Playboy story Amintiri dintr-o redacţie “cu femei goale”

December 13th, 2010, Mihail Galatanu

Goliciunea celuilalt e un dar. Mai ales goliciunea unei femei. „Mamă, numai să o vedem goală!” – zic bărbaţii. Chiar dacă nu ne bucurăm de ea.

Capul de afiş al celui de-al treilea număr de Playboy reunea, cred, pentru prima dată, un grup cât se poate de spumos de contribuabili la conţinutul ediţiei române a Playboy. Erau, puşi la un loc, Horia Gârbea, Florin Iaru, Andrei Iliescu, Step- hen Vajda, Marius Ianuş, {tefan Onică, Alexandra Ivancenko, Doru Amăriucăi, Horaţiu Mă- lăele, Brian Herbert, Kevin J. Anderson, Ion Barbu (graficianul, caricaturistul), Andrei Nou- rescu, Salvador Dali.

Nu cred să nimereşti, decât cu greu, o alăturare mai eteroclită.

A fost, dacă nu mă înşel, prima ediţie a Bursei de frumuseţi Playboy. Numele rubricii, iarăşi trebuie să spun, îmi aparţine, dacă îmi amintesc bine.

Din scrisorile sosite în redacţie, am selectat cinci fete, cele mai suculente. Şi iată ce scriam în deschiderea rubricii:

„S-a deschis bursa frumuseţilor autohtone şi noi suntem cei care o vom face pe brokerii. Cotaţiile, la noi lunare, vor cuprinde obligatoriu descrierea parametrilor viitoarei „investiţii”: înălţime, măsurile de aur – şi ceea ce ne individualizează cel mai mult pe fiecare în parte: pasiunile.”

SIDONIA

(1,78 m, 84/60/90)

Pasiuni: muzică, dans, modă, lectură, pictură.

Ce s-o fi mai ales acum din Sidonia? Este sigur că e trecută de treizeci de ani, o femeie respectabilă, o doamnă, poate mamă. A uitat de PLAYBOY? Mai cumpără PLAYBOY? A fost numai un vis, un capriţ de tinereţe?

Sidonia poartă lenjerie neagră, de femeie fatală. Are un zâmbet care, pesemne, se vrea provocator. În spate, un poster cu o vedetă, probabil hollywoo- diană. Nu se vede prea bine. Capul său este lângă capul vedetei. O imită, nu foarte conştient – sau, dimpotrivă, cât se poate de intenţionat, pe Sharon Stone. Să fiu drept, chiar seamănă. Are părul strâns, ca Sharon în rolurile de maturitate. Sânii, eh, sânii sunt delicioşi. I-aş linge. Nu se vede decât îngemănarea lor, aşa cum sunt prinşi, ca nişte fluturi, în hamurile negre, vampirice. Pare o brunetă vopsită şaten. În spatele ei, un pat cu o cuvertură roşie, deranjat. Deranjată e şi cuvertura, iar părul, OK, acesta pare, şi el, în dezordine.

Totul, pe ea, este apetisant, până şi buricul. Sub cuvertura roşie, se întinde ţinutul languros al cearşafului, explorat, probabil, de prietenul care îi face poza. Despicătura pubiană trădează un triunghi bine „desţelenit” de păr.

În vremurile noastre, moderne, cineva, un bun scriitor, o personalitate, observa că locul războaielor de pe câmpul de bătălie a fost luat de turnirele erotice. Bărbatul se „dezvoltă” mai mult în pat, nu pe câmpiile cu praf de puşcă. Aserţiunea adevărată pentru, cel puţin, ultimii şaizeci şi cinci de ani, în care nu ne-am mai întrecut în conflicte mondiale. Aşa că, mu- tatis mutandis, locul baladelor războinice, nibelunge, a fost luat de cele erotice, cântece de lingoare, alean, amoc. Henry Mil- ler este un bun exemplu în acest sens.

