ambien date rape dosage buy ambien online does ambien show in urine test

divorce over ambien buy ambien online ambien urinalysis

can tramadol stop you urinating order tramadol online overnight tramadol tecken

are provigil and adderall the same buy provigil provigil and pregnancy side effects

tramadol have aspirin in it buy tramadol online can you take tramadol and wellbutrin

xanax mylan a online xanax xanax vs lamictal

ambien is no longer working zolpidem online generic ambien in u.s.a

does ambien cause liver problems buy ambien online is it safe to take ambien and melatonin

4-tramadol.biz tramadol 50mg is one tramadol a day addictive

read shokugeki no soma 30 buy soma online soma bosch yetkili servis

ZOOM

Mituri de carton

August 20th, 2009, com 35 comentarii

Între clişeul mediatic comercializat zilnic în filme, cărţi sau reportaje şi realitatea prozaică din spatele uşilor capitonate şi bine închise ale lumii serviciilor secrete şi speciale se întinde prăpastia imaginaţiei noastre, hrănită cu inevitabilele produse de larg consum.

Mitul James Bond

Singurul spion autentic pe care noi românii l-am văzut vorbindu-ne în direct în carne şi oase pe micul ecran a fost Liviu Turcu, doctor în filosofie, fost maior şi agent secret al Centrului de informaţii externe condus de generalul Aristotel Stamatoiu. Pe ultimul mare defector (ianuarie 1989) al serviciului de spionaj comunist unii nu au ştiut decât să-l înjure cu mânie proletar-comunistă drept trădător, în timp ce pentru majoritatea audienţei omul a vorbit doar „pe chinezeşte“, în concepte şi sintagme de neînţeles. Liviu Turcu (invitatul special al lui Robert Turcescu şi Marius Tucă la talk-show-urile lor din octombrie 2007), în afara unei eleganţe retorice şi a unui mult-educat autocontrol atitudinal, nu semăna deloc nici cu virilitatea charismatică a lui Sean Connery, nici cu autozeflemeaua stilată a lui Pierce Brosnan şi nici cu augustul profil al lui Daniel Craig. Românul nostru spion Liviu Turcu, deşi provenea din aceeaşi familie cu mult mai controversatul său coleg şi parlamentar PSD Ristea Priboi (fost subordonat de nădejde al generalului Nicolae Pleşiţă), părea a fi înrudit mai degrabă cu celebrul agent sovietic infiltrat din MI6 (Serviciul de informaţii externe britanic), Kim Philby (racolat de sovietici în anii imediat postbelici şi deconspirat în 1951) sau cu americanii Aldrich Ames din CIA (care a lucrat pe dolari grei pentru ruşi din 1985 până în 1994) sau Robert Hanssen din FBI, care a spionat, nu din considerente ideologice, tot în favoarea URSS şi a Federaţiei Ruse din 1985 până în 2001.

Deruta perfectă a publicului românesc privind trăsăturile standard ale unui spion postbelic provine şi din imposibila asociere a imaginii publice oferite de către doi şefi ai serviciului român de informaţii externe (DIE, SIE): generalul locotenent (în rezervă) Nicolae Pleşiţă şi universitarul Mihai Răzvan Ungureanu. Între cei doi, singurul punct comun pare a fi doar sexul, la fel ca între fictivul agent 007 James Bond şi autenticul spion Floricel. Mojicia şi bădărănia sfidătoare a unui odios criminal comunist, lipsit de orice scrupule, cultură sau rafinament intelectual, dar excelând ca şi Nicolae Ceauşescu în acelaşi tip de „hiclenie“ perversă şi abjectă în a „brichisi“ sau asasina pe oricine, sunt calităţi diametral opuse, dar la fel de reale, cu cele ale delicateţii diplomatice, scrupulelor juridice, profunzimilor şi subtilităţilor intelectual-culturale ale unui fost ministru de Externe, editor de carte şi profesor universitar. Mai mult ca sigur că figurile înceţoşate pentru publicul larg ale unor controversaţi, dar excesiv mitizaţi spioni români din perioada comunistă, precum generalul Ion Mihai Pacepa sau generalul colonel Mihai Caraman (un spion comunist controversat decorat de KGB despre care se spune că a penetrat informaţional structurile NATO de la Paris în perioada 1958–1968, pentru a deveni apoi primul şef postdecembrist al SIE între 1990 şi 1992) corespund într-o mai mare măsură  aspectului aparent banal şi şters al unui adevărat agent secret.

