can i take propranolol with tramadol tramadol 50mg ingredients in tramadol hydrochloride

taking xanax for recreation alprazolam no prescription 1mg xanax compared to 1mg klonopin

klonopin en el embarazo buy klonopin online is klonopin making me depressed

valium soma together buy valium order valium Westminster

phentermine results in 30 days buy phentermine ingredients of phentermine 37.5

get alprazolam St. Louis buy xanax adderall vicodin and xanax

buy ambien online Phoenix buy ambien stories about ambien side effects

can i take ambien while on percocet ambien without prescription ambien and stilnox

xanax meglio gocce o pastiglie buy xanax take xanax before surgery

valium kopen online diazepam 5mg quitting smoking using valium

Interviu, PEOPLE

Irina-Margareta Nistor, aviatoarea

November 6th, 2012, com Comenteaza

Vocea filmelor interzise  a căpătat un chip, pentru  mulţi dintre noi,  abia  după  ’89.  Pentru ea  însăşi,  Irina-Margareta Nistor   a căpătat „Zborul“,  premiu mare  cât   toate   cele   cinci  Oscar-uri adunate de pelicula „The Aviator“, la un loc.

Celebritatea  Irinei-Margareta  Nistor,  cel mai  iubit  şi cunoscut critic  al nostru de  film, este depăşită doar  de popularitatea vocii sale, care   ne-a   dat,   în  ultimii   patru  ani   ai  lui Ceauşescu, iluzia  libertăţii, prin  nopţile-maraton de filme, vizionate într-o pseudo-clandestinitate. Reţeta era simplă: contra unei taxe de 75 de lei (parcă?)  de persoană, un vecin mai descurcăreţ aduna la el în apartament, claie peste grămadă, 12 – 15 amatori de pelicule cu bătaie (Bruce  Lee şi „familia“ ţineau capul  de  afiş), poliţiste sau  horror, printre care se strecurau, după gustul şi ştaiful  publicului, chiar  şi serii sau filme de Oscar. Toate, înregistrate pe casete VHS şi dublate de  Irina-Margareta Nistor. Aşa am văzut prima oară Pasărea Spin, întreaga serie într-o singură noapte. N-am înţeles nimic, era  prea  mult  dintr-o dată.  Dimineaţa plecai năuc,  abia amintindu-ţi ce filme ai văzut şi, cu puţin noroc, câteva  scene sau replici pe care să le diseci  cu colegii,  la cafeaua de  pe  scara  de fumat. Era secretul lui Polichinelle: noi ne făceam  că ne  ascundem, ei mimau că nu  ne văd.  Slavă  Cerului şi mulţumiri Irinei  Nistor pentru dublaj, că la cât de proaste şi mici televizoarele  şi  de  şterse   casetele,   de  atâtea rulări,  ne-am  fi omorât ochii încercând să descifrăm o subtitrare.

Intro-ul ăsta lung  ocupă  de fapt o secvenţă extrem  de  scurtă,   în  filmul   de  palmares  al Irinei-Margareta Nistor:  om  de  televiziune şi radio,  a realizat sute de emisiuni despre lumea filmului, programe despre cinematografia românească pentru televiziuni străine. Are mii de pelicule si spectacole traduse şi dublate, din engleză, franceză, italiană şi spaniolă, studii şi cărţi de specialitate, zeci de interviuri cu personalităţi, de la Francis Ford Coppola, la Bernard Pivot,  şi de la Alan  J. Pakula, la Charles Aznavour. A comentat, în direct,  premiile BAFTA, Cesar, Oscar, galele de la Cannes, festivalurile de la Karlovy-Vary, Reims, Stockholm şi Montreux. A tradus peste  70 de volume, inclusiv dicţionare, cărţi pentru copii şi romane, a redactat un  lexicon  al cineaştilor români născuţi în afara  graniţelor. A condus reviste de cinema, publică frecvent în reviste şi ziare,  selectează şi jurizează pentru festivaluri de film documentar, scurt şi lungmetraj, DaKino,  Costineşti, TIFF, ANONIMUL, BET ON  SHORTS  şi FUTURESHORTS.  În 2006 a publicat „MAGISTRUL“,  carte dedicată profesorului său de cinema,  maestrul D.I. Suchianu.

Şi, de parcă astea toate n-ar fi fost îndeajuns să umple cel puţin două vieţi, Irina-Margareta Nistor  s-a mai  apucat şi de  pilotat. Avioane. Despre care mi-a vorbit  la Sfântul Gheorghe – Deltă, în timpul Festivalului de Film ANONIMUL, ediţia  2012.

Forma de rezistenţă a Irinei-Margareta Nistor: era legendară (şi hilară în context) traducerea unică a tuturor înjurăturilor prin formula elegantă „La naiba!“. În schimb, nu rata nici un prilej să scrâşnească un „comunist împuţit“.

 

 

❙     Zborul,  o pasiune? Cât de veche şi cât de profundă?