El descrie epopei întregi ale bravurii sale, manifestate, însă, în alcov. În fond, nu este decât idealul hippioţilor aici: MAKE LOVE, NOT WAR. Chiar aşa şi stau lucrurile.

De prin anii ’60, dacă nu cumva o ţâră mai ‘nainte, a început războiul sexelor, iar el se consumă în pat. Patul s-a lungit, s-a lăţit, a devenit tranşeul adânc unde ne petrecem înfruntările. Fie tandre, fie violente.

Am ajuns să ne înfigem jungherul în pat, să ne împlântăm paloşul în despicătura adânc- voluptuoasă, fremătătoare, a femeii, dătătoare de mirosuri hormonale, iar nu de oţel încins, de fier ştirbit. Un singur miros a rămas la locul lui, poate: cel de sânge, ivit din ciclul sublunar al vaginului. Şi, dacă voim, am putea să îi mai adăugăm unul: cel al sudorii, căci în pat se asudă temeinic pentru un firicel, oricât de mic, de orgasm. Suntem o civilizaţie a orgasmului, neîndoios. Cultivăm orgasmul în toate cele. L-am extins. L-am împins în arenă. L-am generalizat.

Umblăm cu spada la vedere, iar ea e chiar bărbăţia noastră, puterea noastră de a avea succes. Să obţii cât mai multe orgasme, iată visul omului post- modern. Orgasme profesionale, culturale, orgasme atunci când vezi un film, orgasme de toate tipurile. Plurifaţetate. Orgasme culinare, orgasme bahice, orgasme de toate culorile, ale picturii, ale redesenării lumii.

Goana după orgasm, iată sportul global. Sport al lumii, universal, de exportat şi pe alte planete, după ce a trecut de faza „sport naţional”. Ne place măcar să ne închipuim cu celelalte specii, cu toate speciile, cu negri tuciurii şi musculoşi sau cu negroide ciocolatii şi lăptoase, cu surinameze creţe şi, poate, cu columbience cu despicătura fierbinte, clătindu-se, în echilibru fragil, pe muchia toridă a Ecuatorului.

TIMEA

1,62 m, 95/62/92

Pasiuni: „poza” ca mod de a arăta ce e frumos.

Timea (Ce nume ciudat! Amintindu-mi de Timaios!) este o blondă alburie. Are în ea ceva de albuş de ou, gelatinos, cu tremolo. Cu tremolo ţi-o închipui şi deja aşezată deasupra ta, în poziţia „tragerii în ţeapă”, cea pe care ar merita să o atribuim lui Vlad Ţepeş.

Timea este o nimfă a pădurii: şi asta pentru că fotografia o înfăţişează în mijlocul unei păduri, într-un mic luminiş.

Poartă adidaşi în picioare – ar fi, probabil, „politic corect”, să spun „pantofi de sport” – de fapt, ghete înalte, albăstrui, cu ciorapi albi, lăsaţi să atârne, lenevos, pe glezne. Are buze rujate, şi ele, violent.

Părul, probabil şaten, este vopsit blond deschis, în spicul grâului. Ceas la mână, cu o curea neagră. Părul, strâns după o anume modă, prins cu o bentiţă neagră. Bikini albi, simpli, ca o frustă declaraţie de puritate.

Modelul meu, poate îndepărtat, este Henry Miller. Nu singur, poate împletit cu Charles Bukowski – şi cu ceva „beatnici”, poate Jack Kerouack. Henry Miller a intuit, într-un mod genial, că, pentru miezul secolului douăzeci sau măcar pentru un veac, centrul naraţiunii s-a mutat în pat. Dragostea unui bărbat pentru o femeie este, astăzi, programatic, epicentrul naraţiunii. Generaţia mea a identificat imperativele vremii. Sigur, tematicile s-au diversificat. Dar Henry Miller de asta e mare: a fost primul – sau printre primii. Toate temele converg într-una singură: Amor, Eros. Miller are rafinament. Explorează subtilităţile vieţii sexuale pariziene. Şi, în Paris, în plin secol XX, chiar aveai ce exploata.

