Răul cel mare, răul cel mic

December 25th, 2009, Mihail Galatanu

Cu douăzeci de ani în urmă, am împuşcat pe unul. Lângă un zid umed din cauza vremii, în decembrie, la Târgovişte. Întâmplător, într-o unitate militară. Acum, pentru că nu am putut să împuşcăm patru deodată (ar fi cam mult? nu ştiu, dar, oricum, unii găsesc asta cam excesiv), a trebuit să îi votăm (chiar dacă, unora, cel puţin, nici nu ne prea pasă).

Şi i-am votat, în două trepte. În prima etapă a fost un vot pozitiv, înclinat, adică, efectiv spre opţiunile noastre electorale, în timp ce, în a doua treaptă a fost unul negativ: îndreptat împotriva preşedintelui în exerciţiu, din categoria: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Dacă, în prima fază, ne validam opţiunile noastre personale, în turul doi, ce am făcut seamănă, cumva, cu momentul 2000, pe altă buclă, fireşte: atunci când multă lume s-a dus la vot, certificându-l pe Ion Iliescu, deşi îl detestau categoric, sincer, numai pentru ca să fie evitat „răul cel mai mare”, întruchipat, atunci, de persoana excesivă a lui Corneliu Vadim Tudor.

Să aruncăm o privire asupra fiecăruia, iar apoi să recapitulăm ce s-a întâmplat în luna politică pe care tocmai a încheiat-o.

CRIN ANTONESCU. Motivele pentru care nu l-am avut în turul doi se pot cuprinde într-unul singur: partidul, cum se ştie, e controlat în bună măsură (poate că nu integral, totuşi) de un singur om, Dinu Patriciu, dinspre care adie un pregnant miros de ţiţei dinspre Petromidia. Chestia e dacă vă place ori dacă nu Dinu Patriciu: personal, n-am nimic împotriva lui, atât timp cât nu ne întâlnim, încă, la slujbele ortodoxe din mica parohie unde merg eu duminica.

Trebuie să spun că, aşa cum s-a văzut şi în recenta confruntare cu Traian Băsescu, Crin Antonescu e tot mai greu de agăţat, pare, asemeni omului fără trecut, omului fără umbră. Nu ştii de unde să-l apuci, omul a fost, pesemne, cât de cât corect.

MIRCEA GEOANĂ. Este ăla pe cal alb, la acest moment, cel puţin. Nu ştim dacă e de bine sau de rău. Părea cel mai abilitat să fie preşedintele României următorilor ani. Să punctăm, totuşi, şi minusurile, legate de apartenenţa la un partid nereformat. Şi de faptul că, întotdeauna, i se reproşează că, în spatele său, se iţeşte umbra fugară a lui Viorel Hrebenciuc – a lui Ion Iliescu sau chiar a baronilor locali. Orice i s-ar întâmpla, chiar şi ajuns preşedintele României, Geoană rămâne, aşa cum l-a caracterizat strălucit colegul său de partid cu limbă mai de lemn, Prostănacul. Invariabil. Incurabil.

TRAIAN BĂSESCU. Este cel îmbătrânit în rele. Erodat până la/peste marginile erodării. Marea sa greşeală este cea de început: cearta & zâzania cu Partidul Naţional Liberal. Aceleia îi plăteşte acum tribut. Şi momentului EBA. E impardonabil să faci ce a făcut Băsescu. Fiecare dintre noi avem o progenitură şi suntem convinşi că merită un trai mai bun: poţi să îi dai fabrica ta de îngheţată, poţi să îi pui afacerile Constanţei şi ale Litoralului la picioare, dar să o faci moţ la tort în Bruxelles sau Strasbourg, locuri care nu i se potrivesc (decât ca nuca în perete), pentru că este din alt film, asta nu. Toată această afacere trece, iată, acum, în decontul lui Traian Băsescu. În ultimele şase luni, Băsescu a pierdut masiv voturi/intenţii de vot. De ce? Pentru că şi-a trădat, draconic, propriul crez afişat: de luptător împotriva corupţiei. Platforma cu care a câştigat în ultimul mandat. Cum poţi să fii anticorupţie când îţi împingi de la spate, cu aparatul propriului partid, fata care, culmea oribilităţii, ajunge, la nici treizeci de ani, să strângă mai multe voturi decât Partidul Naţional Creştin Democrat? Sau decât personalităţi binecunoscute ale României?

CEILALŢI. Aproape că nu au contat niciodată, după cum nici acum nu prea (mai) contează. Umplutură. Locomotive politice. Sau oameni aflaţi în slujba/solda propriei lor imagini. Ce relevanţă mai au George Becali sau Corneliu Vadim Tudor, indiferent cât ar obţine, oricum, întotdeauna, sub un 20% care ar conta cât de cât… decât ca vector de tracţiune al partidului? Ei sunt limitaţi din start. Bazinul lor electoral nu reuşeşte, oricum ar fi, oricum ar da-o, să îi alimenteze cu un aflux care să îi facă să aibă un cuvânt de spus. Ar mai fi ceva: destul de bogată la turul întâi, la turul doi oferta politică a ajuns aproape să nu mai conteze, să nu îţi mai dea nuanţe şi şanse. S-a ajuns, în ultimă instanţă, tot la un vot anti-Băsescu.

ŞI ACUM, REZUMATUL CAPITOLULUI PRECEDENT. Ce s-a întâmplat, până la momentul crucial al votului, este că scandalurile au curs lanţ. Românii s-au păruit isteric, aşa, pe partide, campania electorală n-a arătat deloc o maturizare a României politice. Asta-i povestea: cine, dintre jurnalişti, a scris cât de cât echilibrat (şi, într-un fel, este şi cazul nostru), aproape că n-a mai contat, acoperit de vacarmul lăturilor deversate în presă. Vocea chibzuită, a înţelepciunii, a fost acoperită de torturile cu frişcă, din ălea ca-n filmele mute (asta ca să folosesc, totuşi, o imagine digerabilă), care s-au fost făcut guleraş pe mutra protagoniştilor. Aproape că n-aveai de ales: ori te bălăcăreşti, ori te duci frumuşel acasă şi te culci. Lupta politică a devenit o artă a aruncării cu noroi. Până şi ziariştii au intrat în hora asta, au trecut linia de demarcaţie şi au intrat în tranşeele bătăliilor politice. Motiv pentru care mi se pare mult mai corect ca jurnaliştilor să le fie permis să fie membri de partid, măcar aşa am şti mai clar taberele: ar fi explicite.

ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ, CEA ÎNAINTE DE TURUL DOI. A fost o săptămână a negocierii voturilor. PNL şi UDMR s-au tras spre PSD şi Mircea Geoană, în varianta susţinerii unui proiect Johannis ca premier. Crin Antonescu s-a lăsat atras, uşor-uşurel, în braţele lui Geoană, cu voturi cu tot, Băsescu a tunat şi a fulgerat. Au apărut atacuri sub centură, vezi filmul cu Băsescu lovind un copil. Întrebarea e: de ce tocmai acum? Pentru că este finişul unei campanii electorale catalogate drept murdare.