Mitul Mata Hari

Agenta nespus-de-frumoasă-şi-diabolic-de-inteligentă infiltrată de un serviciu străin în patul unui înalt funcţionar sau general pentru a-l trage de limbă sau a-i fura secretele din seif, sau mai nou din laptop (după o cât mai voluptuos-erotică scenă de amor) este doar ingredientul unei reţete sigure de succes la box-office, amplificat de profilul erotic al vedetei feminine sau modelat special pentru acea producţie cinematografică (film sau serial tv). Astfel, superspioanele din serialele de televiziune Nikita (Peta Wilson) sau Alias (Jennifer Garner), inclusiv ambianţa spionistică supertehnologizată cu iz de SF au fost special concepute, ca o replică feminină a reţetei masculine James Bond. Similar, în registrul autoparodiei cvasifantastice au obţinut un succes perfect previzibil cele trei graţii hollywoodiene Lucy Liu, Drew Barrymore şi Cameron Diaz din varianta nouă a Îngerilor lui Charlie.

În realitate, celebra Mata Hari (o starletă olandeză de cabaret de mare succes, pe nume Margaretha Geertruide Zelle), executată de francezi în 1917 pentru spionaj în favoarea Germaniei, a avut totuşi o notabilă urmaşă (dar infinit mai puţin exploatată cinematografic) pe timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale în persoana lui Betty Pack, soţia unui diplomat britanic, ce a lucrat „în pat“ pentru serviciile britanice şi americane şi a obţinut informaţii esenţiale din lumea diplomatică.

Mult mai frecvente sunt cazurile de şantaj sexual, atent planificate de serviciile secrete pentru a exploata vulnerabilităţile ţintei, îndeobşte un înalt şi respectabil oficial. În aceste situaţii, personajului feminin îi este de obicei rezervat (dar nu din considerente misogine), rolul secundar. Aşa a fost cazul ambasadorului francez la Moscova din anii ’50–’60, Maurice Dejean, căruia KGB-ul i-a băgat în pat o frumoasă rusoaică (forţată să coopereze), pentru a putea fi „surprins“ în flagrant de soţul acesteia, situaţie scandaloasă ideală pentru şantajarea diplomatului spre a lucra pentru sovietici.

Mitul spionului care a schimbat cursul istoriei

Se spune despre Richard Sorge că a fost spionul care a schimbat cursul istoriei în 1941, deoarece informaţia transmisă de el sovieticilor (chiar înainte de a fi arestat de contraspionajul japonez), cum că Japonia nu avea de gând să atace URSS, ci pe americani şi britanici în Asia de sud-est, i-a permis lui Stalin, încolţit de Wermacht la porţile Moscovei, să-şi transfere diviziile din Est spre Vest şi să preia iniţiativa strategică pe frontul de Est, schimbând astfel (poate) cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Cazul lui Richard Sorge, care a beneficiat (postum) de imensa maşinărie de propagandă (inclusiv istorică) a sovieticilor, este clişeul cel mai uzitat în a demonstra utilitatea agenţilor şi serviciilor secrete. Mai puţin asociat acestui succes este faptul că Stalin a fost prevenit de acelaşi Richard Sorge la începutul anului 1941 şi asupra atacului surpriză al Germaniei din luna iunie, dar „atoateştiutorul“ dictator sovietic a ignorat acest avertisment care ar fi  schimbat (şi el) cursul războiului. Aşadar, performanţa istorică a super-spionului Richard Sorge a depins de toanele unui dictator megaloman sau, altfel spus, performanţele serviciilor secrete sunt legate în mod direct de deciziile liderilor politici.