– Profundă?  Cât o obsesie.  Avionul este egal  cu  televizorul.  Ba  chiar   şi  cu  filmul. Veche? Din copilărie. Şi probabil şi din sânge. După ce s-a prăpădit mama, am  descoperit, printre acte,  că  bunicul  avusese  brevet   de pilot.  Mică fiind,  îmi doream atât  de mult  să zbor,  încât  tata  mi-a  făcut  un  leagăn  care  se dădea peste  cap…  încă  îl mai  am.  Apoi  am vrut   să  dau   la  Aerospaţiale.  Mama,   care preda franceza la Politehnică, vedea că nu  e de mine, dar nu s-a agitat: la cât de nulă eram la mate  şi la fizică,  ştia  că nu  aveam nici  o şansă.  În plus,  pe vremea comuniştilor, dacă în fişa medicală apărea că eşti miop, adio brevet de zbor. Aşa că am închis capitolul.

 

❙     Pentru  cât timp?

– Am zburat prima oară  peste  graniţă, la treizeci  şi ceva de ani, pe un avion de linie. Să nu  uităm că,  în  perioada ceauşistă, puteai doar  să visezi  la decolări spre  ţări îndepărtate.  Aveam  un   vis  repetitiv,  că  mă   aflam într-un avion, pe o linie internă, cineva deturna  aparatul şi ajungeam „dincolo“. Era  singura  soluţie  pe care o vedeam posibilă ca să scap  din  nenorocirea aia.  Soluţie  la care  am ajuns  să mă gândesc si acum…   Dar să revin. Am zburat cu de toate. Şi nimic nu mă poate opri:  prin   ’91 aveam un  reportaj la  Iaşi  şi m-am  urcat  într-un avion  utilitar. Tot zborul am  stat  în  picioare, în  spatele operatorului, care  se aşezase  lângă  pilot.  Eram  ca într-un autobuz. După care a trebuit să arunc  hainele de pe mine,  pentru că prinseseră miros  de la toate substanţele alea din avion. Mi-a părut tare rău, că purtam un deux-pièces de Fondul Plastic. A fost primul sacrificiu.

 

❙     Aţi bifat deci avionul de linie, pe cel utilitar…

– Dar nu m-am  oprit  aici. Am zburat şi cu balonul. În Egipt, în dimineaţa de Crăciun, pe deasupra Văii Reginelor. O nacelă  mare,  am încăput vreo  30 de turişti. La coborâre, pentru  a fi trasă  în jos, a apărut o ceată de puşti, egipteni. Erau   nostimi,  că toţi aveau pe cap şepci  Vodafone. S-au apucat să tragă  de odgoanele alea  şi să ne ceară  bani,  ca să ne coboare.  Pe  acelaşi  model   de  la  cămile:  un preţ ca să te urce şi de zece ori mai mult, ca să te coboare.

 

❙     Ce mai e? Un elicopter?

– Da, mi-am  dorit  mult  să zbor  şi cu elicopterul. Abia în Noua Zeelandă am reuşit  că aici nu  mă  lăsa  nimeni. Nu  pot  spune că a fost de mare  senzaţie: un zgomot infernal, ca acela de la revoluţie, când se trăgea pe deasupra noastră. Şi mai merge  şi încet, târ târ târ…

 

❙     La manşă cum aţi ajuns?

– Abia  acum  patru ani, aici, la Anonimul. Mami,  instructorul de  zbor,  venise  cu  avionul,  pentru un  tânăr  regizor, care între  timp s-a apucat de horticultură. Probabil se făcuse regizor, doar  ca să zbor  eu cu avionul!  L-am tot întrebat cum e cu aparatele astea  mici, de agrement, şi mi-a răspuns: „Păi, aveţi un fan. Dacă   vreţi,   vă  aşteaptă  după  prânz.“  Era Mami, cel mai vechi şi mai grozav instructor. M-am urcat.  Nu ştiam  că avionul avea dublă comandă. M-a lăsat  de prima dată  să şi pilotez. Şi uite-aşa, an de an, am învăţat câte un pic, încât am ajuns anul trecut să vin de la Bucureşti până  aici, zbor  de trei ore şi jumătate, cu vântul din faţă.

 

❙     Ai nevoie  de nervi tari…

– Nu-i  întotdeauna uşor,  se mai întâmplă şi incidente… Odată, deasupra mării, s-a blocat  acul  de  la un  aparat de  bord.  A ridicat Mami pumnul, i-a tras una şi s-a rezolvat. Ca la Dacie.

 

❙     Şi totuşi nu vă descurajaţi. Chiar nu cunoaşteţi frica?

– Ba da,  de  câte  ori  aud  de  un  accident aviatic cu instructor. Că ăştia nu dau niciodată nume… Şi atunci,  primul lucru,  pun  mâna pe telefon  şi îl sun  pe Mami,  să mă asigur că nu  e  el.  Şi nu,  nu  mă  descurajez. Cum  să ratezi  plăcerea de  a  lua    avionul, pentru o masă   pescărească, într-un  sat  aflat  la  zece minute de zbor, în plină  Deltă?

