comprar valium online espa±a diazepam 5mg diazepam online West Virginia

does xanax make you have seizures alprazolam no prescription cymbalta and xanax interactions

smoking xanax bars on foil buy alprazolam online no prescription xanax hypersensitivity

can i stop giving my dog tramadol tramadol 50 mg tramadol produce alucinaciones

normal street price for xanax buy xanax xanax amarillas

how klonopin works klonopin 2mg workout on klonopin

xanax and hunger xanax no prescription yellow pill xanax bar

can you take ambien with vicodin buy ambien zolpidem online Wichita

phentermine body odor where can i buy phentermine will phentermine cause positive drug test

tramadol 50 mg comprimate buy tramadol online can you take any other painkillers with tramadol

CULTURA MASS-MEDIA

Michelangelor Antonioni: Moartea unui regizor

October 10th, 2007, com Un comentariu

O întâmplare stranie (care în orice film ar fi fost deplasată şi melodramatică) a făcut ca doi dintre cei mai mari regizori din generaţia de aur a cinematografiei europene, adevăraţi monştri sacri şi puncte de referinţă pentru istoria culturală a secolului XX, Ingmar Bergman şi Michelangelo Antonioni, să moară în aceeaşi zi, luni 30 iulie 2007, fiecare la o vârstă respectabilă, pe care au onorat-o creând constant până în ultimul moment, fiecare în locul care i-a inspirat viaţa şi opera: insula Faro şi Roma. In ulti­mul său documentar, Intermezzo, Ingmar Bergman îl citează îndelung pe Antonioni (deşi nu-i plăceau decât două filme de-ale acestuia, Lanotte şi Btow-Up), despre care spune că a fost singu­rul care a înţeles nevoia artistului de a se retrage într-o lume întunecată, creaţie unică şi personală, pentru a scăpa de demonii zilnici.

Antonioni este regizorul care a ştiut să exprime cel mai bine prin imagini răul exis­tenţial şi iubirea imposibilă. Activitatea sa a fost recunoscută unanim pe plan internaţional, filmele lui luând numeroase premii: Leul de aur la Bienala de la Veneţia în 1964 pentru Deşertul roşu, Palme dOr la Festivalul de la Cannes în 1967 pentru Blow- Up, premiul special al juriului la Cannes pentru Identificarea unei femei în 1982, Oscarul în 1995 şi Leul de aur în 1997 pentru ansam­blul carierei sale cinematografice. Devenit destul de repede un artist-cult, o icoană a unei întregi generaţii de cineaşti, el s-a impus treptat şi şi-a diversificat mereu stilul, căutând, uneori fără ca acesta să fie scopul lui final, noi forme de redare a realităţii prin artă. într-un interviu el a spus: „Când filmez, niciodată nu mă gândesc cum vreau să arate imaginea finală, ci pur şi simplu filmez. Tehnica mea, care variază de la film la film, e complet instinctivă şi nu se bazează nicio­dată pe meditaţii apriorice. (…) Nu sunt, în nici un caz, un teoretician al cinematografiei.

Dacă sunt întrebat ce înseamnă meseria de regizor, primul răspuns care îmi vine în mod constant în minte este: Nu ştiu. Iar al doilea: Toate opiniile mele despre acest subiect sunt filmele mele, şi nimic mai mult.”

O viată dedicată filmului şi eternei reînnoiri

Michelangelo Antonioni s-a născut în 1912 într-o familie burgheză din oraşul Ferrara, din nordul Italiei (prezentat în mod pictural, impresionist, în prima poveste din filmul Dincolo de nori, în care personajul-regi- zor spune că „Doar aici oamenii pot înţelege ce înseamnă o iubire care nu s-a împlinit niciodată”). în timpul studiilor de economie şi comerţ, la Bologna, a început să picteze şi să scrie articole de critică de film pentru un ziar local. în 1939 s-a mutat la Roma, unde a lucrat ca redactor la revista Cinema şi a stu­diat regia la Şcoala Experimentală de Cinema (care pe atunci erau centre de rezis­tenţă ale fascismului italian). în 1942, la Paris (un oraş cu o semnificaţie deosebită în evoluţia lui ca artist şi care apare, de altfel, în Dincolo de nori, ca decor al unei poveşti mature, tenebroase, de triunghi conjugal tor­turat) este asistentul personal al lui Marcel Carne, care filma Les visiteurs du soir. Devine apoi co-scenarist al filmului lui Roberto Rossellini întoarcerea unui pilot. în 1943 face primul său documentar, Gente di Po. Primele lui filme aduc tribut neorealismului şi mediului urban burghez în care şi-a petrecut adolescenţa: Cronaca di un amore (1950), La signora senza camelie (1953), Le amiche (1955).

