DOSAR

Reconstituirea, cu Gelu Voican Voiculescu

December 25th, 2009, com Un comentariu

Un fel de reconstituire a Revoluției, după 20 de ani. Într-un decor amintind de cenușiul de atunci. Doar că, între timp, pentru bună purtare, am primit niște jucării mai de ultimă generație. Cum ar fi o criză economică, sau, poftim, hal de alegeri prezidențiale. La pachet cu libertatea de-a vorbi despre ele. Fără să te împuște nimeni chiar în cap. Că pentru asta s-au inventat mogulii.

Un fel de reconstituire a Revoluției, spuneam. Fără arma crimei, că n-am găsit-o. Încă. Dar cu Gelu Voican Voiculescu, în rolul povestitorului. Prietenii știu de ce!

Revoluția, între orele astrale ale omenirii

Ne-am întâlnit pe întuneric, așa cum le șade bine unor conspiratori. În Cimitirul Eroilor, poate cea mai concretă dintre fețele Revoluției. Niște cruci, vreo 270. Paznicul zice că mai vin câte unii, cu flori. Zilele trecute a fost Sorin Oprescu. Dacă-l recunoaște pe domnul cu barbă căruia îi facem fotografii? Nu! Și nici n-a auzit de Gelu Voican Voiculescu: „Nu le știu eu pe astea, doamnă, că vin de la Giurgiu, sunt navetist“. Și-atunci ce rezistă, totuși, la o reconstituire a Revoluției, după 20 de ani? Sigur că e momentul să-l întrebăm pe fostul viceprim-ministru în Guvernul provizoriu Petre Roman (1989-1990): „Este evident că detaliile anecdotice, că întreaga factologie a evenimentelor se estompează și se acoperă de uitare. Dar rezistă semnificațiile. În primul rând, semnificația esențială a ceea ce s-a întâmplat în 22 decembrie și anume Revoluția ca atare. De ce Revoluție? Pentru că, pe lângă schimbarea unui regim, s-a schimbat un sistem. Revoluția română din decembrie ’89 se numără printre acele momente pe care un scriitor le numea orele astrale ale omenirii. Miracolul ei constă în instantaneitatea erupției sale, în rapiditatea cu care o revoltă populară s-a putut transforma, doar în câteva ore, într-o adevărată revoluție, cu un program coerent, care marca o radicală schimbare de sistem. Asemenea momente excepționale selectează oamenii necesari, ba chiar îi creează, printr-o mutație majoră, operată fulgerător, preschimbând niște inși obișnuiți în lideri inspirați și lucizi.

Meritul reușitei acestei revoluții singulare nu revine însă unor personalități, ci populației anonime din București, care a răspuns apelurilor de a veni în număr cât mai mare la Televiziune, la Radio, în Piața CC-ului etc. Prezența în punctele-cheie a acestor mase imense de oameni, care au avut tăria să-și înfrângă teama și să nu se lase intimidați de gloanțe, a garantat succesul nostru. Acești oameni care n-au plecat acasă, rămânând zile și nopți pe stradă, ne-au acordat un sprijin esențial, dându-ne posibilitatea de a păstra controlul evenimentelor. Afluența lor masivă a încurcat planurile tuturor celor care ar fi vrut să ne înlăture și să bareze calea radicalismului nostru anticomunist. Dacă am câștigat, o datorăm acestor sute de mii de cetățeni neînfricați care au fost solidari cu noi și care ne-au susținut permanent, prin prezența lor pe străzi și în punctele fierbinți ale Capitalei, simțind cu toții cât de necesari ne erau atunci.

