Sukebe este un cuvânt pe care japonezii îl folosesc adeseori între ei înşişi. Înseamnă „libidinos“, „pervers“, şi, alături de cuvinte precum samurai, bushido, ikebana etc., este definitoriu pentru spiritul şi civilizaţia niponă. Japonia este o lume extrem de sexuală, cu pronunţate înclinaţii spre perversitate, orice ar spune cei în cauză care susţin: „Om fi noi sukebe, dar întreaga lume este sukebe“. Mda… Să vedem. Iată-ne la Tokyo în 2007. Linişte deplină până în septembrie când premierul Abe demisionează, în locul său fiind ales Fukuda-san. Habar nu am despre politica niponă. Ştiu numai că Fukuda provine din prefectura Gunma; este astfel mândria proaspătă a prefecturii Gunma, alături de o mândrie mai veche: konnyaku. Quiz: Ce este aia şi la ce foloseşte konnyaku?

Ce mai e nou în Tokyo anului 2008? O, multe! Mă duc de exemplu în Roppongi, un cartier central în care-şi fac veacul mulţi gaijin-i – străini. Sau, cel puţin aşa era pe vremuri, când străzile erau pline de tarabe ale comersanţilor ambulanţi israelieni sau americani, când cluburile şi discotecile din Roppongi – şi de aiurea din Japonia – erau pline de hostess care lucrau şi respectiv se duceau să se distreze în afara programului. S-a cam terminat distracţia, însă. În primul rând, zăresc foarte puţine femei gaijin, dar destul de mulţi bărbaţi. Ce s-a întâmplat cu gagicile? N-am timp acum să-mi pun întrebări; mă duc să văd Roppongi Hills.

Cu cele 53 de etaje ale sale, noua construcţie sfidează verticala şi totodată the High Touch Town, aşa cum denumesc japonezii cartierul. Hills-urile aparţin omului de afaceri Mori. Vechii deţinători de terenuri din Roppongi nu privesc cu ochi buni superconstrucţia în care spaţiile de închiriat sunt foarte scumpe. În fine, nu prea este problema mea; eu doar mă cocoţ la ultimul etaj ca să privesc Tokyo de sus. Waw! Voilà fără doar şi poate Metropola noului mileniu. Tokyo Tower, varianta japoneză, mai înaltă, a Turnului Eiffel, este caraghios aşa cum stă înţepat acolo jos, încât, în ciuda culorii sale oranj tare, de-abia se mai vede.

Pescăruşul Crin

Insula Viselor, Yume no Shima, nu este tocmai o noutate în peisajul tokyot. Ea a fost construită acum vreo 25 de ani, artificial, din… gunoi! A fost un plan de dezvoltare de miliarde, întâmpinat cu cinism de către tokyoţi, care nu vedeau ce au a face visele cu gunoiul. Cu timpul însă insula s-a dezvoltat şi, de acum câţiva ani când s-a înfiinţat linia de metropolitan care leagă insula de continent, aşa-numita linie Yuri kamome – Pescăruşul Crin – preţurile terenurilor de pe Yume no Shima au devenit exorbitante. Iau Pescăruşul de la Shimbashi şi metropolitanul monorail mă transportă pe deasupra oraşului ca pe un covor magic. Este seară şi toate luminile sunt aprinse; Tokyo este în plină zi artificială. Trec de Rainbow Bridge, de Golful Tokyo, de mare parte din insulă şi cobor la staţia Daiba. Dacă vii cumva din altă galaxie şi aterizezi tocmai aici, dintre toate locurile de pe glob, vei crede că Terra este o planetă foarte modernă şi primitoare. O Statuie a Libertăţii, în mărime mai mare decât cea din Manhattan, se profilează de altfel în zare, luminată magic.

Noua Ellis Island?

Statuia Libertăţii este franceză în varianta ei originală şi a fost realizată după înfiinţarea Republicii Franceze sub deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate. Aceeaşi statuie, dar mult mai mare, a fost ridicată pe Ellis Island, la New York, pentru a-i întâmpina pe emigranţii din Lumea Veche în Lumea Nouă. Dar ce caută ea acum la Tokyo?

Ai putea crede că Japonia este o ţară foarte liberă – ba chiar libertină – şi primitoare, dacă te-ai gândi numai la câte „artiste“ şi-au făcut veacul pe aici după revoluţie. Revista noastră publica acum un an şi jumătate un articol despre situaţia dansatoarelor românce în Japonia. Spuneam că ele primesc numai o parte din salariul prevăzut în contractul de muncă prezentat la Oficiul de Emigraţie şi la ambasada Japoniei la Bucureşti, urmând să-şi întregească veniturile făcând aşa-zisa consumaţie, ele fiind de fapt angajate ca hostess. Spuneam că, atât Oficiul de Emigraţie, cât şi ambasada, cunosc foarte bine această situaţie, dar închid ochii. Ceea ce era mai grav era că în Japonia se practică discriminarea între diferite naţionalităţi, fetele din Asia de Sud-Est şi Europa de Est primind salarii mult mai mici decât colegele lor din Europa de Vest, Statele Unite şi Australia. Statul român de asemenea închidea ochii asupra situaţiei, caracterul de linge-blide al politicienilor români fiind ultra-cunoscut. Firmele de impresariat japoneze şi române proliferau aşadar în Ţara Soarelui Răsare şi în spaţiul mioritic, câştigurile lor fabuloase realizându-se fără nici cea mai mică urmă de moralitate şi respect vizavi de drepturile omului. Nu ne facem iluzii că articolul din revista noastră ar fi contribuit la modificarea stării de fapt. Şi totuşi, firmele de impresariat care lucrau cu Japonia au început să dea faliment, numărul fetelor care primeau până de curând vize de entertainer fiind redus la sânge, majoritatea trebuind să-şi ia la revedere de la Japonia.

