500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
CULTURA MASS-MEDIA

LUIS MIGUEL ROCHA: „Cel mai vechi thriller e Biblia!“

July 10th, 2009, com Comenteaza

Excelentul thriller al lui Luis Miguel Rocha, Ultimul Papă, apărut de curând la Editura Tritonic, este o altă tentativă de a dezvălui una dintre cumplitele taine legate de Vatican. Intriga naraţiunii sale se ţese în jurul sfârşitului neaşteptat al Papei Ioan Paul I, după numai 33 de zile de la urcarea sa în scaunul pontifical. Versiunea oficială – „Papa cel zâmbitor“ a căzut răpus de un atac de cord. Dar opinia publică a rămas cu impresia că a fost vorba despre altceva, un eveniment tenebros pe care Vaticanul a încercat să-l ascundă.

Luis Miguel Rocha are cu puţin peste treizeci de ani. Este un tânăr care conduce o editură în Portugalia şi este autorul unor cărţi care s-au bucurat de succes nu numai în ţara sa. Prietenos de la prima întâlnire, cu ocazia lansării romanului său în România, avizat în domeniul literaturii poliţiste, a acceptat cu amabilitate să purtăm un dialog.

– Ce loc ocupă cultura în viaţa unui scriitor de romane poliţiste, de thrillere? Unii consideră că scriitorii care cultivă acest gen au o cultură precară…

– Nu cred că lucrurile stau aşa. Cultura este un lucru extrem de important pentru un scriitor pentru că, până la urmă, nu poţi scrie despre ceva ce nu cunoşti. Eu, de exemplu, scriu despre opere de artă,  despre evenimente istorice… Deci da, e nevoie de un anume nivel de cultură şi de pregătire. Nu se poate scrie literatură poliţistă bună fără cultură.

– Disputa între cei care contestă acest gen şi fervenţii lui apărători continuă de multă vreme. Se manifestă şi în Portugalia? În România, cel puţin, ea există.

– Da, există, e la fel peste tot. Există tendinţa aceasta de a fi considerată drept „literatură uşoară“, de consum. Dar nu putem pune în aceeaşi oală toate genurile. E ca diferenţa dintre un film de Oscar şi o altă producţie – nu pot fi judecate în acelaşi fel şi nici nu trebuie să fie. Ţine foarte mult şi de aşteptările cititorului. Nu poţi avea de la o poezie aşteptările pe care le ai de la un roman de dragoste, de la un thriller sau de la un roman istoric. Şi, mai mult, nu îţi poate plăcea orice. Când scrii o carte ai o singură certitudine: acea carte va plăcea unor oameni, iar altora nu. Trebuie să te obişnuieşti cu asta. E o greşeală din partea criticilor şi a ziariştilor să adune toate genurile sub aceeaşi mare umbrelă, literatura, când, de fapt, valoarea ar trebui să fie judecată în cadrul fiecărui gen în parte. Pe de altă parte, există autori de thrillere sau de cărţi poliţiste care au ajuns în main stream-ul literaturii mondiale, au depăşit condiţia genului, prin poveste, prin stil…

– Aşa este. Fiecare autor dintre cei mari are un stil al lui. Cum l-aţi caracteriza pe al dumneavoastră?

– Sunt împăcat cu stilul meu. Formula nu este a mea, bineînţeles. Unii spun că Sidney Sheldon a fost cea care a folosit-o pentru prima dată, eu nu ştiu sigur… Ceea ce aş vrea să subliniez în legătură cu interpretarea genului în contextul literaturii este că, într-un fel, vina este şi a pieţei, a editurilor. Atunci când o anumită carte prinde la public, toate editurile încep să publice masiv cărţi pe acelaşi subiect, care nu pot fi toate valoroase. Sunt de acord că în ziua de azi se publică şi foarte multe prostii. Ajunge să fie foarte greu să discerni între ce e bun şi ce nu e, trebuie să judeci fiecare carte în sine.

– Genul despre care vorbim are vechi ră dă cini. A trecut prin mai multe transformări; azi nu se mai scrie ca în urmă cu o sută de ani. Ce credeţi că va urma după thriller şi mistery? Va avea romanul poliţist soarta romanelor cavalereşti?