Supremaţia lui Sorge poate fi însă revendicată cu suficientă pertinenţă de un alt spion, ignorat datorită conjuncturilor istorice de imaginarul colectiv şi imensul păienjeniş mediatic. Este vorba de agentul german Hans Thilo Schmidt, care la începutul anilor ’30 a furnizat serviciilor secrete franceze date decisive (instrucţiuni de utilizare, detalii constructive, cheile de configurare) despre aparatul de codare Enigma, care avea să fie folosit intens de nazişti în comunicaţiile secretizate din cel de-al Doilea Război Mondial. Francezii au transmis aceste date serviciului secret polonez, care a realizat progrese criptologice majore, pe baza cărora, după căderea Poloniei sub atacurile concertate germano-sovietice în septembrie 1939, britanicii au obţinut victorii strategice vitale prin operaţiunea Ultra de interceptare a comunicaţiilor germane pe tot parcursul războiului. Cu toate acestea, numele lui Hans Thilo Schmidt a rămas cvasinecunoscut.

Probabil, dacă nu ar fi scris cărţi devenite bestseller-uri pe piaţa anglo-americană în urma unor abile campanii publicitare, lumea nu ar fi auzit de marii spioni şi defectori din lumea comunistă Oleg Gordievsky, Vassili Mitrokhin sau mioriticul Ion Mihai Pacepa. Cantitatea şi calitatea datelor şi informaţiilor furnizate de aceştia serviciilor americane şi britanice a fost, fără îndoială, extrem de consistentă, dar nimeni nu a îndrăznit până acum să spună că ei au înclinat decisiv balanţa victoriei în Războiul Rece; cel mult, s-a sugerat că au pus şi ei umărul, din punct de vedere istoric şi imagologic, la subminarea mitului atotputerniciei KGB-iste.

Mitul atotputerniciei CIA

Există o stufoasă bibliografie, mai mult sau mai puţin doctă, referitoare la istoria CIA sau la anumite perioade sau operaţiuni ale sale, din care transpiră un rafinat, dar persistent parfum triumfal-eroic. Dispariţia atotcuprinzătoarei perdele a confruntărilor ideologice specifice Războiului Rece şi explozia evenimentelor  extrem de sângeroase şi de neascuns generate de terorism încep să dezvăluie o altă istorie, mult mai puţin cosmetizată a Agenţiei, cea a răsunătoarelor sale eşecuri, care-i pune sub semnul întrebării însăşi raţiunea de a exista în actuala formulă.

Astăzi pare greu de imaginat, dar spre deosebire de britanici şi de alte mari puteri ale lumii, americanii nu au avut până după cel de-al Doilea Război Mondial nici un serviciu secret de informaţii externe care să asigure liderilor de la Casa Albă acele informaţii, date şi analize prin care aceştia să ştie şi să se pregătească pentru ceea ce se întâmplă în lume. Adevărat este că până în 1945 Statele Unite nu au avut interese globale, fiind mai curând o mare putere izolaţionistă şi autosuficientă, care s-a trezit brusc a fi singura putere ce se putea opune agresiunii comunismului pe plan mondial. Serviciul secret înfiinţat de preşedintele Harry Truman la 18 septembrie 1947, în zorii Războiului Rece, din cenuşa fostului OSS (Oficiul de servicii strategice condus de Wild Bill Donovan în anii războiului şi dizolvat în septembrie 1945), fără a beneficia de nici o tradiţie, experienţă sau o minimă reţea de agenţi dispersaţi în punctele vitale ale globului, a trebuit să desfăşoare nu numai acţiuni de culegere şi prelucrare de informaţii, dar şi să execute, la ordinul preşedintelui SUA, acţiuni acoperite (adesea la limita legalităţii sau dincolo de ea) menite să schimbe lumea.

Dezinhibaţi de clişeele şi angoasele Războiului Rece, istoricii mai tineri afirmă, fără echivoc, că tot ceea ce au reuşit miile de agenţi secreţi americani în răstimpul celor şaizeci de ani de existenţă ai CIA a fost doar să colecteze fărâme de informaţii cu adevărat importante. Analiştii CIA au interpretat greşit intenţiile şi capacităţile duşmanilor SUA, socotind eronat puterea reală a comunismului, iar  mai recent au eşuat în a evalua corect ameninţarea terorismului, în ciuda miliardelor de dolari avute la dispoziţie. Aceasta nu înseamnă că CIA a fost un club al incompetenţilor sau că Agenţia a cunoscut doar eşecuri şi înfrângeri, ci doar că sistemul politic de subordonare şi rivalităţi washingtoniene în care a trebuit să funcţioneze i-a afectat în mare măsură performanţele. În plus, una dintre cele mai ingrate legi nescrise ale serviciilor secrete de oriunde spune că succesele nu pot fi făcute public, eşecurile nu pot fi explicate, iar eroii rămân nedecoraţi şi neonoraţi.

