Simon Bolivar este eroul suprem latino-american, cel care a reuşit în prima jumătate a secolului XIX să elibereze continentul de sub dominaţia spaniolă şi să emancipeze naţiunile continentului. Columbianul Gabriel Garcia Marquez i-a dedicat în 1989 un roman biografic – Generalul în labirintul său –, iar bucureştenii i-au ridicat o statuie pe Calea Dorobanţilor, vizavi de clădirea Televiziunii. Hugo Chavez, actualul preşedinte al Venezuelei, vrea să fie Simon Bolivar-ul secolului XXI.

Un lider latino irezistibil de controversat

A fost pasionat încă din tinereţe de baseball. În tinereţe a avut ca hobby-uri pictura şi muzica. Tot atunci a scris poezii, povestiri, piese de teatru. A fost căsătorit de două ori şi are cinci copii. Presa internaţională vorbeşte despre o potenţială relaţie conjugală cu fotomodelul Naomi Campbell. A fost locotenent în trupele de paraşutişti şi a supravieţuit doi ani puşcăriilor venezuelene, cu preţul alterării vederii sale. Idolul său este Simon Bolivar, dar i-a citit cu pasiune pe Marx, Lenin, Troţki, Noam Chomski. La rândul său, este idolul fostului partener al lui Mel Gibson din seria Armă mortală, Danny Glover, cel care a primit din partea Congresului Venezuelei 20 milioane de dolari pentru a face două filme istorice, dintre care unul dedicat lui Simon Bolivar, după romanul lui Marquez. În fine, Hugo Chavez conduce din 1999 cea de-a cincea ţară producătoare de petrol din lume, având graniţă comună cu una dintre cele mai mari producătoare de droguri din lume, Columbia.

Riscul de a fi calificat drept analfabet în probleme latino-americane, atunci când încerci o referire la Hugo Chavez, este enorm. Acest extrem de controversat lider a reuşit nu numai să supravieţuiască zece ani la putere în Venezuela, dar şi să polarizeze violente pasiuni pro sau contra sa. La el în ţară unii îl divinizează, alţii îl urăsc de moarte. La fel şi pe plan extern. Atitudinile sunt atât de partizan-pasionale – în fond este vorba de decorul latino-american – încât nici una dintre tabere nu poate fi ignorată. Ar fi simplu şi mai ales comod să lăsăm verdictul pe seama timpului, a istoriei, dar ce ne facem cu prezentul, cu Breaking News, care nu demult au anunţat serioase tensiuni diplomatico-militare în regiune. Prea îl demonizează cu foc Casa Albă pe acest amero-afro-indiano-spaniol, care se pupă la televizor cu muribundul Fidel Castro, pentru a fi indiferenţi acestui personaj. Autor al unor răsunătoare „perle“ oratorice, aflate adesea dincolo de limita decenţei şi bunului simţ politic, Hugo Chavez s-a plasat sub stigmatul unei insinuante întrebări formulate de către marele „Gabo“ Marquez, dar a fost elogiat drept reinventatorul stângii de către Ignatio Ramonet.

Ce vrea Hugo Chavez

Cel care, în 2005 şi 2006, a fost plasat de revista americană Time printre cele mai influente 100 de personalităţi, şi-a centrat acţiunile politice, adesea spectaculoase, pe două direcţii, poate populiste, poate naţionaliste, poate demagogice, poate sincere şi altruiste: pe plan intern a lansat programe pentru combaterea bolilor endemice, analfabetismului, malnutriţiei, sărăciei cronice şi a trecut la serioase naţionalizări, în timp ce pe plan extern s-a agitat împotriva dominaţiei politice şi economice a Statelor Unite, încercând a se constitui drept un catalizator latino-american anti-imperialist. În ciuda exceselor sale retorice anti-washingtoniene, Chavez nu a împiedicat dezvoltarea unui puternic comerţ cu Statele Unite, Venezuela fiind în 2006 al patrulea exportator de petrol pe piaţa americană. Având astfel portofelul burduşit cu petrodolari, Hugo Chavez şi-a permis finanţarea programelor sale sociale, zis „bolivariene“, dar şi achiziţia de armament din Rusia, China, Brazilia şi Spania. Cu alte cuvinte, anti-imperialistul şi anti-globalistul Chavez nu are scrupule în a trage foloase substanţiale de pe urma Americii, marilor puteri şi globalizării, fiind perceput ca un şoim pe piaţa preţurilor şi cotelor de extracţie ale OPEC. Toate acestea nu-l împiedică pe Chavez să fie un promotor asiduu pentru crearea unei alternative comerciale sud-americane sau chiar a unei variante latino a NATO, ambele idei bazându-se pe ideea unităţii bolivariene.