– Cred că, în viitor, va conta foarte mult povestea, story-ul. Dacă povestea va fi foarte bună şi va fi şi foarte bine scrisă, cartea va ajunge să fie publicată, şi îşi va avea cititorii ei. Dacă nu, nu. Cititorul va face o selecţie mult mai atentă a titlurilor decât acum. Se va publica în continuare thriller, însă publicul va deveni mai selectiv. E la fel ca şi cu romanele istorice: au apărut acum mult timp, însă au în continuare o piaţă largă. Desigur, există romane bune şi romane proaste, dar e important că şi cititorii au devenit mai pretenţioşi în ceea ce le priveşte. Criteriile de cumpărare sunt legate şi de perioada pe care o abordează autorul. Sunt epoci mai interesante, şi altele nu la fel de atractive. Autorii – vorbesc acum despre cei de romane istorice, însă e valabil şi pentru cei de thriller – scriu mai întâi despre o anumită perioadă, iar dacă văd că au succes, continuă s-o prezinte. Iar cititorilor le place acest lucru. Le place ca povestea să continue, le place să reîntâlnească aceleaşi personaje. Asta, repet, dacă povestea şi autorul sunt buni. După cum am spus, lumea a devenit mai exigentă. În viitor numai puţini autori vor putea ajunge în vârf.

– În opinia mea, istoria omenirii înseamnă şi un lanţ nesfârşit de fărădelegi. Chiar dacă începuturile romanului poliţist nu coincid cu începuturile romanului, el va continua să existe şi în viitor.

– Da, sunt de acord cu această afirmaţie. Repetăm mereu aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Cred, însă, că e o eroare să credem că literatura thriller a apărut recent. Există un thriller vechi, excelent. Cartea se numeşte Biblia.

– Cum aţi început să scrieţi thrillere? Ce scriitori v-au influenţat?

– Acest lucru e legat de persoanele pe care le-am întâlnit de-a lungul vieţii. Am avut norocul – sau blestemul! – de a cunoaşte un italian – care a şi murit între timp – care ştia foarte multe despre lucrurile care au constituit, apoi, subiectele cărţilor mele. Acest om m-a pus în legătură cu mai multe persoane din Vatican, din interior, iar apoi pentru mine nu a fost deloc greu să scriu cărţile. Înainte scriam romane istorice. Având aceste subiecte a trebuit să mă documentez, am citit câteva thrillere, am învăţat formula… Sigur că, în ceea ce priveşte stilul, m-a influenţat experienţa mea de cititor, marii scriitori portughezi, cum ar fi José Saramago.

– În clipa de faţă, thrillerul cunoaşte o specializare: thriller istoric, thriller economic, psihologic, social, judiciar etc.

– Cred că un thriller e un thriller. Formula e comună: capitole scurte, scrise uşor şi alert, suspansul prezent de la capitol la capitol… Da, există mai multe genuri de thriller, însă nu e nimic rău în asta. Să vă dau un exemplu: un coleg de-al meu scrie thrillere despre serviciile secrete israeliene, eu scriu despre Vatican, dar amândoi ne publicăm cărţile la aceeaşi editură americană. Se spune că eu scriu thrillere religioase pentru că este vorba despre Vatican. Acesta e un lucru fals! Eu nu spun nimic despre religie sau despre Vatican ca instituţie religioasă. Cărţile mele sunt pur şi simplu despre oameni, e o întĂmplare că acţiunea se petrece şi la Vatican iar câteva personaje fac parte din ierarhia bisericii.

– Cum este privit în Portugalia romanul poliţist?

– În Portugalia ne lăsăm purtaţi de curent. Ce e bun în afară, e bun şi la noi. Suntem foarte influenţaţi de americani, englezi. Nu ştiu dacă şi în România e la fel, dar…

– E la fel…

– Dacă romanul e un succes în America, va fi un succes şi în Portugalia. Desigur, există şi câteva excepţii care confirmă regula. Lee Child, de exemplu, se vinde foarte bine în România. În Portugalia nu se vinde absolut deloc. E un thriller cu un mercenar… Aşa ceva nu se vinde în Portugalia. Dar un thriller religios merge foarte bine. Sau, alt exemplu, cartea aceea, Secretul, s-a vândut în 500.000 de exemplare în Portugalia.