La aceasta se adaugă și sacrificiul celor căzuți. Morții noștri sunt singurii eroi.“


E vineri seară și în București se circulă ca la balamuc. Claxoane, înjurături, care pe care în intersecții. Am senzația că până la Intercontinental, următoarea noastră oprire, am avea timp chiar să mai punem de-o revoluție. În care se intră simplu, cu o sacoșă de plastic în mâini, ca și când ai merge la piață. Cel puțin așa susține Gelu Voican Voiculescu: „Eu lucram la un institut de proiectări, vizavi de fosta Podgoria. În ziua de 21 decembrie, după fatala întrerupere a discursului lui Ceaușescu, pe fondul unei emotivități generalizate printre colegii mei, eu am ieșit în stradă și am încercat să văd ce se întâmplă. M-am dus, totuși, din prudență, cu o sacoșă de plastic în mână, ca și când aș avea un anumit traseu, cu un interes bine precizat. Și m-am dus în spate la Lido, pe lângă Ateneu, și pe urmă am revenit spre locul meu de muncă. Mi-am dat seama, deja, de ceea ce se întâmplă, mitingul se spărsese, către Inter se apropiau grupuri și se întrerupsese circulația, apăreau camioane cu militari, în special din trupele de Securitate ș.a.m.d. M-am întors la serviciu, am comentat cele văzute și, la foarte scurt timp, chiar sub ferestrele noastre s-a adunat un grup de tineri strigând cuvinte grave, nemaiauzite și de neconceput până în momentul ăla: Moarte lui Ceaușescu!, Jos comunismul!, Jos criminalii de la Timișoara! ș.a.m.d. Am ieșit în stradă, m-am amestecat printre ei și, din momentul acela, pot să consider că am fost luat de fervoarea momentului revoluționar. Am relatat în nenumărate rânduri povestea implicării mele în Revoluție, așa că nu mai repet detaliile. Acum, după douăzeci de ani, merită subliniat doar faptul că nu mă cunoșteam dinainte cu nici unul dintre cei care au format nucleul noii puteri.“


Zona Intercontinental, luminată, cât de cât, plină de limuzine și reclame, pare chiar o secvență din lumea bună. Din motive de noapte, nu se vede nimic din ceea ce n-ar trebui văzut. Gen gunoaiele de la Fântână, bronzații care schimbă valută chiar în spatele hotelului sau Filantropica de la Universitate. Nu văd nici măcar Troița, dar știu că ea este acolo. În timp ce Gelu Voican Voiculescu reconstituie baricada de la Inter: „Inter-ul are semnificația asta simbolică, baricada e simbolul Revoluției. Acolo s-a, cum să vă spun eu, s-a consumat radicalizarea celor împotrivă, care vroiam să-l răsturnăm pe Ceaușescu. Lucrurile nu au mers la întâmplare, instinctul revoluționarilor a fost să se adune acolo, pentru că existau jurnaliști străini cazați în Inter și își închipuiau că nu se va trage, că nu sunt atât de expuși, ceea ce, până la un punct, a funcționat. Dar esențială este baricada și ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 21 spre 22. La orele 23 a început să se tragă cu trasoare, în sus, și probabil că era un fel de teatru, ca Ceaușescu să audă că Armata trage. Dar finalmente tot Milea, noaptea, a dat ordin să se tragă în plin. S-a spart baricada cu două tanchete și oamenii au fost fugăriți. Asta s-a întâmplat exact la orele 0,25, eu eram în dreptul lui Inter și am fugit prin fața Teatrului Național. Au fost 42 de morți, sau 39, nu știu exact, oamenii erau împușcați din clădirea fostului Credit Minier și din alte blocuri din zonă. Erau împușcați, așa, punctual, unul cădea jos, era ridicat de ceilalți și fugeau cu el, pe brațe, la Colțea. Au fost și la Metrou împușcați… Lumea fugea care încotro, pentru că, la un moment dat, se trăgea ca la război, în lungul axului bulevardului, dinspre Batiștei înspre Sf. Gheorghe. Tanchetele care au făcut la dreapta la Universitate, spre Ministerul Agriculturii, au tras din direcția aceea. Dar esențială a fost baricada. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost decisiv pentru mersul Revoluției române.“


În parcarea de la Teatrul Național, ca să vezi, se vorbește și în engleză. Niște turiști dezorientați încearcă să afle cum ajung în centrul vechi al orașului. La ora asta? Nici să râd nu pot, cred că li s-a urât cu portofelele. Așa că, nu fără o anume jenă, nu mă ofer să-i ajut. Deși, așa, în general, turiștii îmi sunt chiar simpatici. Nemaivorbind de rolul lor în istorie. Ce s-ar fi întâmplat cu proaspetele alegeri, de pildă, fără puhoi de turism electoral? „Turiștii e-n toate“, doamnelor și domnilor, inclusiv în Revoluția din 1989. Ei, asta-i bună, de unde să știu eu cine le-a fost ghid! Poate ne zice povestitorul. Aud? „Au existat circa 67.000 de turiști care au intrat în România, atunci, în decembrie ’89, dinspre Iugoslavia și Ungaria, în mașini Lada roșii, cu câte patru tineri foarte robuști și tunși scurt… Erau, probabil, din efectivele șpețnaz, utilizate în asemenea operațiuni speciale. Dar căderea rapidă, practic într-o singură zi, a regimului Ceaușescu, i-a paralizat: au rămas blocați, au stat și au așteptat ordine care n-au mai venit. Lucrurile s-au desfășurat atât de rapid încât, până să se dezmeticească, noi, în frunte cu Ion Iliescu, am preluat puterea. Surpriza a fost totală, pentru că funcționa reprezentarea aceea despre inerția românilor: mămăliga nu explodează…

În plus, aspectul nostru atipic și haotic nu intra în cadrul clișeelor lor. În sensul că există un anume manierism, creat de rutina stereotipiilor, care i-a făcut să nu înțeleagă ce se întâmplă și, până să se lămurească, s-a dovedit a fi prea târziu, așa că au lăsat-o așa cum a căzut… Vor fi fost între noi și câțiva oameni ai Moscovei și lucrurile au mers atât de rapid încât acești turiști n-au avut timp să intervină și să participe într-un fel. Doar au așteptat și au asistat. Și după aceea s-a considerat că, dacă tot s-a produs schimbarea cum s-a produs, lucrurile să rămână așa. Din date destul de sigure, oamenii aceștia au fost retrași de-abia în octombrie 1990. Au stat în așteptare, să vadă ce se întâmplă. Nu sunt dovezi că pe seama lor s-au produs anumite lucruri, deși evenimentele de la Tg. Mureș n-au fost deloc spontane și cu siguranță că s-a încercat ceva. Ceea ce s-a numit iugoslavizare s-ar fi putut să se numească românizare și termenul aduce cu formularea din timpul lui Antonescu. Prezența până și a televiziunii irlandeze în martie ’90 la Tg. Mureș este destul de stranie și de semnificativă. Dar asta este, deja, altceva.“


Mă așteptam ca în seara confruntării finale între candidații la președinție, când am umblat de-a reconstituirea, prin București, în poarta Televiziunii române să fie oareșce agitație. Măcar un du-te-vino de reporteri, cameramani, analiști. N-ai să vezi, era doar întuneric, că de-abia am nimerit troița. Și o liniște tristă, nefirească, aproape suspectă. Da, sigur, acum jocurile, emisiunile, vroiam să spun, se fac în altă parte. În timpul Revoluției, însă, Televiziunea română chiar a avut un rol. Bun, prost, unii zic că de compoziție, alții, că de conjunctură, dar, cu siguranță, principal: „Nu m-a chemat nimeni la Televiziune, venind pe Dorobanți m-am hotărât, brusc, să intru. La puțin timp după ce am reușit să ajung în Studioul 4, a apărut Ion Iliescu și, împreună cu Mihai Ispas, l-am flancat și am format un grup închegat spontan în jurul lui. Într-o altă încăpere, ne-am întâlnit cu Petre Roman, cu Silviu Brucan și alții. Am plecat cu toții către MApN, iar apoi la CC. De acolo, când intenționam să redactăm Comunicatul către țară, a trebuit să fugim. Am revenit la Televiziune, unde am definitivat textul și, la momentul în care s-a citit, se poate spune că s-a preluat puterea de către CFSN.“


Dacă mai aveați vreun dubiu, revoluția lui Gelu Voican Voiculescu a reușit. Cu oareșce dezamăgiri, desigur. Despre a noastră, s-auzim de bine: „Revoluția a reușit total, prin faptul că, de atunci până acum, s-a mers în direcția construirii statului de drept, s-a elaborat o Constituție, s-a creat un cadru instituțional nou și s-a făcut un imens efort legislativ, în primii ani. Până astăzi, mersul Revoluției este consecvent cu programul Revoluției, deși cu unele sincope sau stagnări, pe care nu vreau să le mai menționez. Din alte puncte de vedere, singurul aspect care m-a nemulțumit a fost încetineala reformelor economice, în zona economică lucrurile au mers mai încet. Dacă vreți să ne ridicăm într-o perspectivă mai amplă, atunci, dar este firesc să fie așa, la nivelul mentalităților lucrurile au mers foarte încet și continuă încă să evolueze lent. Pentru că întotdeauna mentalitățile sunt ultimele care se schimbă și se rămâne în urmă, asta e viața!“


„Băsescu, a cărui singură virtute politică este hăhăiala aceea repetată identic pretutindeni, oferă astăzi oamenilor de rând idealul vulgarității generalizate. A promovat nulități mai ceva decât selecția inversă a nonvalorilor din timpul comunismului (al cărui produs, până la urmă, și este…), o faună grotescă de pigmei universitari, de aroganți fălcoși, de infractori patibulari, de țoape fleșcăite ori de tinere curvulițe de provincie… Lipsit până și de un surogat de idee politică, s-a complăcut în ridicarea practicilor mafiote la rang de doctrină de stat. Șantajul ocult și răfuiala simulând justiția sunt metodele sale predilecte, prin care a reușit să controleze mai întâi un partid, iar mai departe, toate structurile statale. Dar, cu toate astea, Băsescu este lipsit de măreția dimensiunii malefice a marilor tirani. N-are nimic din sublima ticăloșie a marilor nemernici… Iar ca dictator de buzunar este un ratat. Din păcate, însă, cu prețul înjosirii depline a vieții noastre publice…“


„Ceaușescu trebuia să moară pentru a stopa fluxul evenimentelor de atunci. Din seara de 25 decembrie 1989, când s-a dat comunicatul despre proces și s-a difuzat la televiziune un fragment din filmare, focul a încetat simțitor, rămânând doar cu caracter sporadic, pentru a înceta cu totul la 28 decembrie. Așa că, din acest punct de vedere, rațiunea procesului a fost demonstrată. Vestea morții celor doi a făcut inutilă forma de reacție diversionistă pe care n-o puteam explica bine nici atunci și a cărei origine, eventual multiplă, n-o cunoaștem nici acum.“


„Nu, nu, Brucan n-avea dreptate, dar, din păcate, realitățile nu-l contrazic. Personal, consider că era o nuanță de dispreț nepermis în afirmația sa, dar despre morți numai bine, Dumnezeu să-l odihnească, lucrurile sunt consumate. Nici nu știu dacă el credea asta atunci sau a spus-o, așa, ca pe-o vorbă de năduf, dar, din păcate, din cauza mentalităților, lucrurile merg așa cum merg. Totuși, libertatea este incontestabil cucerită și reprezintă pivotul principal. Și multe alte lucruri s-au schimbat, incontestabil. Că poate asta nu ține de foame este altceva.“

foto Octavian Tibăr

și arhiva Gelu Voican Voiculescu

Taguri:

Comentarii

  1. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

Comenteaza