Când a aflat că plecăm în Egipet, fiul meu a scris o compunere pe temă. A luat minus FB. Pentru că a scris egipt cu literă mică, aşa, ca un substantiv comun. egipetul e, de fapt, a ajuns, un substantiv comun. pentru export.

Am plecat din Hurghada spre piramide dis-de-dimineaţă. Şi le-am văzut cu ochiul celui care e pe jumătate somnoros, pe jumătate narcotizat de somn. În ograda Hurghadei puteai vedea, la patru sau cinci dimineaţa, pe cel care stropeşte spaţiile verzi. La o masă goală, un poliţist vorbea singur. Se ruga. Sau, poate, învăţa ceva dintr-o carte. În spatele splendorii piramidelor, în spatele strălucirii unei excursii de cinci stele, stau mici drame, dramolete. De sezon. De cartier. E un fel de film care rulează pe dinaintea pleoapelor noastre. Şi s-ar putea intitula Egiptul cu ochii cârpiţi. În el joacă, involuntar, paznicul tuciuriu care bea apă dintr-o sticlă de un litru şi stă pe un scaun, în faţa porţilor culisante care lunecă unse pe şina de la intrarea în curtea hotelului. Şi portăreii care funcţionează împreună, ca un mecanism cu arc, ticky-toc. Şi cafeaua fierbinte, care îşi răspândeşte fierbinţeala în răcorile zorilor. Pe urmă, popasul. Mergem spre piramide. Convoiul. Adică fix 16 autocare şi microbuze, pe bune, le-am numărat. Şi fetele de la CALIBRA, agenţia de turism (oricine poate vedea oferta pe net, www.calibra-travel.com), adică ghidele (sau ghiduşele?) noastre, Anca Rusu, Cătălina Orban, Mihaela Vomir, care ne însoţesc, fiecare pe rând, în câte o excursie.

O felie de Egipt ca o felie de guava

Cafeaua e un lichid incolor. Sorb dintr-o cutie cu suc de guava, preferatul meu. Toaleta costă o liră. Îi întind cinci.

O hârtie pe care scrie clar, ca lumina zilei neîncepute: five pounds. Rămăşiţă britanică, I presume. Dă din cap: cum adică, eu, alb, occidental, caucazian, european, mai vreau şi restul… Bacşiş. Zgârciţi oameni, gândeşte! Ya Allah! Îmi întinde o hârtie de trei. E oferta lui maximă. Dar e the best, când te apucă burta. Şi pe mine mă. În budă, caraghios: ţi se văd picioarele până la genunchi. Deşi e o lume în care întreg corpul trebuie să fie acoperit. În depărtare, se văd munţii. Dépourvus. Fără nici o urmă de vegetaţie. Maronii. Chiar bruni. Scrijeliţi pe orizont. Un fel de cuneiforme ale reliefului. Ar ieşi superpoze. Dar suntem în autocar şi toate lucrurile se reflectă în geam. Ne fac din mână locuitori matinali. Pe geam, Mercedesuri noi-nouţe – şi nisip cât se cuprinde cu ochiul. Prima excursie, cea de dinaintea piramidelor, e la Luxor. Hrană rece, cu noi. Mergem în sudul staţiunii să îi luăm şi pe ceilalţi, apoi convoiul se pune în mişcare. Mormintele regilor, primele. Înţepăm Nilul undeva pe la Kena. Acolo unde se trasau cotele Nilului. Palmieri.

O universitate. Mumii din perioadele cele mai îndepărtate. Mâine vom merge în Cairo, 23 de milioane de locuitori: cât toată România înghesuită într-o capitală de zece ori mai mare decât Bucureştiul. Trei la sută alte religii. În rest, musulmani. Vreo cinci milioane din optzeci de milioane de locuitori sunt creştini. Copţi. Uneori, trăind ca nişte paria. O suprafaţă de patru ori mai mare ca a României. Cel puţin. Un milion o sută patruzeci şi patru de mii de kilometri. Trecem pe lângă moscheea Abdul Hemal Kenaoui. Totul e într-o fugă, ca şi cum cineva răsfoieşte vertiginos diapozitive cu Nilul care „mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur“. Iar cerul de Egipet, ei bine, ce să facă şi el, se desface-n foc şi aur, la fel ca odinioară.

