Spui: mă duc la Museu Picasso ca şi cum ai spune mă duc la cârciumă, cabaret, bistro, bar, lupanar. Un lupanar de imagini, fireşte, unde singurul desfrâu îngăduit e al culorii şi, deopotrivă, al ideii. Dar cum arată un reportaj de aici? Asta am încercat să facem. Să vă arătăm Muzeul Picasso ca pe un loc foarte lumesc, în care poţi să te duci să mănânci şi să bei. Vamos? Încotro? Întreabă taximetristul. Cum, unde, birjar? La Museu Picasso. Unde personajele sunt tablouri. Unde dialogurile sunt nuanţe, tuşe. Unde nu se întâmplă mai nimic, decât arta. Dar dacă arta e singurul lucru care se întâmplă cu adevărat? În afară de pictură, nu e nimic demn de remarcat, lumea reală, precum şi cea ireală, există, ambele, doar ca să fie pictate.

Perioada de maturitate a lui Picasso începe cu o frescă, una care se găseşte şi ea acolo. Prima comuniune. O tânără fată, drapată în alb, ca o mireasă, îşi înclină capul în faţa altarului. Alături de ea, este tatăl. În faţa ei, un tânăr slujitor al bisericii priveşte cu ochi lacomi la nuri. Toate astea se întâmplă pe Carrer de Montcada, 15-23. Fireşte, modelele au murit, pesemne, demult, numai arta le reiterează. Nu conteneşte să le reinventeze, în memoria şi sensibilitatea a zeci de mii de vizitatori. Unul dintre tablourile (semnate de Picasso) care îmi plac mult este Angel Fernandez de Soto y sua mujer. E un tablou, poate, licenţios, pentru cei care nu gustă aerul de cabaret parizian. El îmi aminteşte de cabaretele lui Lautrec şi portretele sale de femei decăzute, acolo unde este, poate, cel mai expresiv. Angel Fernandez şi mulatra sa (obsesie baudelairiană!) stau împreună, beau un pahar, fumează o pipă şi, reciproc, îşi procură plăcere. Este, aici, şi una din laturile cele mai nebănuite ale prodigiosului Picasso, om de lume. Prolificul Pablo a petrecut, în boema lui personală, primii douăzeci de ani ai veacului care a apus. Seria lubrică a lui Picasso este şi ea disponibilă, aici, la Museu Picasso. De fiecare dată când ajung în Barcelona, escala mea favorită este muzeul care poartă numele lui Pablo Picasso. Stau acolo năuc ore la rând, pierd şirul timpului, mă prinde cu siguranţă ora închiderii (opt fără zece seara, când sunt somat să cobor la garderobă şi să-mi iau hainele şi tălpăşiţa). Abia atunci începe, pentru mine, „perioada albastră“. Impostor pentru unii, geniu pentru alţii, Picasso rămâne un artist longeviv care închide în el o aventură, o experienţă unică. Repetitiv spre finalul vieţii, influenţat, la începuturi, de Toulouse-Lautrec şi, mai apoi, decisiv îndreptat spre cubism de către Georges Braque (fără de care Picasso n-ar mai fi fost Picasso sau ar fi fost… altfel!), alături de Gaudi, Juan Gris, Dali şi Juan Miro, Pablito rămâne unul din pilonii Barcelonei. Barcelona nu există fără Picasso – sau e mult mai săracă.

Ca să ajungi la Museu Picasso, trebuie să treci prin Bari Gotic. Să traversezi adică prin centrul Barcelonei şi, dacă eşti undeva pe malul mării, să treci, musai, prin Rambla. Undeva, pe o străduţă, faci la dreapta şi acolo mergi aproape jumătate de oră. Muzeul este pitit sub nişte arcade, într-o casă unde Picasso a participat însuşi la amenajarea micului mausoleu de imagini care are să-i poarte numele.

Nu poţi să înţelegi Picasso fără să vezi muzeul din Barcelona. Pentru că aici se află singura serie reprezentativă. Nu o secvenţă, cum se află la alte multe muzee, ci o acoladă care să îi închidă întreaga viaţă. Am vizitat muzeul acum unsprezece ani, pentru prima dată. L-am revăzut, cu doar două luni în urmă, având aceeaşi prospeţime, deşi unele lucruri, fireşte, s-au schimbat. Acum, sunt două părţi: muzeul „vechi“ şi expoziţia curentă. Lumea cunoaşte, mai mult, mitul Picasso. Adică femeile pe care le-a iubit, marea sa prietenie cu mai toţi marii artişti ai veacului trecut, cărţile scrise de fostele sale ibovnice. O întreţesătură care e şi nu e Picasso. Aşa se întâmplă, de fapt, şi la Hemingway. Şi la Modigliani. Aşa se întâmplă cu mulţi dintre artiştii mari. Cel mai important lucru nu e să vezi tu Picasso, deşi şi asta – cum Dumnezeu altfel? – e important, cel mai important e să înţelegi Picasso.