– Iar în România nu.

– Nu? Interesant. În Portugalia încă se vinde foarte bine.

– În Portugalia mai au succes Raymond Chandler, Agatha Christie sau Conan Doyle? Care e situaţia clasicilor genului?

– Continuă să aibă succes. Poţi vinde orice carte a lor în fiecare an. Agatha Christie se vinde extraordinar de bine. La fel şi Conan Doyle. Clasicii mereu se vând bine, pentru că la noi există „Planul Naţional de Lectură“. Cărţile care sunt recomandate în şcoli au un abţibild care să confirme acest lucru şi se vând foarte, foarte bine.

– Cum contribuie marketingul, promovarea la creşterea vânzărilor unei cărţi în Portugalia?

– Depinde. Dacă e o carte care vine din străinătate şi care a avut succes acolo, va avea succes, de cele mai multe ori, şi în Portugalia, preluând şi tipul de marketing din exterior. J.K. Rowling, de exemplu, se vinde foarte bine şi la noi. Dacă autorul e portughez, e mult mai mult de muncă…

– Vedeţi numărul mare de cărţi despre Vatican drept o acţiune concentrată împotriva lui?

– Nu, nu cred. Oamenii ştiu că Vaticanul e tainic, are foarte multe secrete, şi vor să ştie adevărul. De îndată ce apare o carte care dezvăluie încă puţin din acest mister, toţi se vor repezi s-o cumpere. Într-un fel, Vaticanul ne ajută…

– Ce părere aveţi despre răspândirea ideii de teorie a conspiraţiei în rândurile oamenilor? De ce a devenit ea tot mai credibilă?

– Acest lucru se întâmplă pentru că prea mulţi oameni susţin anumite lucruri. Iar când prea mulţi oameni susţin ceva, atunci, probabil, înseamnă că nu e vorba de conspiraţie, ci de adevăr. Oamenii vor să afle adevărul, iar din moment ce nu îl pot afla direct, îl caută în alt mod, din altă sursă.

– În romanul dv. îmbinaţi elementele reale cu cele fictive. Care este proporţia optimă a lor într-o astfel de naraţiune?

– Scenele care se petrec în prezent reprezintă ficţiunea, thrillerul, iar capitolele „istorice“ reprezintă elementele reale. Povestesc numai ce s-a întâmplat în anul menţionat la începutul fiecăruia. Confuzia apare atunci când personajele din prezent, cele fictive, vorbesc despre lucruri petrecute în trecut, informaţii importante pentru care nu am nevoie, însă, de un capitol „istoric“ separat. Thrillerul în sine poate fi uşor delimitat de adevărul istoric.

– Vorbiţi-ne despre reţetele succesului. Există ele cu adevărat?

– Nu ştiu. În ceea ce priveşte thrillerele, reţeta e următoarea: un capitol scurt, al cărui sfârşit te lasă în suspans, apoi următorul, tot scurt, şi cu un sfârşit confuz, dar fără nici o legătură cu primul ş.a.m.d. Capitolele sunt ca nişte benzinării, alimentează curiozitatea cititorului (pentru că se termină în suspans). Dacă după un astfel de capitol urmează unul lung, cititorul va renunţa. Dacă urmează unul scurt, va merge mai departe, până la miezul nopţii. Dar, indiferent de formulă, dacă e proastă, cartea nu va fi un succes. Formula aceasta are succes, dar nu la cei care citesc mult, ci la cei care pun mai puţin mâna pe carte, sau citesc numai anumite lucruri, pentru că după terminarea lecturii se cred mari cititori. Dacă, pe urmă, se apucă de un altfel de roman, de literatură clasică, să spunem, cu capitole lungi, fără dialog, se vor lăsa păgubaşi.

– Ce rol joacă documentarea în scrierea unui thriller? La mistery era mai uşor, cu toate că trebuia să ştii denumirile diverselor otrăvuri, să ai cunoştinţe de balistică…

– Pentru un thriller nu e deloc important să te documentezi în sine. Ai nevoie de o intrigă care să combine suspansul cu artefacte, biserici, cărţi, oameni care au existat, în general artefacte culturale recunoscute de toată lumea. Poţi realiza o acţiune reuşită fără documentare. Totuşi, trebuie să fii credibil. Trebuie să ştii despre ce scrii, altfel nu vei fi credibil. Trebuie să fii, cum spun americanii, go to guy (persoană care e expert într-un anumit domeniu, care rezolvă o situaţie, o problemă). Iar pentru asta trebuie să citeşti şi să cauţi mult. Eu nu a trebuit să fac toate acestea; le-au făcut alţii pentru mine, însă a trebuit să citesc ce au scris ei. Dacă n-aş fi făcut-o, probabil că nu aş fi avut o intrigă la fel de bună. În Italia, de exemplu, Ultimul Papă a fost trecut la categoria „documentar“, nu thriller. Coperta italiană e prea serioasă, prea gravă. Trebuie un anume nivel de pregătire pentru a face asta. Dar se poate scrie thriller fără cunoştinţe deosebite, da. Poţi să cauţi o biserică, să te inspiri din statuile acelei biserici şi să faci un thriller bun.

– Aţi avut, de la început, viziunea, măcar aproximativă, a felului în care trebuie să arate cartea terminată, sau aţi scris pas cu pas?

– Pas cu pas. Aveam în minte numai capitolele istorice pe care trebuia să le introduc, pentru că sunt ca o poveste mai mică, independentă de carte, de thrillerul propriu-zis, dar în ceea ce priveşte thrillerul mă las purtat de acţiune. Dacă v-aş da acum să citiţi 90 de pagini, fără ca eu să fi scris nimic mai mult, şi m-aţi întreba la sfârşit ce urmează, n-aş şti să vă răspund.

– Vă îndrăgiţi personajele? Cu ce sentiment asistaţi la eliminarea unora dintre ele?

– E oribil, pentru că nu pot prezice acest lucru de la început, din momentul în care mă apuc de scris. Nu am putere asupra personajelor mele, ele se mişcă liber în interiorul romanului. E greu pentru mine să aflu că unul dintre ele îl ucide pe altul, pentru că le iubesc aproape pe toate, însă nu pot face nimic în privinţa asta.

– Cred că scrieţi prin distanţarea şi faţă de carte şi faţă de eroi. Această distanţare o realizaţi prin ironie. Aşa este?

– Da, naratorul meu este foarte sarcastic, ironic. În romanele istorice, însă, e mult mai sarcastic, mai crud, dar în Ultimul Papă am încercat să reduc din ironie.

– Aveţi o disciplină a scrisului, scrieţi uşor, sau greu?

– Nu sunt un autor care să scrie zilnic, însă atunci când mă apuc de o carte, lucrez şapte zile din şapte, tot timpul cât sunt treaz, de aceea termin romanele în 3-4-5 săptămâni.

– „Ultimul Papă“ plasează anumite persoane importante într-o lumină nefastă. De unde ar putea, atunci, să vină salvarea omenirii?

– Nu ne putem aştepta ca Biserica să ne salveze. Nu pentru asta e aici, ci pentru a ne face să ne temem, deci de a avea putere asupra noastră prin frică. Mântuirea e în fiecare dintre noi.

– Ce vă stimulează când scrieţi? Banii? Gloria? Dorinţa de a rămâne în memoria oamenilor?

– Eu trăiesc fiecare zi, nu mă interesează foarte mult ceea ce aţi pomenit, însă trebuie să îi mulţumesc Papei Ioan Paul I pentru ocaziile pe care mi le-a oferit, scriind despre destinul lui, de a călători, de a întâlni oameni noi… Sunt o persoană timidă, nu doresc glorie. Îmi place să îmi petrec timpul în casă, sau călătorind. Trăiesc fiecare zi, nu aştept ceva în mod deosebit.

– Ce ar putea duce la dispariţia thrillerului şi a romanului poliţist?

– Dispariţia misterelor, a crimelor, a secretelor.

– Scrieţi despre lucruri incomode. V-aţi simţit vreodată ameninţat?

– Nu, niciodată. O singură dată am avut o neplăcere, s-a intrat la mine în apartament şi mi s-a furat laptopul unde aveam cartea la care lucram. Erau şi bani pe masă însă mi-au furat numai computerul. În cele din urmă, după nişte demersuri la poliţie, mi-a fost returnat.

Taguri:

Comenteaza