Traficul de carne vie

Nu, suntem convinşi că nu am avut de-a face cu schimbarea situaţiei. Voi, cei interesaţi, trebuie să daţi vina nici mai mult nici mai puţin decât pe Departamentul de Stat al S.U.A. Încă din 2004, acesta a publicat raportul său anual în care, printre altele, a desemnat Japonia ca fiind, ţara de destinaţie pentru traficul de carne vie, şi amintea mai ales de situaţia femeilor filipineze care sunt ademenite în Japonia şi forţate apoi să lucreze în ceea ce americanii nu mai denumeau, precum noi, cu ocolişuri, această ocupaţie ca fiind cea de „dansatoare“, entertainer, artiste sau „talente“, ci, pur şi simplu, „comerţul cu sex“. Mai mult decât atât, Statele Unite au acuzat Japonia de a nu face nici cel mai mic efort pentru îndreptarea lucrurilor. Cum autoarea articolului din revista noastră, eu însămi, nu avea cunoştinţă de acest raport al Departamentului de Stat, fiind pe dinafară la capitolul politică, Flacăra nu a fost influenţată nicidecum de interesele americane şi NU are nimic de-a face cu CIA sau chestii complicate de genul ăsta. Informaţia din revista noastră era la prima mână, autoarea fiind nimeni altcineva decât o fostă colaboratoare a unei firme yakuza care se ocupa de „comerţul cu sex“, convertită în ziarista lu’ Peşte.

Oricum, rezultat: un număr foarte mic de „artiste“ mioritice mai primesc, din an în Paşti, viza de entertainer, sumele aduse dinspre Japonia spre România scăzând vertiginos. Proaspăt intrată în Uniunea Europeană, România nu a zis nici pâs la această răsturnare de situaţii, mai ales că diplomaţii noştri în Ţara Soarelui Răsare nu au făcut niciodată nimic în spiritul respectării drepturilor omului pentru cetăţenii români eşuaţi în cealaltă parte a globului, interesându-se numai de cum ar putea să atragă capitalul japonez spre România, neavând însă pentru aceasta cunoştinţele necesare despre Japonia. Ei da, japonezii au cea mai proastă părere despre cei care nu ştiu să se autorespecte şi să-şi apere drepturile, despre tot ceea ce este ieftin şi lipsit de marcă.

Românii cel puţin au tăcut. Sunt totuşi guverne care regretă noua situaţie.

Filipinezii fac scandal

Erau 80.000 de talentate filipineze care lucrau în Japonia până în 2005. Ele au scăzut în prezent la nici opt mii, multe firme şi baruri ieftine, în care puteai să te bucuri de compania unei filipineze cu infima sumă de 3.000 de yeni versus între 20.000 şi 50.000 de yeni numai pentru a vorbi cu o hostess japoneză, vest-europeană sau americană, au închis. Există un om care latră de-a dreptul la această nouă situaţie în care autorităţile japoneze nu mai recunosc calitatea de entertainer a majorităţii filipinezelor, ca de altfel şi a est-europencelor. Se numeste Joji Imai şi este directorul Asociaţiei Impresarilor Japonezi care Recrutează Entertainer-ii Străini. Nu ştiu cum arată această persoană, dar pun pariu că este un sukebe jiji – bătrân pervers – care parcă nu ştia că, până la represalii, 99 la sută din talentatele filipineze, fie ele chiar profesioniste, făceau oficiu de hostess. Faptul că ele nu sunt calificate ca dansatoare „este numai o scuză pentru a reduce numărul“ – spune el. În fine, fapt este că multă lume şi-a pierdut pâinea de la gură şi filipinezilor, spre exemplu, nu le surâde. Nu ştiu ce fel de ţară este Republica Filipinelor. Decât puţin. Am cunoscut multe filipineze în Japonia şi, cât timp m-am aflat la Tokyo sau la Bangkok, citeam zilnic în ziarele de limba engleză că în Filipine a mai avut loc o crimă bestială. Nu ştiu cum de o astfel de ţară deţine un loc la Naţiunile Unite, dar fapt este că nimeni altul decât ambasadorul Filipinelor în Japonia a declarat:

„Având în vedere că entertainment-ul este o atât de importantă industrie în Filipine, restricţia vizelor ar putea să cauzeze mari daune economiei filipineze.“

Bravo, tataie! De ce să pui osul la muncă, să faci ceva cu adevărat constructiv dacă poţi fi ambasador, lăsând femeile să-şi pună c…l (pardon, osul!) la bătaie?

Oricum, având în vedere că, odată ce iau o hotărâre, japonezii şi-o schimbă cu greu, conform unui cât se poate de respectabil cetăţean al acestei ţări, care cunoaşte bine şi România, „cărţi precum Tokyo by Night nu vor mai apărea, căci n-o să mai aibă nici o bază.“

Răspuns la Quiz: Konnyaku = plantă japoneză din care se face preparatul culinar cu acelaşi nume, foarte gustos şi reputat a fi un aliment fără colesterol şi calorii; având o formă gelatinoasă, este folosit de niponi, de multe ori, după o prealabilă încălzire, pe post de organ sexual feminin.

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2008 Tweet

Sunday, January 20th, 2008 at 1:49 pm, ZOOM, RSS feed