Încă de la începuturile sale, liderii CIA au învăţat că, pentru ca Agenţia să supravieţuiască, nu pot raporta „orice“ preşedintelui, mai ales dacă acel „orice“ nu se potrivea cu prejudecăţile acestuia. Rivalităţile existente în orice sistem democratic între diferitele servicii secrete, lupta acerbă pentru obţinerea de fonduri, confruntarea orgoliilor diferiţilor şefi şi competiţia pentru adjudecarea unei subordonări şi extinderi operaţionale (ceea ce înseamnă cursa pentru mai multă putere) au fost cauzele cronice care au dus la situaţia actuală. Astăzi, mult mitizata Agenţie este părăsită prin demisie de agenţi performanţi (demotivaţi profesional şi material) care se îndreaptă către sectorul privat, cel la care aceeaşi CIA sau Pentagonul sunt nevoite să apeleze prin contract pentru a-şi acoperi nevoile informaţionale din ce în ce mai mari. Şi astfel au apărut firme de spionaj, contraspionaj, operaţiuni speciale, propagandă şi diversiune angajate de guvernul american, dintre care cele mai cunoscute sunt Randon Group, Total Intelligence Solutions, Blackwater USA (înlocuită de Departamentul de Stat în martie 2009 cu firma Triple Canopy după scandalul uciderii unor civili irakieni în septembrie 2007) ş.a.

Mitul wet affairs

Doctrina şi practica „negării plauzibile“ a apărut în urma situaţiei internaţionale delicate create în urma recunoaşterii publice de către preşedintele Eisenhower a autorizării survolării teritoriului URSS de către avionul de recunoaştere şi spionaj U2 doborât de sovietici în mai 1960, fapt ce a permis o reacţie în consecinţă a liderului de la Kremlin, Nikita Hruşciov. A devenit astfel axiomatic că, dacă implicarea unui stat într-o acţiune secretă devine publică, şeful acelui stat să poată nega credibil că a autorizat sau că a avut cunoştinţă despre respectiva operaţie.

La vremea respectivă, Stalin nu a avut nevoie să se disculpe (cine, Doamne fereşte!, să îndrăznească a-l acuza) pentru asasinarea lui Leon Troţki în Mexic în 1940, a rivalului său Kirov la 1 decembrie 1934 sau a altor sute şi mii de ofiţeri şi generali sovietici sau fruntaşi bolşevici. Tot aşa nici Mihail Gorbaciov nu a putut fi implicat în asasinarea în septembrie 1978, cu o umbrelă otrăvită, a scriitorului bulgar Gheorghi Markov, disident şi exilat la Londra, şi care lucra la secţia bulgară a BBC World Service. În timpurile noastre, însă, este foarte important pentru fostul preşedinte al Federaţiei Ruse şi actual premier, Vladimir Putin, să poată nega plauzibil orice implicare a sa în otrăvirea la Londra cu poloniu 10 în noiembrie 2006 a disidentului şi fostului agent KGB Alexandr Litvinenko sau în împuşcarea la Moscova a jurnalistei Anna Politkovskaia (cunoscută pentru articolele sale anti-Putin şi de demascare a ororilor armatei ruse săvârşite în Cecenia) la 7 decembrie 2006, cazuri care au avut un imens ecou în media occidentală şi chiar pe plan diplomatic.