Adevăratul succes a venit cu tetralogia Lavventura (1960), La notte (1961), Leclisse (1962) şi Deşertul roşu (1965), filme introspec­tive despre imposibilitatea comunicării şi despre singurătatea feroce în cuplu. Acestea o au ca actriţă principală pe Monica Vitti, devenită apoi o adevărată legendă a artei cinematografice, care i-a fost lui Antonioni iubită, muză, sfătuitor şi imagine vie a idei­lor existenţialiste care îl dominau. într-un interviu realizat pentru ediţia Criterion al DVD-uIui cu Lavventura, Monica Vitti povesteşte despre relaţia lor creativă, care are anumite asemănări frapante cu cea dintre Ingmar Bergman şi actriţa Liv Ullman. Antonioni a remarcat-o pe Monica Vitti pe un pIatou de fiImare unde ea avea o slujbă obscură de dublaj vocal. A venit Ia ea şi i-a spus: „Ai o ceafă extraordinar de fru­moasă, nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Vrei să joci în filmele mele?” Diferenţa de vârstă dintre ei şi-a spus deseori cuvântul în deseIe Ior confIicte de cupIu, dar care au fost punctuI de pIecare pentru fiImeIe triIogiei. Tot Monica Vitti spune, în acelaşi interviu, că o ceartă minoră pe o insulă, când ea a plecat de acoIo fără să îi spună, cu barca unor turişti, a fost combustibiIuI care a dus Ia rea­lizarea, cu doi ani mai târziu, a Aventurii. în aceeaşi seară, Antonioni a venit Ia ea, cu chi­pul transfigurat, şi a întrebat-o: „Ce te-a făcut să pleci de pe insulă? Ce ai gândit atun­ci despre mine?”

Succesele acestor filme din perioada ita- Iiană i-au permis Iui Antonioni să facă apoi pasuI către fiImeIe în Iimba engIeză, cu o dis­tribuţie internaţională, gen Blow-Up (1966) sau Zabriskie Point (1970). Blow-Up este povestea unui fotograf de modă care desco­peră în fotografiiIe Iui doveziIe unei crime comise în Londra. Zabriskie Point este considerat a fi un fiIm ratat, pueriI, în care critica Ia adresa societăţii americane este naivă, fără consistenţă. Criticul american Roger Ebert anaIizează motiveIe eşecuIui acestui fiIm, spunând că toate sceneIe au o încărcătură ideoIogică şi miIitantă greu de înţeIes, în care conversaţiiIe personajeIor sunt goaIe, fără rezonanţă, de o ambiguitate frizând snobis- muI. TitIuI fiImuIui se referă Ia scena în care cei doi eroi fac dragoste în deşert, Ia Zabriskie Point, care e aItitudinea cea mai joasă din StateIe Unite.

Pe jumătate paralizat de un atac cerebral în 1985, Antonioni a continuat să facă filme în care a expIorat frumuseţea şi misteruI femeiIor (ajutat de cineastuI şi prietenuI său Wim Wenders: Dincolo de nori (1996) şi Eros (2004), şi să realizeze colaje picturale, care au fost expuse Ia Roma, în cadruI unei expoziţii personaIe, în octombrie 2006. în aceste două fiIme de bătrâneţe, reaIizate în condiţiiIe unei sănătăţi şubrezite şi aIe unui mutism impus de boaIă, ideea centraIă este Fa]ada în diferiteIe ei forme: faţadeIe cIădiriIor, corpuI femeii, chipuriIe ceIor impIicaţi în exerciţiuI fizic aI iubirii. De aItfeI, ideea de faţadă, de decor urban, naturaI sau uman, I-a obsedat pe Antonioni încă din copiIărie, când construia din carton orăşeIe întregi, pe străziIe cărora se desfăşurau drameIe mărunte aIe unor personaje imaginate de viitoruI mare regizor. De aItfeI, în toate fiI- meIe Iui, trecerea personajeIor din exterior către interior sau invers, sau traversarea încăperiIor fastuos decorate în stiI Bauhaus, echivaIează sau cu o autoexiIare într-un aIt mediu, pătrunderea într-o nouă aventură umană, sau cu o regăsire a unei intimităţi înşeIătoare. Aceste fiIme de bătrâneţe sunt considerate ca fiind ratate, incoerente şi sim- pIiste, în care Antonioni şi-ar fi trădat vocaţia de artist aI aIuziiIor dureroase pentru o prezentare directă, carnaIă, fără mister, a reIaţiiIor de cupIu, poate simptom aI unei frustrări corporaIe datorate vârstei. Totuşi, aceste fiIme sunt, dincoIo de orice conside­raţie critică, de o frumuseţe a imaginiIor şi de o fragiIitate a conversaţiiIor rar de găsit în cinematografia contemporană.