Să înţelegi cum s-a frântat lumea, cum s-a luxat ea în ochii lui, cum a adoptat flexiunile din picturile sale. Cum s-a cubat ea. Acolo, aproape de Bari Gotic, realizezi că Pablo nu a fost omul unei singure şcoli, nu a aparţinut cubismului, care l-a acaparat o vreme, aşa cum au făcut-o şi femeile sale de suflet, ci a fost, vorba lui Rimbaud, un trecător important. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru el este înţelegerea adâncă, nu cea de suprafaţă, când vezi tablouri, hm, mormăi ceva in petto şi treci mai departe. P.P. e o evoluţie, o curgere, un pictor heraclitic (heraclitean?). Are o capacitate extraordinară de regenerare artistică, străbate şapte decenii de stat cu penelul în mână, studiu, inovaţie – lucru care nu-i e dat fiecărui artist. Muzeul din Barcelona are destule opere, multe dintre ele donate chiar de artist, pentru a puncta îndeajuns de pregnant evoluţia. Vezi, bunăoară, perioada fragedă, prima perioadă, cea de până la 1897, când influenţa tatălui, artist de duminică, şi-a pus amprenta asupra mlădiţei firave a fiului. Apoi, Picasso pleacă la Paris, iar asta provoacă o mutaţie. Şi mai apoi, Picasso face cubism. Şi, mai apoi, se plictiseşte. După 1960-1965, e drept, se repetă. Dar în anii ’50 redescoperă pofta pentru ceramică, mai are gustul experimentului, la şaizeci de ani. În viaţa lui apar femei/era să scriu fantasme – tinere. E un patriarh care îşi refuză toiagul.

La intrare e o flamură albastră, care flutură, iar pe ea scrie numele muzeului. E un fel de steag, sub care se poartă marile bătălii ale gusturilor. Şi intrarea, intrarea care seamănă cu un patio – nu ştiu de ce. Sau poate că acest lucru se întâmplă doar în memoria mea. În curtea interioară străjuie un palmier. La intrare, adesea, muzicieni ambulanţi ne cântă de inima albastră a lui Picasso, fireşte. În faţa noastră e o clădire albă, cu două niveluri. Învelită cu ţigle roşietice. Vizavi, o prăvălie care vinde suveniruri, fireşte, cu tablourile şi cu pozele maestrului, din timpul vieţii, aşa cum a lăsat-o el, acum trei deceni şi mai bine. Este locul unde, de regulă, se fac fotografiile din categoria eu, ea, el şi muzeul Picasso, amintire din călătoria noastră în Barcelona. Genul de poze pe care le trimiţi sau le arăţi la prieteni, la câteva săptămâni mai târziu. Şi în spaţiul muzeului, la parter, e un butic cu multe manufacturi, de unde te poţi aproviziona cu reproduceri ieftine. Am numit-o prăvălia cu imagini. Deasupra intrării în curte, o terasă. Pe vremea de vipie din vara care recent s-a încheiat, prăvăliile alăturate stau închise, ferestrele de la etaj, precum şi odăile – aşijderea. Ca să vizitezi muzeul, în cel mai repede ritm posibil, îţi trebuie cel puţin două ore. Până la urmă, îţi dai seama că el, în fapt, e un muzeu de istorie, pentru că, efectiv, este vorba despre istoria picturii din ultima o sută de ani care, parcă, odată cu Picasso, a obosit puţin, şi s-a dus să se culce.

ÎN CIFRE&FAPTE: l peste 3.500 de opere semnate Pablo Picasso l donaţiile aparţin şi unui prieten apropiat al artistului, Jaume Sabartes l un bilet obişnuit de intrare costă 6 euro l la parter se află un café-restaurant l de la book-shop se pot achiziţiona t-shirt-uri sau bijou-ri cu motive din opera lui Picasso l din expoziţiile temporare: Erotica, Guerra i Pau, Picasso şi teatrul, Picasso şi pisicile, Cărţi poştale ilustrate, Pablo & Jacqueline, Caricatura şi metamorfozele artistice, Peisaj interior şi exterior etc.

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie-februarie 2007 Tweet

Wednesday, January 10th, 2007 at 2:40 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed