În cele ce urmează, ne vom ocupa de o fotografie la minut a crizei politice, nu, însă, ca până acum, din perspectivă economică. E mai palpitant să vedem latura politică fiindcă, de fapt, aici se ascunde ADEVĂRATA RESPONSABILITATE.

Cum s-a ajuns aici? Adică la minus 15% pensii, la minus 25% din salariile bugetarilor etc. Simplu: printr-o lipsă de responsabilitate. PDL, Partidul Democrat Liberal, „braţul“ guvernării, prin „creierul“ său (dacă îl putem, totuşi, numi aşa) Traian Băsescu – pentru că pe Emil Boc ar fi deplasat să îl considerăm creierul guvernării, a amânat măsurile contra crizei datorită alegerilor de la finele anului trecut. Motiv pentru care va plăti, probabil, cu un erase de pe scena politică, profeţia noastră, comparabil cu cel al PNŢCD-ului din 2000, prin nefericita – de atunci – decizie a lui Emil Constantinescu (Emil = ce nume predestinat).

Ce a însemnat acest moment? A însemnat devoalarea – şi pentru cine mai avea dubii sau nu avea acces la informaţii – că Traian Băsescu este, pe scena politică, totul: marele păpuşar, sufleurul, premier, preşedinte, factotum, politicianul-jucător, din umbră, la toate aparatele, ca la jocuri mecanice.

Oricum, motivul pentru care a apărut în faţa noastră Băsescu şi nu Boc, este că Boc a refuzat să-şi asume măsurile „dure“. În ultimele opt sau nouă luni, Traian Băsescu a demonstrat că poate face orice vrea în lumea politică românească. Şi că avem, de fapt, o lume politică de gumilastic – sau, cum vreţi: de plastilină.

A sfidat o ţară întreagă.

A dat dovadă de un tupeu incredibil.

A călcat în picioare cam tot ce putea fi autoritate în Partidul Democrat Liberal.

A demonstrat că poate ţine, independent de toate celelalte forţe politice, chiar coalizate, un guvern la putere, atâta vreme cât vor muşchii lui. A reuşit să atragă, de partea PDL, noi parlamentari, oameni politici, care au muşcat din nadă, cu naivitate, parcă neînţelegând că Băsescu îşi trăieşte momentul de glorie, după care va urma, inevitabil, căderea. Este, da, acum apogeul, dar în următorii ani, Traian Băsescu va găsi cu greu pe cineva care să îl mai creadă. A avut impertinenţa de a afirma că a „jucat“ corect cu naţiunea română.

Dar afirmaţiile lui pot fi uşor dejucate. Dat în judecată, poate că Băsescu ar fi nu foarte departe de a pierde.

În primul rând, „contractul“ cu pensionarii nu a fost respectat. Pensionarii nu au dat cu 15% mai puţin în timpul în care şi-au plătit ajutoarele sociale. Acum, puterea actuală îi „ţepuieşte“.

De câteva săptămâni, de când Guvernul Boc cel liliputan şi-a anunţat măsurile, tăieri în carne vie, dar nu în carnea lor, lumea stă să explodeze. Dar nu explodează. Încă. Sau nu cu adevărat. Săbiile sunt scoase din teacă, sunt deja în aer, fluturate. Sindicatele şi-au anunţat decizia de a surpa Guvernul Boc. Care nici măcar Guvern Boc nu este, aşa cum ştim. Traian Băsescu se apropie primejdios de Dictatorul care ne-a fost prezis, de mai multă vreme, şi nu prea l-am crezut atât de plauzibil. Dintre toate sindicatele furioase, singurul care îşi menţine poziţia este METROREX. Celelalte au început să cam bată în retragere şi să denote că nu erau altceva decât nişte sindicate de mucava.

Soluţia aflată şi la capătul MITULUI GREVEI GENERALE este tot cea a alegerilor anticipate. Chiar dacă Guvernul Boc cade şi este înlocuit, să zicem, de un alt guvern pedelist, şansele de a schimba ceva sunt minime. PDL este la capătul liniei. La capătul turnirului. La spartul nunţii, în cămară. Singura soluţie este cea a alegerilor anticipate – şi „antipate“ Partidului Democrat Liberal, aşa cum fuseseră ele sugerate de către „primul ministru din umbră al PDL“, Varujan Vosganian.

Ea a fost preluată, ulterior, de către Partidul Social-Democrat, ca pe propria sa invenţie, lucru cu totul consternant. Dar, dincolo de asta, e bine că, totuşi, celelalte două partide mari ale ţării s-au dumirit asupra acestui lucru.

Pe cel numit PDL, de altfel, nici nu prea aş fi înclinat să îl consider un partid. De ce? Pentru simplul motiv că nu este. Dacă, mâine, Traian Băsescu ar fi răpit de extratereşti (ceea ce, între noi fie vorba, nici nu ar fi idee chiar aşa de rea!), partidul ar avea o problemă. Mare sau mică, nici nu ştiu cum să o etichetez. S-ar disipa în neant. S-ar pulveriza. Pentru că nu poţi să pui nici o bază (şi, probabil, nici un acid!) în Theodor Stolojan, indisponibilul perpetuu, cel care nu este în stare să îşi asume nici cea mai mică răspundere, nici cât… Boc! Ceilalţi sunt o adunătură de nume şi oameni care, în lipsa mâinii de fier a lui Traian Băsescu, ar începe, pesemne, interminabile certuri intestine.

Până când vom vedea ce se va mai alege de PDL, putem face un prognostic fără greş: e clar că, orice s-ar întâmpla, România se află la începutul unei noi serii de mişcări de protest.

Şi, iarăşi, este foarte limpede că singurul guvern potrivit pentru România acestei perioade este unul capabil să construiască o strategie, nu unul disperat, care vine cu pixul său neghiob şi taie doar pentru că nu poate pune altceva în loc. Şi am putea fi de acord şi cu tăierile: dar cum să fii de acord cu un guvern care nu a clădit şi nu clădeşte nimic? Cu un Preşedinte al ţării lipsit de proiecte, care nu are nici cea mai mică strategie articulată vizavi de România de mâine?

foto Alice-Claudia Gherman

Taguri: nr. 6 / iunie 2010 Tweet

Friday, June 25th, 2010 at 12:38 pm, DOSAR, RSS feed