can you take alli while taking phentermine phentermine 37.5mg phentermine adipex reviews

what is the street cost of xanax alprazolam price stand up comedian xanax

taking klonopin only at night generic klonopin half life klonopin last

valium estrogen buy valium what schedule of drug is valium

plugging ambien effects buy ambien online order ambien Indiana

retin a micro and moisturizer retin a online retin a cream how does it work

can you take motrin 800 with xanax buy xanax how to inject xanax

does ambien work well for sleep buy ambien zolpidem West Jordan

tramadol overdose with alcohol tramadol online no prescription ultram online Laredo

was phentermine taken off market phentermine 37.5mg phentermine and digestion

CULTURA MASS-MEDIA

Nicolae Licareț – 40 de ani de Filarmonică

July 10th, 2009, com Comenteaza

Pianist, clavecinist şi organist, Nicolae Licareţ a împlinit 40 de ani de carieră în Filarmonica „George Enescu“. Şi aproape o viaţă de când Ateneul Român îi este o a doua casă. Aici, în biroul de director artistic al Filarmonicii, sub teancuri de acte, se află şi un pian, la care maestrul îşi reface, din când în când, conexiunea cu esenţa sufletului său: muzica cea de toate zilele. Am avut privilegiul să fim primiţi în acest spaţiu exclusiv şi să îl ascultăm pe maestru. Vorbind şi cântând…

– Maestre Licareţ, cum aţi putea defini cei 40 de ani, într-un bilanţ „de suflet“?

– Aceşti ani reprezintă doar cariera, construită treptat, în clădirea Ateneului. Fac o paranteză: aniversarea acestor 40 de ani coincide fericit cu cei 140 de ani ai Filarmonicii şi cu cei 120 ai Ateneului. Dar intrarea în acest templu al muzicii – şi al sufletului meu – a avut loc undeva, pe la cinci ani. Deşi în familie nu exista o tradiţie muzicală, părinţii mei erau nelipsiţi de la concertele Filarmonicii şi au început să mă aducă şi pe mine, în acelaşi timp cu primele lecţii de pian. Şi aici am rămas, „de-al casei“, de-a lungul tuturor şcolilor parcurse. De fiecare dată când mă vedea asistând la repetiţiile de la Ateneu, maestrul Georgescu îmi zicea: „Iar ai venit? Du-te după fete, că eşti tânăr!“ Cei 40 de ani au reprezentat o implicare totală, atât artistic-administrativă cât şi ca interpret: solist, acompaniator al corului sau membru în ansamblurile orchestrale – sunt membru fondator al cvintetului Concertino şi fac parte din cunoscutul trio ProArte. Iar dacă ar fi să fac un bilanţ al întâlnirilor muzicale de suflet, pot spune că am fost un privilegiat, urcând pe scenă alături de Lola Bobescu, Ileana Cotrubaş, Henry Schering, Sergiu Celibidache, Igor Markevitch, Carlo Zecchi, Lawrence Foster. Şi lista nu se opreşte aici…

– Critica de specialitate vă caracterizează ca „un virtuoz al clavecinului“, „pianist strălucitor“, „un mare colorist al orgii“. Dintre cele trei instrumente, pian, orgă şi clavecin, pe care îl simţiţi mai aproape?

– Nu poţi face o ierarhie, fiecare dintre ele are o expresivitate specială, posibilităţi specifice şi îţi solicită abilităţi distincte: pentru pian contează tuşeul mâinii, la orgă este importantă fantezia, capacitatea de a improviza, talentul de a exploata varietatea de timbre ale orgii, care îmbină sonorităţile pianului cu cele ale instrumentelor cu coarde. Le datorez mult Isoldei Ahlgrimm şi lui Iosif Gerstenengst pentru legătura cu totul specială pe care o am cu clavecinul şi cu orga.

– Aţi transmis pasiunea pentru pian şi fiului dv., Andrei.

– Iniţial m-am ferit să îl îndrum către muzică. Dar, copil fiind, mă pândea când cĂntam la pian, şi mă întreba: „Ai terminat? Acum e rândul meu!“ Şi într-adevăr, talentul şi pasiunea pentru pian şi-au spus cuvântul. La 26 de ani, Andrei este considerat a fi unul dintre cei mai talentaţi şi promiţători artişti din generaţia sa, câştigător al competiţiilor internaţionale Jeunesses Musicales, Yamaha, Lorry Wallfisch, Mihail Jora. Chiar săptămâna trecută a concertat în studioul Flagey la Bruxelles, în cadrul unui brunch muzical. Mă bucur că şi-a găsit o cale proprie de exprimare muzicală, este deosebit de creativ şi adoră improvizaţiile. Şi jazz-ul!

– V-aţi întors de curând din turneul în Japonia. Cum a fost?

– Impresionant, săli pline! Am susţinut şapte concerte în două săptămâni, cu participarea a trei dirijori (Cristian Mandeal, directorul general al Filarmonicii, Ion Marin şi japoneza Tomomi Nisimoto), iar ca solişti: pianista Fujiko Hemming, soprana coreeană Sumi Jo şi baritonul Dmitri Hvorostovski. Repertoriul a inclus şi compozitori români, Dan Dediu şi George Enescu. Revin la sălile pline până la refuz care sunt semnul unei culturi muzicale de masă. Iar modelul nipon de educaţie muzicală ar putea fi preluat şi la noi. El constă în obligativitatea învăţământului muzical, unde, pe lângă cunoştinţele teoretice predate, au loc şi lecţii de interpretare la aproape toate instrumentele (clasice dar şi cele specific japoneze).

– Dar şcoala românească de muzică ce mai face?

– Nu grozav. Şi aici vorbim despre ambele paliere: cultura muzicală de masă şi „pepiniera“ de artişti. Educaţia muzicală în şcoli nu are doar rolul de a identifica talente şi de a dezvolta aptitudini muzicale interpretative, ci mai ales creează repere de cultură muzicală, formează gusturi şi defineşte scara valorilor autentice. Aşa se construieşte personalitatea complexă a viitorului adult, capabil să-şi ofere, prin muzică, bucurii şi trăiri superioare. Pe lângă asta, suntem un popor talentat; fără un sistem coerent de cultivare a talentelor, riscăm să pierdem mari valori. În schimb, pe mapamond există o invazie a asiaticilor, în special japonezi, chinezi, coreeni. Luna trecută, Noboyuki Tsuji, un chinez orb, repet: „orb“, a câştigat, la numai 20 de ani, prestigiosul concurs internaţional de pian Van Cliburn din Statele Unite. Şi asta nu e totul: printre cei şase finalişti, au fost doi chinezi, un japonez, un sud-coreean, şi doar doi europeni.

foto Octavian Tibăr

Taguri:

Comenteaza