Dezinhibat, dar nu arogant. Plin de încredere în el, Serghei Niculescu Mizil ia de la oameni ce au bun şi le înţelege slăbiciunile, peste care trece, fără patimă, aproape filosofic. Îşi cunoaşte limitele dar şi le forţează, încercând să experimenteze tot felul de lucruri noi. Artist plastic cu diplomă, a devenit de curând actor, oarecum fără voie, graţie lui Mircea Daneliuc, care l-a distribuit în Marilena. Când vorbeşte despre marele regizor, îl simţi că se înclină, cu un respect absolut pentru profesionalismul şi geniul „dânsului“.

Chiar dacă îi ştie pe toţi protagoniştii nomenclaturii comuniste şi toate ce s-au întâmplat între Primăverii, Snagov şi Costineşti, înainte de ’89, chiar dacă a făcut parte din pepiniera actualei clase politice, s-a ţinut departe de Putere, alegând libertatea. Libertatea de a-şi trăi viaţa fără constrângeri sociale, în dorinţa de a le încerca pe toate, de a experimenta cât mai multe, şi bune şi rele.

Dar fără a face rău altuia, suportând singur consecinţele „nefăcutelor“. Despre iubirea adevărată vorbeşte cu pudoare, consideră că locul ei este în familie.

– Domnule Serghei Niculescu Mizil, povestiţi-ne cum aţi ajuns în filmul lui Daneliuc.

– M-am trezit  într-o zi cu un telefon, eram la Sighişoara; se prezintă Mircea Daneliuc şi îmi spune că vrea să joc într-un film al lui. La început am zis că îmi fac prietenii vreo farsă. Dar când a venit la mine la restaurant şi l-am recunoscut, mi-am dat seama că e pe bune. Dl Daneliuc e un tip dur, vorbeşte puţin şi pe şleau. Mi-a pus în braţe scenariul, era cât cartea de telefon, iar după câteva zile mi-a cerut părerea. Abia îl răsfoisem, pe diagonală, nu ştiam ce să zic… Nu i-a convenit, dar m-a chemat la probe. Am citit vreo două-trei replici, dar le recitam, ca pe scenă. Între timp mai vorbeam şi la telefon. Dl Daneliuc mi-a zis: „Aşa trebuie să vorbeşti, firesc, ca la telefon. Du-te acasă, că te sun eu“. M-am dus acasă, hotărât să renunţ, nu doar ca să nu mă fac eu de râs, dar mai ales ca să nu-i stric omului filmul. În plus, nu credeam că trec „examenul“, se enervase şi că nu citisem scenariul… Dar m-a sunat mai pe seară şi m-a luat dur, spu?nându-mi că orice artist (ştia că sunt şi artist plastic…) ar fi onorat să joace într-un film al dânsului. În plus, m-a asigurat, că dacă nu iese ce trebuie, nu va lăsa să intre în film. Dar că e convins că eu pot să fac rolul ăsta. Abia după ce s-a terminat filmul mi-am dat seama că avea perfectă dreptate.

– Cât din personalitatea şi experienţa dv. de viaţă se regăseşte în Radu, personajul dv. din Marilena?

– Personajul Radu este foarte apropiat de mine, ca temperament, şi eu sunt o fire impulsivă, nu chiar ca el, e adevărat. Plus că am trecut prin experienţe ca acelea din film, am avut o viaţă „plină“ (râde – n.r.). Cred că dl Daneliuc se uită la televizor doar ca să ia pulsul societăţii ăsteia, să vadă oamenii cum reacţionează la ce se întâmplă, cum gândesc, ce simt. Eu bănuiesc că aşa m-a ales, m-a văzut pe la emisiuni, m-a auzit cum vorbesc, e drept, cam spurcat la gură, dar sunt un tip direct, fără timidităţi sau complexe. Corespundeam şi ca fizionomie, vârstă… Oricum, abia târziu, după ce ne-am mai apropiat, spre sfârşitul filmărilor, mi-a explicat de ce m-a ales.

– Puteţi spune ce vă place şi ce nu vă place la Mircea Daneliuc?

– Este un profesionist până în măduva oaselor, duce totul până la perfecţiune. Asta poate şi pentru că are o experienţă completă de artist: e regizor, actor, scriitor, scenarist. Şi simte extraordinar oamenii. Pe mine, de exemplu, m-a văzut la televizor, unde nu era decât faţa mea agresivă, dar a intuit că pot să joc şi latura umană, sensibilă. În film sunt multe scene de tandreţe, în care sunt cald, o iubesc pe Marilena, scene greu de făcut, dacă nu mă ajuta dânsul să-mi intru în starea respectivă. Dl Daneliuc te creează ca actor. Cum a făcut şi cu Smântânică, jucat de Palade, celebru actor de comedie, pe care l-a transformat, e de nerecunoscut, cu halatul, cu basca aia pe cap. Şi mersul e altul, şi expresia feţei… Lucrurile care nu plac ar putea fi solicitarea, efortul, detaliile care ţi se par inutile, exagerate,  pe care ţi le cere un regizor perfecţionist şi dur cum este dl Daneliuc. Dar e tot spre binele tău, te obligă să dai tot ce e mai bun în tine. Şi, repet, la final vezi că a avut dreptate.

– Aţi mai „comite“ o colaborare cu Daneliuc?

– Oricând, dacă mă vrea. De fapt, tocmai s-a încheiat un alt film, tot în regia dânsului, în care însă am un rol mai mic.

– Cu cine aţi lucrat cel mai bine la filmări?

– Experienţa acestui film m-a făcut să înţeleg cât de important este rolul unui regizor într-un film. Eu credeam că, dacă vine un actor mare, e suficient, succesul filmului este garantat. Nu e aşa. După mine, rolul regizorului este de 80 – 90% în reuşita jocului actorului. El dă absolut toate indicaţiile, de mimică, de gestică, de intonaţie, joacă odată cu tine, îţi creează jocul înaintea ta. Un rol determinant l-a avut şi Cecilia, care m-a ajutat să intru în rol; s-a legat între noi o relaţie apropiată, de prietenie. La fel şi cu Nicodim, celălalt membru al triunghiului. Ştiţi povestea? V-o spun pe scurt, he, he, ca să mergeţi şi la film: Marilena lucrează într-o fabrică şi aşteaptă ca iubitul ei, Radu, plecat să facă bani în Canada, să o cheme la el. Între timp, se încurcă cu Sebi, cel mai bun prieten al lui Radu, ba mai cedează din când în când şi lui Smântânică, şeful ei, care o şantajează. Dar Radu este expulzat, împreună cu un lot de infractori, şi ajunge în ţară la două luni după ce Marilena  născuse de două luni, o fetiţă, făcută cu Sebi. De aici începe aventura cu copilul care trebuie ascuns… E de fapt o comedie amară. Revenind la comunicarea dintre noi, la filmări, este esenţial să existe, altfel n-ai putea să fii firesc, după ce repeţi aceeaşi scenă de nu ştiu câte ori, mai ales una de dragoste, în timp ce stai cu reflectoarele pe tine, transpirat tot, la 40 de grade.

– Ce vă enervează în presă?

– Mă enervează câteva figuri, aceleaşi, care apar pe toate posturile, şi care sunt experţi în toate: şi la cutremure, şi la fonduri europene, şi la bordeluri. Nu dau nume, că unii îmi sunt prieteni, mai bem împreună… Apropo de prieteni, după ’89 am vrut să-mi citesc dosarul de la Securitate. L-am luat, era gros de-mi rupea mâinile. Dar m-a sfătuit un general de-acolo să nu-l deschid, că rămân fără 90% dintre prieteni. Iar eu am mulţi. Şi cred că oricine putea trăda, mai mult sau mai puţin, în vremurile alea, când erai constrâns pe tot felul de căi.

– Aţi absolvit Institutul de Arte Plastice,  acum aveţi două restaurante, iar de curând vă regăsim în ipostaza de actor. Dacă ar fi să alegeţi, ca mod de a vă câştiga existenţa, pe care aţi prefera-o?

– Categoric, aş vrea să pictez, era singurul lucru pentru care, în copilărie, aveam răbdare să stau la un pupitru. Că pentru şcoală, nu mă prea îndemnam… De fapt, tata şi mama erau mari pasionaţi de artă, aveau o colecţie importantă de tablouri, casa noastră era frecventată de artişti plastici. Aş mai picta, doar dacă asta mi-ar asigura un venit decent. Dar în România arta e un moft, ignorată de autorităţi. Nu se fac eforturi nici măcar pentru aducerea artei în viaţa poporului. Că tot vorbim de filme, înainte de ’89, în cinematografe se plasa, la începutul filmului, un foarte scurt metraj cu câte un artist plastic român şi opera lui (asta până nu au început alea cu, he, he, vizitele de lucru!). Cultură pe pâine, ieftină şi eficientă. De ce nu se face şi acum? Mă aude cineva?

foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 4 / aprilie 2009 Tweet

Wednesday, April 1st, 2009 at 2:04 pm, LIFESTYLE, RSS feed