 

❙     Visaţi că zburaţi?

– Nu. Aşa ceva visezi foarte  rar, de obicei când  ai ameţeli,  tensiune mică…

 

❙     Am înţeles, iubiţi zborul. Dar avioanele?

– Şi pe ele. În faţa unui avion  de jucărie, devin  copil.  Aveam în podul casei un  avion miniatură, dar măricel,  pe care mama, fără să ştie  cât ţin  la el, l-a dat  cuiva.  Iar  acum,  de curând, am găsit  la Ierusalim unul asemănător, dar îmi lipsea  un dolar.  Am cerut în grup şi m-am  trezit  cu o groază de dolari.  Am luat unul  singur,  mi-am   cumpărat  avionul  şi m-am  bucurat foarte  mult.

 

❙     Dintre  filmele cu piloţi, cu avioane, căruia i-aţi decerna Oscar-ul personal?

– Cred  că nu  s-a făcut  încă  un  film  suficient  de  frumos, cu  avioane. Îmi  place,  ca poveste, Amelia.  De  fapt,  aşa  aş  vrea  să  şi sfârşesc, ca Amelia Earhart… Dar în general s-a mers mai mult  pe filme de război,  care nu mă interesează. The Aviator? Da, poate.

 

❙     Cum de nu s-a făcut nici un film cu Vuia, Vlaicu?

– Nici nu ştiu cine ar putea să facă, pentru că ar fi foarte  costisitor.

 

❙    Să vorbim puţin şi de Anonimul. Dacă v-ar  sta  în putere  să schimbaţi ceva în formula actuală, ce anume  ar fi?

–  L-aş  face  mai  lung,  de  10  zile,  ca  să încapă  mai multe  proiecţii. În rest, e bine aşa cum e.

 

❙    Secţiunea de scurtmetraj e tot mai  vie. Cum  arată  spectatorul de scurtmetraj? Este  un  avizat? Unde  „consumă“,  în afara festivalurilor?

– Hai  să zicem  un  pasionat, nu  neapărat un avizat.  Şi sunt  foarte  mulţi.  Îi vezi la proiecţiile   în   aer   liber,   în   oraşele   mari,   la Institutul Francez,  la Cinema Pro. Acum  doi ani am făcut  cu Daniel  Mitulescu, la Cinema Studio,  o proiecţie de patru filme de scurtmetraj. Şi să ştii că a mers mai bine decât  filmele româneşti. Care merg prost.  Părerea mea e că ar  trebui înregistrate pe  DVD-uri.  Uite,  am acum    la   mine   un   DVD,   cumpărat  din America,  cu Eduard G. Robinson, pe care se află şi un scurt din perioada aia, din anii ’30 – ’40. Nu  neapărat legat  de actor,  sau  de regizorii  cu  care  a lucrat.  Sau,  cum  era  pe  vremuri,  să se reia obiceiul  de a proiecta în cinematografe  câte   un   scurtmetraj, înainte de proiecţia filmului de lungmetraj.

Împreună cu instructorul Nicolae Mihăiţă (Mami), la manşa avionului

 

 

❙     De ce merg prost  filmele româneşti?

– Filmele  astea  sunt  prea  gri, iar noi suntem prea  snobi. E ca atunci  când  vrei să cumperi  un  parfum: cauţi  unul străin.  Aşa  şi cu filmele româneşti. Ca să se vândă, sunt  făcute în aşa fel încât să nu te prinzi de unde sunt. Li se dau  nume englezeşti: Lover Boy, California Dreamin’… Apoi sunt  subiectele. Publicul nostru e un  pic leneş,  trebuie să-l iei treptat, să nu-l arunci  direct  în teme grele. În al treilea rând, e ideea asta, de a nu folosi actori cunoscuţi.  Şi când  zic asta,  nu  mă  refer  la actorii cunoscuţi din  teatru sau  din  alte filme, ci de la televizor. Noţiunea de „cunoscut“ e foarte restrictivă la  noi,  e vorba  strict  de  cei  care apar  pe  sticlă.  La noi,  televizorul e cel care creează  vedetele de  film.  Iar  asta  e poveste veche.   Succesul   BD-urilor  de  aici  a  venit. Lumea  îi ştia  pe  Dem  Rădulescu, pe  Toma Caragiu, din  scheciurile de  la  televizor. Pe vremea aia, nu ajungeau oamenii la teatru, că nu prea  se găseau bilete.

 

Ne  despărţim,  urmând  să  ne  revedem  pe malul  mării.  De  acolo va  decola împreună  cu Mami,  care şi-a câştigat nominalizarea pe viaţă într-un  top al personajelor îndrăgite de criticul-pilot.

Taguri:

Comenteaza