Alături de expunerea zgomotoasă a programelor sale, ostentativ botezate cu numele idolului său Simon Bolivar, pentru a se menţine la putere Hugo Chavez nu se sfieşte să aplice măsuri dictatoriale de cenzură a presei şi să guverneze prin concentrarea a cât mai multor puteri executive. Confiscarea brandului Bolivar este doar o stratagemă propagandistică şi aceasta poate că are un oarece succes în Venezuela, dar nu pare a avea nici un efect asupra restului universului latino-american. Chiar dacă se bucură indubitabil de un consistent sprijin popular, charismaticul Chavez are în faţă o serioasă opoziţie internă, capabilă să organizeze o lovitură de stat foarte aproape de reuşită în 2002, urmată de o grevă naţională a uniunilor sindicale, iar în decembrie 2007 a pierdut un referendum naţional prin care urmărea consolidarea puterii.

Între Fidel Castro şi Manuel Noriega

Tentaţia de a-l plasa pe turbulentul venezuelean pe linia dictatorului panamez Manuel Noriega sau a celui mai longeviv lider comunist Fidel Castro este firească, dar nu poate fi susţinută prin forţa evidenţelor. Oricâtă retorică flamboaiant pan-sud-americană, anti-americană, naţionalistă şi populistă ar folosi, Chavez nu poate visa nici pe departe la legitimitatea patriarhului dictatorilor, Fidel Castro. Chavez nu se poate folosi de angoasele ideologice ale perfidelor ameninţări imperialiste, practicate de un Castro sau Kim Ir Sen în deceniile Războiului Rece, iar mult mediatizatele pupături din spitalul de la Havana nu sunt suficiente pentru ca liderul de la Caracas să poată prelua brandul dictatorului de la Havana, tot aşa cum afişarea unor vecinătăţi ideologice de stânga nu sunt, nici ele, prea convingătoare pentru media internaţională. În plus, Venezuela nu este situată pe o insulă, ci este un mare izvor continental de petrol, vecin cu o producătoare de droguri, Columbia, iar regimul de la Bogota este aliatul SUA împotriva regilor cartelurilor cocainei de la Medellin sau Cali, dar şi a gherilelor marxiste ce mişună prin junglă.

Acuzaţiile de implicare a lui Chavez în traficul internaţional cu droguri poate constitui însă pretextul convenabil al unei atitudini a Washingtonului similare celei avute faţă de fostul dictator panamez Manuel Noriega. În decembrie 1989 Statele Unite au intervenit militar în Panama şi au răsturnat de la putere regimul dictatorial al lui Manuel Noriega (operaţia Urgent Fury), pe care l-au arestat şi care a fost condamnat de un tribunal din Miami pentru trafic de droguri. Anterior Noriega fusese aliatul SUA, colaborând cu CIA împotriva lui Castro şi a marilor traficanţi din Columbia.

Încă din 2005, New York Times sesiza o similară răsturnare de imagine publică iniţiată de Casa Albă referitor la Hugo Chavez, care era acuzat a permite folosirea Venezuelei drept placă turnantă a traficului de droguri columbiene spre Statele Unite şi Europa. Sprijinul acordat de Chavez gherilei marxiste columbiene Farc, implicată inevitabil în traficul de droguri, nu are cum să fie pe placul Washingtonului, la fel cum nici vizitele lui Chavez în Irak, China, Iran, unde a iradiat aceeaşi retorică antiamericană, nu au cum să fie prea digerabile Casei Albe. Soluţia recentelor tensiuni politico-militare venezueleano-columbiano-ecuadoriene se găseşte în ecuaţia droguri-petrol-influenţă politică din această explozivă zonă a continentului sud-american permanent monitorizată de Washington.

Interesele americane au fost şi sunt legate de Cuba vecină şi numeroasa emigraţie cubaneză, de controlul asupra strategicului Canal Panama, de milioanele de barili de petrol venezuelean, de producţia şi exportul drogurilor columbiene, de menţinerea influenţei şi credibilităţii atractivităţii Washingtonului pentru întreg continentul pe care Simon Bolivar l-a eliberat şi a visat să-l unifice. Ceea ce poate că Hugo Chavez ştie, dar nu vrea să recunoască, este că vremurile furtunilor continentale de tip napoleonian sau bolivarian au trecut de mult, tot aşa cum în spectacolul mediatic live-internaţional nu poţi să joci un rol de macho cu buzunarele doldora de petrodolari, dar plângând în hohote de mila celor săraci şi amărâţi.

