificare. Când spun clarificare mă gândesc atât la desluşirea unor constante mai adânci ale muzicii din mine, cât şi la apropierea de miezul meu intim în sens duhovnicesc.

Trăiţi într-un oraş în care este un cult pentru muzică. Se aude aici şi muzică românească?

La Viena începe să se cânte din ce în ce mai mult Enescu – timid, dar se poate vorbi despre un început. Opera Oedip, de exemplu, a fost montată cu succes nişte ani în urmă la Opera de Stat, din sonatele pentru pian solo şi din cele pentru pian şi vioară se aude cam câte una pe stagiune. Muzică românească contemporană s-a putut asculta acum mai mulţi ani într-una dintre ediţiile festivalului Wien Modern… Şi totul s-a oprit aici. În rest, apariţii cu totul şi cu totul întâmplătoare şi în doze homeopatice.

Dureros.

Eu sunt prezentă constant şi apreciată în viaţa de concert a capitalei austriece – un semn pentru cei de aici că în România există o şcoală de compoziţie. Dacă dorim, însă, o urmă mai adâncă, eforturile individuale nu pot răzbate. În anul 2007, spre exemplu, am iniţiat un proiect de muzică contemporană şi multimedia, reunind lucrări a patru compozitoare originare din România, proiect ce pleacă de la Brâncuşi. Cu un efort imens din partea noastră, a autoarelor, şi a familiilor noastre, am reuşit să facem un prim concert la Viena, concert în urma căruia am sperat într-un sprijin din partea ICR Viena pentru continuarea proiectului.

Aşa a fost?

Nu a urmat nici o reacţie din partea /CR-ului. Această instituţie beneficiază de un spaţiu deosebit, aflat într-o zonă foarte centrală a Vienei, dar care, din păcate, nu este folosit. Constatăm, aşadar, cu durere că numele compozitorilor români din generaţia Niculescu, Vieru ş.a. lipsesc cu desăvârşire din conştiinţa publicului meloman austriac. Pentru care un Kurtag, un Penderecki, un Schnittke, Gubaidulina, Denisov, înseamnă deja foarte mult. Muzica trebuie să mai aştepte, din păcate, ca să fie inclusă şi ea într-un program consistent de promovare, cu o susţinere financiară cores punzătoare.