Franţa – o ţară extrem de tolerantă din punct de vedere al tradiţiilor de libertate, democraţie, frondă, toleranţă – a cunoscut „afaceri soioase“ răsunătoare, precum ecranizata afacere a liderului marocan „dispărut“ în 1965, Ben Bakra, din care preşedintele De Gaulle nu a ieşit afectat, cum nici preşedintele socialist François Mitterrand nu a fost prea „atins“ (doar ministrul Apărării, Hernu, a trebuit să demisioneze) de aruncarea în aer de către agenţi secreţi ai serviciului de informaţii externe francez a vasului Rainbow Warrior, nava amiral a organizaţiei Greenpeace ce se opunea experienţelor nucleare franceze în atolul Mururoa din Pacific, în 1995.

Istoria serviciilor secrete ale SUA cuprinde poate cele mai numeroase „afaceri soioase“ atât pe plan intern (unde rolul principal i-a revenit FBI-ului) dar şi pe plan extern, în care, după război, CIA a avut întreaga responsabilitate. Totuşi, în această ţară lucrurile nu au mers niciodată la fel de simplu precum în sistemele politice dictatoriale. Tentativele deja notorii de asasinare a liderului cubanez Fidel Castro din anii ’60 sau alte operaţii acoperite ale CIA în America Latină (colaborarea la asasinarea lui Rafael Trujillo în Republica Dominicană, sau Africa (cazul lui Patrice Lumumba, liderul congolez) au putut fi negate de preşedinţii Kennedy sau Johnson. În 1974, în urma unor dezvăluiri privind un program de acţiuni secrete americane în Chile împotriva preşedintelui socialist Allende, Congresul SUA a adoptat Amendamentul Hughes-Ryan, prin care  se interzicea derularea unor operaţii „soioase“ de către CIA fără aprobarea expresă a preşedintelui SUA, ceea ce însemna asumarea unei răspunderi politice corespunzătoare.

Pragmatic şi dezinhibat de ascetismul ipocrit al dogmelor bolşevice, KGB-ul a recrutat şi dispus în ultimii ani ai existenţei sale, înainte de a se metamorfoza în actualul FSB, de o semnificativă resursă feminină ce excela în primul rând la capitolul seducţie. Astfel, în 1990 a fost aleasă prima Miss KGB, pe nume Katia Maiorova, despre care Komsomolskaia Pravda, preluată de Washington Post din 31 octombrie, relata (la comanda serviciilor de public relations ale KGB) că „regina frumuseţii serviciilor secrete“ putea purta o vestă antiglonţ cu graţia unui manechin de la Pierre Cardin, dar, în plus faţă de aceasta, era capabilă să-şi anihileze adversarul cu o lovitură de karate în cap. Curat Nikita anilor 2000.



Wet affairs – „afaceri soioase“ – înseamnă în argoul de specialitate american acţiuni acoperite de sabotaj şi asasinat. În argoul kaghebist, acelaşi tip de activităţi au avut parte de un eufemism mult mai inocent – „măsuri active“. Deosebirea consta în faptul că, dacă în sistemul comunist astfel de acţiuni nu trebuiau decontate sau justificate legal, fiind total acoperite şi exonerate de răspundere prin ordinul venit „de sus“, în sistemul democraţiilor liberale legea şi morala sunt valabile pentru toată lumea, iar liderii politici dau socoteală pentru deciziile lor în faţa electoratului, adică a opiniei publice.


Taguri:

Comentarii

  1. Phen375 reviews…

    This is very attention-grabbing, You are an excessively skilled blogger. I have joined your rss feed and look ahead to in search of more of your excellent post. Also, I’ve shared your site in my social networks! phen375 reviews…

  2. 2011…

    Thanks for sharing excellent informations. Your website is so cool. I am impressed by the details that you have on this website. It reveals how nicely you perceive this subject. Bookmarked this web page, will come back for extra articles. You, my frien…

  3. Yosezd says:

    2011…

    This is really interesting, You’re a very skilled blogger. I have joined your rss feed and look forward to seeking more of your magnificent post. Also, I’ve shared your web site in my social networks!…

  4. 2011…

    Great beat ! I would like to apprentice while you amend your site, how could i subscribe for a blog site? The account helped me a acceptable deal. I had been tiny bit acquainted of this your broadcast offered bright clear idea…

  5. Fb Fans says:

    Check This Out…

    […]Here are some of the sites we recommend for our visitors[…]…

Comenteaza