• 28 iulie 1954: Se naşte într-o colibă de lut de lângă oraşul Sabaneta din Venezuela, Hugo Chavez, din părinţi de origine mixtă amerindiană, afro-venezueleană şi spaniolă • 1975: Absolvă cu gradul de sublocotenent Academia de Ştiinţe Militare a Venezuelei şi începe să studieze ştiinţele politice la Universitatea Simon Bolivar din Caracas • 1983: Înfiinţează Mişcarea Revoluţionară Bolivariană 200 • 4 februarie 1992: După o încercare eşuată de lovitură militară de stat, Hugo Chavez este încarcerat pentru doi ani, timp în care datorită condiţiilor de detenţie, vederea îi este iremediabil afectată • 6 decembrie 1998: Hugo Chavez câştigă cu 56% alegerile prezidenţiale venezuelene • 1999: După ce lansează planul său de reconstrucţie naţională intitulat Bolivar 2000, Chavez obţine prin alegeri parlamentare o nouă Adunare Constituantă, iar prin referendum o nouă Constituţie, prin care-şi extinde şi consolidează substanţial puterile prezidenţiale • 15 decembrie 1999: Urmare a unor ploi prelungite, au loc catastrofale alunecări de teren şi inundaţii soldate cu moartea a 30.000 de oameni. Hugo Chavez se implică direct în conducerea operaţiilor de salvare.

• 9 – 13 aprilie 2002: Revoltă condusă de opoziţia anti-Chavez, încheiată prin revenirea rapidă la putere a lui Hugo Chavez • 14 mai 2002: Hugo Chavez acuză public Statele Unite de implicare militară în lovitura de stat militară din aprilie • 2003 – 2004: Chavez lansează mai multe programe social-economice – Bolivarian Missions – în beneficiul populaţiei sărace vizând alfabetizarea a 1,5 milioane de venezueleni sau protecţia culturală şi religioasă a indienilor • 9 mai 2004: Un grup de 126 de columbieni purtând uniforme militare venezuelene sunt capturaţi într-o fermă aparţinând unui cunoscut exilat cubanez anticastrist, incidentul fiind interpretat de Chavez ca o încercare externă de răsturnare a sa cu forţe paramilitare străine. Evenimentele au dus la o puternică polarizare a societăţii venezuelene pro şi contra Chavez • 15 august 2005: Chavez câştigă cu 59% un referendum naţional prin care-şi reconfirmă suportul popular. Rezultatul este contestat de opoziţie drept o fraudă masivă, dar confirmat de Centrul Carter • 2005: Chavez anunţă programul Miranda, prin care este creată o rezervă de 2 milioane de forţe de miliţie pentru eventualitatea unei agresiuni externe • 2006: Chavez face eforturi deosebite pe plan internaţional pentru ca Venezuela să câştige un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, poziţie obţinută în final de Panama • 20 septembrie 2006: Într-un discurs susţinut în faţa Adunării Generale a ONU, Hugo Chavez atacă violent Statele Unite, numindu-l pe preşedintele Bush drept „un diavol“ • 31 ianuarie 2007: Hugo Chavez anunţă începutul unei „Revoluţii maxime“, după ce Adunarea Naţională venezueleană l-a împuternicit pentru 18 luni să guverneze prin decrete prezidenţiale • 30 aprilie 2007: După ce şi-a plătit datoriile înainte de termen, Venezuela se retrage din FMI şi Banca Mondială • Mai 2007: Este refuzată reînnoirea licenţei de transmisie a celei mai populare televiziuni naţionale venezuelene, RCTV, acuzată a fi sprijinit tentativa de lovitură de stat din 2002 • Noiembrie 2007: În timpul Summit-ului ibero-latino american de la Santiago de Chile, Hugo Chavez provoacă un incident diplomatic internaţional, calificându-l pe fostul premier spaniol José Maria Aznar drept fascist, situaţie în urma căreia regele Spaniei Juan Carlos I părăseşte iritat lucrările reuniunii l 2 decembrie 2007: Chavez este înfrânt cu 51% într-un referendum naţional prin care urmărea să-şi prelungească prin amendamente constituţionale mandatul şi prerogativele prezidenţiale dincolo de 2013 l Martie 2008: Tensiune diplomatică şi militară între Venezuela, Ecuador şi Columbia, ca urmare a acţiunii unor comandouri columbiene pe teritoriul ecuadorian soldate cu uciderea unui important lider al mişcării de gherilă de orientare marxistă Farc.

Taguri: nr. 5 / mai 2008 Tweet

Tuesday, May 20th, 2008 at 1:43 pm, ZOOM, RSS feed