lavventura – imagini şi singurătate

Pe 15 mai 1960, Ia Festivalul de Ia Cannes, pubIicuI fIuieră a dezaprobare fiI- muI Lavventura, iar Monica Vitti iese din saIă pIângând. După câteva Iuni de fiImare infernaIă, în ceIe mai greIe condiţii naturaIe şi umane, şi după o muncă de montaj în tim- puI căreia Antonioni s-a simţit deseori nesi­gur pe mesajuI său, şi, mai aIes, după un tra- velling aI fiImuIui în care se punea accent doar pe depravarea sexuaIă a înaItei burghe­zii europene, Lavventura părea să nu fie prea accesibiI pubIicuIui Iarg. Totuşi, fiImuI a câştigat mareIe premiu de Ia Cannes, dato­rită unor membri ai juriuIui vizionari. Azi chiar, nu numai că Lavventura (aI cărui sce­nariu Antonioni I-a scris cu EIio BartoIini şi Tonino Guerra, coIaboratorii săi perma­nenţi) nu este depăşit, ci îşi păstrează miste- ruI minimaIist, prospeţimea incomprehensi- biIă şi actuaIitatea drameIor ascunse, cât şi o doză de inacceptabiI în desfăşurarea acţiunii: Anna (jucată de Lea Massari), personaj cen­traI, fiica unui bogat industriaş din Roma, pIeacă într-o croazieră împreună cu Iogodni- cuI ei şi aIţi câţiva prieteni. GrupuI se opreşte pe o insuIă pustie, o rocă abruptă în mijIocuI mării, se Ieagă câteva conversaţii care schi­ţează reIaţiiIe dintre cei prezenţi şi starea Ior de spirit, apoi, după o vagă aItercaţie cu iubi- tuI ei, Anna dispare pur şi simpIu, fără să mai apară pe tot parcursuI fiImuIui, şi fără ca uIterioareIe cercetări aIe ceIor apropiaţi de ea (care oricum erau nişte căutări ca pretext pentru dezvoItarea unei intimităţi boInă- vicioase între IogodnicuI ei Sandro, jucat de GabrieIe Ferzetti, şi prietena ei cea mai bună, jucată de o Monica Vitti statuară, de o fru­museţe aproape inumană) să ducă Ia vreun rezuItat. De aItfeI, în aceIaşi an 1960, a fost făcut şi Psycho aI Iui Hitchcock, în care regăsim aceeaşi dispariţie totaIă din scenariu a personajuIui feminin care până atunci părea că duce cu sine coIoana vertebraIă a acţiunii şi unitatea de sens a acesteia. Lavventura, chiar mai muIt decât ceIeIaIte fiIme aIe seriei dedicate singurătăţii urbane contemporane, redă un prezent suspendat care îi neagă desfăşurării fiImuIui necesita­tea unei intrigi diacronice sau a unui trecut aI personajeIor care se dizoIvă în peisajeIe pe care nu mai reuşesc să Ie domine: marea cu insuIeIe de rocă, oraşeIe pustiite de căIdură aIe SiciIiei, cuIoareIe anonime aIe trenuriIor Iente, săIiIe Iuxoase de baI întreţinând o atmosferă de pIictiseaIă şi de dejâ-vu. Ca şi Bergman, Antonioni preferă să surprindă cupIuI atunci când dragostea a murit deja, când actanţii acesteia au început să fie conştienţi de eşecuI apropierii Ior, sau atunci când o intimitate fără viitor este construită, aproape ca un efort de voinţă, între doi oameni a căror singurătate visceraIă îi împie­dică să comunice cu adevărat. în fiImeIe Iui Antonioni, fiinţa iubită poate deveni un străin Ia intervaI de două scene, într-un feI de mecanică naturaIă a unor fiinţe a căror singură formă de manifestare a sensibiIităţii este uitarea. Nimic nu este constant, nici feri­cirea, nici nefericirea, de aceea atmosfera este una neIiniştitoare, personajeIe au nevoie să atingă, să posede, pentru a fi siguri de senzaţiiIe Ior. într-un decor în aparenţă sta­tic, mort, fără o dinamică vizibiIă, personaje- Ie evoIuează sau invoIuează într-un ritm ameţitor, o oboseaIă constantă citindu-se în ochii Ior. Acţiunea propriu-zisă e înIocuită de o aşteptare în care fiecare pasiune se trăieşte în singurătate, într-o tăcere dubIată de o coIoană sonoră haIucinantă, pe care Antonioni o voise „ca un feI de jazz în Grecia antică”. LocuI Annei în acţiune este preIuat, aproape martiric, printr-o dizoIvare a contu- ruriIor personaIităţiIor, de prietena ei cea mai bună, CIaudia, care îşi asumă roIuI de iubită a unui Sandro banaI, mărunt, deschis oricăror experienţe umane şi, în aceIaşi timp, închis oricărei înţeIepciuni existenţiaIe.

text Alina Savin

Taguri:

Comentarii

  1. uggs on sale says:

    Bookmarked your web blog. I appreciate you for sharing. Definitely worth the time clear of my workload.

Comenteaza