Scarabeul cu dorinţe

Deşertul Libiei ocupă două treimi din Egipt. E din gresie, calcar, şisturi cristaline. Şi are oaze cu nume răpitoare, de pildă, Kargada. Numai Delta Nilului are 273 de kilometri pătraţi. Primul impact cu templul de la Luxor este o rafală de vipie toridă care te izbeşte în plină faţă. Pe măsură ce mergi, ai impresia că înaintezi în melasă. Într-o gelatină. Jeleu pur, altoit cu năduşeală. Coloanele îţi atrag, fără doar şi poate, atenţia. Pe bună dreptate: sunt făcute după o altă măsură decât cea omenească. Nu e de mirare că au fost asemănate cu colonadele & templele atlanţilor. Trecem pe lângă faimosul scarabeu în jurul căruia trebuie să te învârteşti de trei ori şi să îţi pui o dorinţă. Nu vă spun ce dorinţă mi-am pus. Fiul meu şi-a pus o dorinţă simplă, dar arzătoare: să intre la liceul care îi place. Avea să i se îndeplinească o lună mai târziu. Egipetul e un pachet foarte postmodern. După tăvălirea prin tava cu jăratic a deşertului, merge sigur o croazieră pe Marea Roşie. Cu peşti multicolori, în cea mai curată apă din lume. Atât de transparentă încât, stând cu botul pe labe deasupra parapetului din vasul de croazieră, ţi se pare că peştii sunt atât de aproape încât ai putea să îi atingi. Trec ţipari lungi, iar în spatele lor peşti galbeni, turtiţi ca nişte emoticons. Marea face conversaţie cu noi, suntem pe blogul ei, pe mess-ul ei. În melanjul postmodern al pachetului turistic n-ar avea cum să lipsească o călătorie în Cairo+piramidele de la Gizeh (Giza). Şi sfinxul. Atracţiile spectaculare. Dar high-light-urile noastre sunt oamenii de fiecare zi. Stăm la Palm Beach Hotel şi nu putem să nu observăm că personalul care ne deserveşte se roteşte de câteva ori pe zi, acelaşi, la diverse „pupitre“. Centrul de joacă pentru copii, locul unde servim masa, barul de la all-inclusive, terasa etc. Într-un bloc vizavi de hotel, ei apucă să doarmă, poate, doar de la unu la cinci sau la şase dimineaţa. În Egipet, optzeci de milioane de suflete trebuie să trăiască şi fiecare trăieşte cum poate. Fiecare trebuie să facă, pentru asta, ceva. Dacă e nevoie, stau acolo, pe scaun, în faţa unei toalete publice, la peste patruzeci şi cinci de grade, şi rup hârtie igienică. Şi acesta e Egipetul. Văzut din fuga camerei de luat vederi. Aproape etern, aproape imuabil. Egipet, ţinutul uitat în timp. Care e, de fapt, custodele (sau administratorul) unor locuitori geniali de pe aceste pământuri, ăia care au făcut piramidele, care au trasat coada sfinxului, care şi-au scobit morminte în piatră funerară. Egiptul e un carusel. Te sui în el şi te învârte. Poţi să faci snorkelling în Marea Roşie, poţi să îţi aduci aproape coralii. Şi poţi să îţi scrii aventura pe papirusuri, ca să dureze vreme îndelungă.

Taguri: nr. 7 / iulie 2008 Tweet

Tuesday, July 1st, 2008 at 4:01 pm, LIFESTYLE, RSS feed