Are tot ce îi trebuie: şi pagini pline de o poezie a cotidianului, şi elogiu al femeii, dar şi detrac- tare a ei, are exaltare, are ritm & elan citadin, are observaţie psihologică & socială, întreprinsă prin prisma unei sexualităţi debordante. Are ştiinţă de prozator, creionare de personaje, fără să fie prea pregnante, într-un cuvânt, este prozatorul total. Nu este un obsedat sexual, cum cred doar imbecilii, care îşi aşterne pe hârtie dejecţiile.

Sigur că uneori exagerează, nici eu-însumi nu îl suport /cauţionez pentru asta. Devine repulsiv, dar şi asta este, poate, în calculul său artistic. În proiectul său romanesc. Iar Anais Nin, admirabilă, până la un punct îi seamănă. Nu este o femeie lângă care ai vrea să îmbătrâneşti, cu care ai vrea să te căsătoreşti, dar este o femeie cu care poţi să experimentezi lumea.

Să prelevăm un fragment din Henry Miller:

„ Odată cu rafinamentele maturităţii, mirosurile s-au estompat, pentru a fi înlocuite de o singură mireasmă, distinct memorabilă, distinct agreabilă – mirosul de sex femeiesc.

Mai ales mirosul care îţi stăruie pe degete după ce te-ai jucat cu o femeie, pentru că, dacă n-aţi observat până acum, mireasma asta, fiindcă poartă în ea parfumul timpului trecut, e şi mai plăcută decât mirosul sexului în sine.

Dar mireasma aceasta, care aparţine maturităţii, nu-i decât un parfum evanescent, dacă o comparăm cu mirosurile asociate cu copilăria.

Îţi poţi aminti multe în legătură cu femeia pe care ai iubit-o, dar e greu să îţi aduci aminte, cu cât de câtă certitudine, mirosul vaginului ei.

Pe de altă parte, mirosul de păr ud, părul ud al unei femei, e mult mai puternic şi mai dăinuitor, de ce, nu ştiu.

Chiar şi acum, după aproape patruzeci de ani, îmi pot aduce aminte de mirosul mătuşii mele, Tillie, după ce şi-l săpunea. Săpu- nirea avea loc în bucătărie, care era întotdeauna supraîncălzită.

De obicei se petrecea la sfârşitul unei după-amieze de sâmbătă, cînd se pregătea pentru vreun bal, ceea ce însemna încă un eveniment singular: avea să apară un sergent de cavalerie, cu vipuşti galbene, frumoase, la pantaloni, un sergent foarte chipeş, care până şi în ochii mei arăta mult prea graţios şi prea viril…”

(Tropicul Capricornului, editura Univers, 2009)

Amintirea lui Henry Miller este mult prea reavănă ca să nu vină tocmai din părul acela, al unei femei.

Parfumurile maturităţii, cum spune, sunt evanescente, în vreme ce acelea ale copilăriei sunt persistente, aprige, biciui- toare, obsesive. Parfumurile ne urmăresc şi sunt gata să ne ia gâtul.

Îmi amintesc, deodată, cum mirosea, după baie – sau chiar, încă, fiind sub duş, eu-însumi sub duş – părul lui M. Părul lui M. era savană în flăcări. Şi, totuşi, mirosea a pădure arsă, a mirişte, da, oh, a mirişte sub ploaie. Stăteam ascunşi, seri întregi, în bucătăria ei, ea se ducea să se spele – şi se întorcea, după vreun sfert ori jumătate de ceas, cu părul ud.

Aroma unei femei e un miros cu totul răvăşitor. Nu ştiu dacă există cineva care să îl socotească, vreodată / uneori, pestilenţial, urâcios sau de pescărie închisă de puţin timp, dar mie, unul, mi s-a părut un miros confortabil, familiar, îmbătător.

Până şi mireasma mamei mele îmi aminteşte de cele ale tuturor femeilor pe care le-am iubit, cândva, şi pe care le-am părăsit, într-un fel ori în altul – sau m-au părăsit ele pe mine.