Silviu Lupescu este coordonatorul a două dintre cele mai importante edituri româneşti: Polirom şi Cartea Românească. Are şi experienţă jurnalistică, este un editor „vânat“ de autori, scrie în publicaţiile culturale, este un om care se mişcă. Am încercat să-i administrăm un set cât mai complet de întrebări, la care să obţinem răspunsuri cât mai imprevizibile.

– Este piaţa editorială în criză? Cum se manifestă ea efectiv şi care sunt consecinţele?

– Sunt mai multe cauze care au dus la contracţia recentă a pieţei editoriale: s-au închis circa 20% din librării, bibliotecile nu au fonduri, profesorii n-au primit sumele prevăzute în lege pentru achiziţii de carte… Numărul titlurilor noi a scăzut, tirajele, de asemenea, scad… Apoi, să nu uităm mediul politic şi economic general: au crescut taxele, s-au inventat noi biruri, cel forfetar a sufocat librăriile din localităţile mici, apar blocajele financiare, lipsesc programele eficiente de atenuare a efectelor crizei, iar starea de spirit e negativă. Bugetul culturii este ruşinos, susţinerea culturii scrise, practic inexistentă. Indicatorii statistici raportaţi pentru România ne arată lumii mai curând drept o ţară incultă, nu ca popor care i-a dat pe Enescu, Brâncuşi sau Lipatti. Cultura ajunge în atenţie doar în măsura în care serveşte electoral. În rest, e mult dezinteres şi nepăsare, „piaţa“ culturală a virat spre show-biz, talk-show, entertainment, senzaţionalism ieftin, agitaţie sterilă, şi pare să fi uitat de cărţi…

– Am văzut o evaluare a Polirom la 25 de milioane de euro. E realistă?

– Aţi spus exact: era o evaluare. Valoarea de inventar şi valoarea de „piaţă“ diferă. Cifra de afaceri şi dinamica din ultimii cinci ani, cota de piaţă, portofoliul, experienţa şi notorietatea editurii pot susţine o astfel de cifră. Dar este şi o editură cu aproape 4.000 de titluri publicate şi mulţi autori cu un prestigiu indiscutabil. Nu o pot judeca doar din punct de vedere contabil.

– Ce citeşte Silviu Lupescu?

– Din păcate, nici 10% din ceea ce publică. Vedeţi, e deprimant atunci când bucuria lecturii devine obligaţie profesională. Mărturisesc, doar cărţile de poezie le mai citesc cu inocenţă. Nu mai pot parcurge un manuscris decât cu „ochiul“ cam deformat al editorului, care nu mai este al meu, nu-mi mai aparţine, este doar un certain regard, e mai mult un ochi al cititorului.

– Promovează literatura română Polirom? De ce, după ce au apărut cei şapte corifei ai „noului val“, în frunte cu Ionuţ Chiva, pe urmă nu s-a mai auzit mare lucru despre ei, de ce campania nu prea a mai continuat?

– Aici v-aş contrazice. Campania a continuat în pofida celor care au văzut în generaţiile tinere de prozatori nişte „poluatori“ ai literaturii sau simpli „minimalişti“. Nu ştiu dacă e cazul să deplângem – cum a făcut-o prietenul meu Mircea Mihăieş, sau Paul Cernat în disputa lui cu Daniel Cristea-Enache, ambii fiind cele mai strălucite minţi din tânăra generaţie de critici – lipsa „capodoperelor“ din literatura noastră contemporană. Cui prodest? Eu cred că sunt multe nume noi care s-au impus atenţiei, ceea ce e un câştig de necontestat şi care ar trebui să ne bucure. Noi am continuat cu tenacitate ceea ce am început. Ne-am văzut de treabă, am urmat un proiect coerent, fără să facem exces spectacular sau partizanat generaţionist ori de altă natură, iar rezultatele se văd. Au fost publicate zeci de titluri şi au apărut autori noi. Campania s-a extins în străinătate, rezultatul fiind interesul mult mai consistent al editorilor străini faţă de literatura română, dincolo de numele deja consacrate (Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu ş.a.).

– Contează, pentru Polirom, autorii basarabeni?

– Frontierele culturale sunt diferite faţă de cele politice. Iar fibrele intime ale unei literaturi sunt date de limba în care e scrisă. Iar trunchiul e comun. Autorii basarabeni au început să fie tot mai bine reprezentaţi în viaţa editorială din ţară, unii s-au stabilit sau doresc să se stabilească aici – Micloş Miclăuşan, Vasile Ernu, fraţii Vakulovski ş.a.m.d. – alţii, Vitalie Ciobanu, Vasile Gărneţ, Leo Butnaru „produc“ la Chişinău. Ar fi mare păcat să continuăm să privim literatura basarabeană ca având statut de rudă „de provincie“. Romanul emoţionant al Lilianei Corobca, Un an în paradis, a fost tradus recent în italiană. Autoarea aparţine literaturii basarabene şi, în egală măsură, celei române.

– Care va fi, în viitor, profilul editurii Cartea Românească, pe care o administraţi/patronaţi?

– Exclusiv cel care consider că ar trebui să-l aibă: să susţină literatura română, adică proza, poezia, critica şi istoria literară, fără să facă loc veleitarismului şi non-valorii. Sunt autori importanţi publicaţi la Cartea Românească – Al Paleologu, Radu Aldulescu, Eugen Negrici, Daniel Bănulescu, Florina Iliş, Horia Ursu, Şerban Foarţă, Radu Ţuculescu, Emil Brumaru, iertaţi-mă că nu-i pot menţiona pe toţi, dar şi autori mai tineri, de perspectivă. Cartea Românească a devenit un loc comun pentru mai toate premiile literare acordate la nivel naţional.

– Ce noutăţi editoriale se află în planul pentru anul în curs?

– În pofida crizei despre care vorbeaţi, sper ca în acest an să edităm cât mai multe dintre cele 600 de titluri pe care ni le-am propus. O editură are un plan pentru următorii doi-trei ani. Vor fi, deci, multe apariţii noi, aş menţiona doar câteva: primul volum din Summa Theologica de Toma din Aquino (volum coordonat de Alexander Baumgarten), câteva titluri din Biblioteca Polirom – Vrăjitoarea din Florenţa de Salman Rushdie, Ritornela foamei de Le Clézio, Simetria de temut, cel mai recent roman al lui Tracy Chevalier –, un roman senzaţional al lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, seria de autor Valeriu Anania. În toamnă, vom continua seria N. Steinhardt, în colaborare cu Mănăstirea Rohia, şi seria Octavian Paler, va apărea noul roman Vizuina al lui Norman Manea.

– Care este reţeta de succes pe care o aplicaţi pentru Polirom?

– Nu există o singură reţetă de succes. Editarea este o profesiune cu risc. Trebuie făcută după reguli. E nevoie de fler, de tenacitate, de atenţie la detaliu. E nevoie să cunoşti „piaţa“ de carte, să intuieşti ce aşteaptă cititorii şi să-i surprinzi. E important să ai colaboratori şi consilieri şi să ţii seama de opiniile lor. Majoritatea editorilor caută exclusiv „nume mari“ de autori – în speranţa că vor ocoli riscul. E o eroare: misiunea unui editor este să propună permanent autori noi, din diverse domenii, şi să-şi valideze opţiunile prin confruntarea cu cititorii. Atunci când ţii în sertarele biroului un manuscris de valoare comiţi o eroare impardonabilă. În ceea ce mă priveşte, am acordat întotdeauna încredere tinerilor, încredere, dar şi responsabilităţi. Mulţi s-au dovedit minunaţi. Alţii au cedat. E o profesie oarecum anonimă şi care solicită din plin – multă muncă, stres permanent, cunoştinţe vaste în domenii diverse şi o probabilitate mare să ai parte de mai multe eşecuri decât de un succes. Statutul de editură „din provincie“ nu ne-a dezavantajat – dimpotrivă, Iaşiul cultural poate să însemne, prin tradiţie, un mediu stimulativ.

– Collegium a fost, practic, colecţia pentru oamenii din presă, mass-media, comunicare; cum a evoluat această colecţie?

– Collegium este una dintre colecţiile noastre de top, adresată în special mediilor universitare, şi s-a dezvoltat pe criterii de specializare: media, relaţii publice, ştiinţe sociale (antropologie, psihologie, sociologie, asistenţă socială, studii de gen), pedagogie, politologie şi, mai recent, studii europene, relaţii internaţionale, politici publice ş.a. Fiecare serie are unul sau mai mulţi coordonatori care girează din punct de vedere ştiinţific „valoarea“ fiecărui titlu nou, majoritatea titlurilor fiind astăzi incluse în bibliografiile diverselor facultăţi. Selecţia este riguroasă, ediţiile sunt actualizate periodic, lucrările autorilor autohtoni sau traducerile fiind titluri de referinţă editate în colaborare cu cadre didactice de la universităţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara.

Omul din spatele Polirom. „Om de afaceri nu sunt. Pentru lumea afacerilor, editorul este un personaj extravagant şi de neînţeles. În schimb, pentru mulţi din lumea culturală e un «afacerist». Ca editor, pluteşti undeva la mijloc, intermundi, şi trebuie să mânuieşti cârma bine ca să ieşi în orice situaţie la liman. De fapt, orice carte de editologie, orice inside publishing, chiar asta spune: să ţii calea de mijloc, să îmbini misiunea culturală cu funcţia comercială a editurii, care e cea mai mare constrângere.“

Taguri: nr. 7 / iulie 2009 Tweet

Friday, July 10th, 2009 at 1:19 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed