2009 nu a fost numai Anul Crizei. Mondială, economică, financia­ră, politică, socială. S-au mai întâmplat, slavă Domnului, şi lucruri bune. Unele chiar senzaţionale. În teritoriul culturii, săraca. Orga cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari din Europa, cu 7.300 de tuburi, a fost desfăcută bucată cu bucată şi trimisă peste graniţă la reparat, cu tiruri de mare tonaj.

Dar s-o luăm pe rând. Sala Radio, numită şi Studioul de concerte „Mihail Jora” al Radiodifuziunii, era neatinsă din 1961, anul inaugurării. Sală frumoasă, totuşi, aproape o jumătate de veac fără renovare şi-a spus cuvântul. Nu că nu s-a încercat, dar nu s-a reuşit. Motivele – cele clasice: fi­nanciare, tehnice, administrative, legislative, birocratice.

După cum ne povesteşte Oltea Şerban Pârâu, redactor-şef Radio România Cultural şi director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio, cel mai greu a fost, ca de obicei, începutul. Totul părea să se amâne la nesfârşit, dar într-un final realitatea a depăşit cele mai optimiste aşteptări. Important a fost ca managementul SRR să reuşească să urnească toată maşinăria tehnico-birocratică responsabilă de instaurarea „zilei 1”. N-au lipsit vocile „optimiste” care sus­ţi­neau, de pildă, că demontarea scaunelor va fi un calvar de câteva săptămâni. Realitatea: o zi şi jumătate. Atât de repede încât a trebuit întreruptă lucrarea, să apuce oamenii să facă fotografii, ar fi fost păcat să piardă faza de lucru, o dată la o jumătate de secol!

Dar demontarea a fost parfum faţă de ce-a urmat. Avem 900 de scaune, cum procedăm? Erau vechi, dar foarte solide. Nu puteai să le arunci la gunoi (lasă că nici nu aveai unde). Soluţia a venit de la Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Ilfov, care le-a preluat şi le-a transportat, repartizându-le ulterior la câteva zeci de destinaţii din Ilfov şi judeţele învecinate, ajungând la centre sociale, aziluri, centre culturale etc. Nici nu s-ar fi putut mai frumos.

„Văzând în această vară sala goală, fără scaune, nu îmi venea să cred că totul se poate termina în 60 de zile, astfel încât în toamnă să putem primi publicul în sală!”, mărturiseşte Oltea Şerban Pârâu.

Durata lucrărilor a fost incredibil de scurtă, depăşind cu puţin vacanţa dintre stagiuni. Şi asta în condiţiile în care, chiar dacă nu a fost vorba decât despre o „reabilitare funcţională” şi nu s-au dărâmat efectiv pereţii, a fost totuşi o renovare de proporţii. Cu excepţia a două concerte la final de stagiune 2008-2009 şi alte două din 2009-2010, n-a fost nevoie să se mute nici un concert. „Pentru cele patru excepţii am beneficiat de generozitatea colegilor de la Ateneul Român, Universitatea Naţională de Muzică, Muzeul Naţional de Artă şi Arhiepiscopia Romano-Catolică”. Pentru comparaţie, Opera din Iaşi este închisă de câţiva ani şi încă nu se întrevede momentul final al re­novării. „Sunt convinsă că este vorba şi despre aspecte legale, birocratice, tehnice şi de fi­nan­ţare, care pot îngreuna toate aceste des­fă­şurări, dar în acelaşi timp este nevoie şi de un anumit tip de «încăpăţânare», de dorinţa de a mişca lucrurile cu orice preţ, propunându-ţi termene foarte clare, atitudine în care m-a susţinut foarte mult doamna Maria Ţoghină, preşedinte director general al SRR”, spune Oltea Şerban Pârâu.

Dincolo de performanţa renovării şi de estetica rezultatului, noul aspect al Sălii Radio poate marca începutul unei alte epoci pentru tradiţionala activitate de concerte simfonice. Poate o extindere a sălii, important fiind că vorbim despre investiţii care vor dura mult timp de acum înainte. Investiţiile în orgă şi în Sala Radio pot fi valorificate la nivel naţional, dar şi internaţional, prin toate concertele pe care Radio România le oferă spre retransmisie prin EBU în ţările partenere. Aşa cum toată lumea culturală s-a bucurat când s-au găsit resursele pentru consolidarea şi renovarea Ateneului Român (care a durat mult mai mult, însă), la fel aceste două acţiuni au toate şansele să se bucure de un răsunet similar, relansând şi dimensiunile culturale ale postului public de radio. „În plus, renovarea poate fi premisa dezvoltării unui centru cultural puternic în jurul Radio România şi în jurul acestei săli, profitând şi de deschiderea media unică pe care o putem oferi şi de multidisciplinaritatea culturală (muzică, teatru, literatură etc.) care există deja prin colaborarea dintre Orchestrele şi Corurile Radio, Teatrul Naţional Radiofonic, Radio România Cultural şi Radio România Muzical”.

Să recapitulăm. O sală cu o acustică excepţională, dar nerenovată de la inaugurare, în urmă cu ju­mătate de secol. Prăfuită, obosită, îmbătrânită. Un an de criză. „Cultura în colaps”, titrează ziarele. Dar în Radio România există o echipă managerială tânără şi încăpă­ţâna­tă: se poate. Se poate – spun unii – dar va dura foarte mult. Precedentele par să le dea dreptate. Şi totuşi se face. Repede şi bine. Nu este doar o performanţă, e mult mai mult: renaşterea unui templu de cultură.

foto Virgil Oprina

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2010 Tweet

Sunday, January 10th, 2010 at 4:56 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed