În iunie 1971, „Flacăra” publica un reportaj despre atât de nece­sara reabilitare a centrului vechi al Capitalei. Începând cu Hanul lui Manuc. Zilele trecute, am luat zona cu pricina la picior. După 40 de ani, lucrurile stau aproape la fel. Restaurăm, în continuare. Doar că într-o variantă mai capitalistă. Si cu Hanul lui Manuc închis. Din motive de retrocedare.

Multă bătaie de cap ne mai dă astăzi răposatul Manuc bei. După ce o viată întreagă s-a tinut de tot felul de sforării si gheşeftari, – lăsînd pe seama posteritătii şi istoricilor să-i descîlcească ocultele-i panglicării – iată-l acum, după un secol şi jumătate, stîrnind treburile co- operatiei meşteşugăreşti, organizatiilor comer­ciale, edililor, făcînd să nu doarmă arhitectii, mobilizînd pe constructori şi decoratori. Pentru că, orice s-ar zice, Hanul lui Manuc e cuiul lui Pepelea. Restaurarea acestui edificiu de epocă – în care s-au investit atîta fantezie, muncă şi bani – a determinat volens-volens şi revalorificarea amortitelor străzi din perimetrul hanului.

Din vechiul centru comercial, care s-a născut şi a crescut o dată cu ulita ce poartă numele negutătorilor ce făceau drumul pînă la Lipsca, ne-au rămas cîteva strădute înguste întretăiate la întîmplare, unde îşi depozitau şi-şi desfăceau odinioară tesăturile şi bricegele activii meşteşugari din Gabrovo; croiau pieile

priceputii covaci; coseau şi vindeau harna- şamentele şelarii; vindeau caftane, gulere şi mantale boiereşti din astrahan, vulpi, urşi şi lupi, blănarii. Ce se putea face astăzi în aceste prăpădite clădiri care dormitau pe străzile purtînd numele meşteşugarilor sau al negutătorilor din secolele trecute?

Initiativa gospodărească pornită cu refa­cerea Hanului lui Manuc s-a legat în mod firesc cu ideea şi actiunea de revalorificare a pă­răsitelor vaduri comerciale; treabă de loc simplă, dar care a şi început să prindă contur.

Iată-ne aşadar în 1971, la început de sezon estival, cu un nou-vechi vad comercial care şi-a deschis şi continuă a-şi deschide rînd pe rînd vitrinele şi uşile. Strada Covaci a fost ocupată aproape în întregime de magazine de consig- natii, Gabrovenii, de ale cooperatiei meşte­şugăreşti (24 de unităti deocamdată), pe Smîrdan, articolele casnice sînt pe prim plan ş.a.m.d. Bătrîna Piată de Flori s-a volatilizat, lăsînd loc liber viitorilor muşterii ai Hanului lui Manuc să o traverseze spre a mesteca stafide şi a bea cafea şi spre a încerca cîte un carambolaş la Cafeneaua veche, deschisă peste drum. Din Şelari ne face cu ochiul Crama domnească, unde se pregătesc a fi depozitate prin beciuri vinuri – sperăm – domneşti. Şi cîte şi mai cîte.

Frumoasă treabă! Sigur că mai este încă de lucru, şi nu putin. Dacă ne gîndim bine, acest centru începe de fapt cu strada Doamnei, cu­prinde strada Blănari (care încă nu are nimic de soi), apoi intrarea spre Lipscani (ce trebuie la rîndul ei regîndită), Lipscanii (care şi ea necesită retuşuri), Gabrovenii, Smîrdanul, 30 Decem­brie, Şelarii – care mai au nevoie de completări etc.

Chestiunea ce se pune acum este însă ce fel de centru comercial facem?

Un centru comercial cu patină de bazar levantin sau un centru de comert modern, diversificat, atrăgător, care să valorifice în conditiile cerintelor actuale vechea retea de străzi şi localuri? Alternativa e clară: că doar trăim în secolul XX. Acest lucru pare că, în general, s-a înteles. In acest spirit s-a reconstru­it şi urmează a fi valorificat Hanul lui Manuc; în acest spirit s-a edificat atractivul şi originalul local Crama domnească; s-a amenajat, tot în această lumină, ineditul magazin de mobilă ro- mînească Rustic – care ne face o excelentă im­presie despre posibilitătile şi fantezia artiştilor tîmplari cooperatori; aşa a fost conceput şi functionează magazinul Amintiri, care într-o prezentare modernă adăposteşte bibilurile lucrate cu adevărată artă, chiar în incinta ma­gazinului, de meşteri făurari în aramă şi fier. Marama, Ceramica şi alte unităti ale cooperatiei meşteşugăreşti dovedesc că la conducerea meş­teşugarilor noştri cooperatori există nu numai fantezie şi spirit întreprinzător, dar şi o con- ceptie modernă în valorificarea propriilor posi- bilităti.

Merită mentiune cu totul specială maga­zinele marilor producători, adevărate expozitii cu vînzare. De pildă, pentru prima dată în Capitală întîlnim un magazin de proportiile, calitatea vitrinelor, prezentării şi mărfurilor unitătii Titan. După Gioconda de pe Calea Victoriei, modest, vizavi de Cafeneaua veche, fabrica de ciorapi «Apollo» a deschis o mică butică în care prezintă mărfuri ce nu au fost achizitionate de comert. Bravos! Incă o dată se remarcă grija întreprinderilor producătoare de a oferi cumpărătorilor ceea ce au mai bun. Acest fapt vine în contrast cu lipsa de preocu­pare a unor organizatii comerciale specializate, cum este de pildă unitatea «Apartamentul» de pe strada Covaci, aprovizionată cu tipuri de mobilă din cele mai banale, pe care le cunoaştem ca modele de peste 20 de ani. Decît asemenea magazin «nou», mai bine lipsă.

Un alt aspect este cel al contactului mai direct cu publicul. Aici este cel mai potrivit loc de a dezvolta si experimenta comerţul stradal – cum i se spune acum în termeni de speciali­tate. Nu există capitală europeană care pe arterele sale comerciale să nu practice din plin asemenea comerţ: începînd cu încălţămintea si ciorapii, terminînd cu textilele si tricotajele. Nici Parisul, nici Viena, nici Belgradul, nici Praga nu se jenează. Pentru că nu este vorba de un comerţ ambulant, de bazar, ci de comerţ modern, care oferă în mod civilizat, cu abilitate si eleganţă, direct, încă din stradă, mărfuri cumpărătorilor. La asta mai adăugăm că se face simţită si lipsa chioşcurilor de ziare, a de­bitelor de tutun, a micilor tonete cu ilustraţii si amintiri mărunte si altele. S-ar putea ca toate acestea să fi fost de pe acum stabilite: cu atît mai bine! Să ne grăbim a le pune în practică pentru ca în cel mai scurt timp să ne bucurăm cu toţii din plin de ele.

După atîta istorie si legendă despre locurile vechii Curţi Domnesti, merită, credem, să con­semnăm într-un viitor ghid si o viitoare istorie a Bucurestiului realităţile nu mai puţin atrac­tive pe care le vor oferi străzile Covaci, Gabro­veni, Smîrdan & Co… Si poate nu numai ele, pentru că edificiul lui musiu Manuc, mai zilele trecute, după ce a scuturat gheretele de zarza­vaturi din partea Pieţei Unirii, i-a zgîndărit pe arhitecţi să se întrebe dacă nu este cazul să se amenajeze hala ca supermagazin, să se planteze standuri cu umbrare viu colorate, să se facă o pardoseală ca lumea si cîte altele.

Mare pezevenchi si beiul ăsta, cu hanul lui.

în peisajul acesta inedit, aglomeraţia maga­zinelor de consignaţii de pe strada Covaci pune sub semnul întrebării ce si unde trebuie să se vîndă mărfurile scoase pe piaţă prin acest sistem. Dacă facem consignaţie în centrul ora- sului, atunci această consignaţie trebuie să se dovedească mai exigentă: una este vînzarea de obiecte cît de cît de valoare si alta e talciocul. Cum altfel s-ar putea numi abundenţa de ta­blouri de cea mai proastă calitate si gust – ab­solut noi – decît încurajarea producţiei unor pseudoartisti ce-si exercită negoţul sub egida unei unităţi comerciale de stat? Pe de altă par­te, mobila veche, care se vindea altădată prin magazine obscure, nu are ce căuta într-un cen­tru comercial nou, chiar dacă se practică în clă­diri vechi. Si tablouri, si mobilă: da! Dar amîndouă să exprime mai multă exigenţă si respect pentru cumpărători.

De aici trebuie să începem a decanta cum să arate si ce să ofere cumpărătorilor autohtoni si turistilor aceste magazine pe care le-am deschis si continuăm a pregăti deschiderea altora. […]

Flacăra, nr. 835 – 5 iunie 1971 text Mihai MÎRZA foto Traian PROSAN

Tuesday, June 7th, 2011 at 3:21 pm, 100 de ani, ZOOM, RSS feed