tramadol receita branca ou amarela tramadol buy drinking and tramadol

how long does 2 valium stay in your system valium no prescription needed valium buy Miramar

buy zolpidem Plano buy ambien online ambien y sus efectos secundarios

purchase zolpidem Tulsa buy ambien online without prescription does ambien give you high blood pressure

symptoms of stopping ambien buy zolpidem online can i take ambien while taking adderall

inner alchemy aura soma order soma aura soma in der schweiz

how many 5 xanax should i take buy xanax online xanax alcachofa 2-ad

hotel imperial shams abu soma recenze buy soma soma uğur dershanesi telefon numarası

ashwagandha vs valium buy valium online can you take valium and tramadol at the same time

dosis perro tramadol buy tramadol online what is the highest dose of tramadol you can take at one time

CULTURA MASS-MEDIA

Tiberiu Lovin aruncă mănuşa în on-line

February 7th, 2012, com Comenteaza

Tiberiu Lovin e jurnalist  freelancer. A ieşit  din presa de print  în urmă cu câţiva ani, iar azi are unul dintre cele  mai vizitate site-uri din România: reportervirtual.ro

A început să lucreze în presă la începutul anilor ’90, şi a trecut pe la mai multe ziare, dar nu s-a legat de nici unul. Haiducul lui şapte cai a rămas acelaşi de la prima sa întâlnire cu presa. Un om dintr-o bucată, direct, liber. Mă întâlnesc cu Tiberiu, iar până să ne strângem mâinile am deja primele informaţii – olfactive – despre el: un miros puternic de parfum Fahrenheit. Îmi aduc aminte, Tiberiu Lovin, jurnalistul cu vocaţie de sex-simbol din blogosfera românească. Şi şapca. Fetişul său vestimentar.

„Întâi am avut lovinpress, pe care scriam multe lucruri personale, poze personale, păreri, chestii… Niciodată nu m-am gândit unde o să ajung. Era la modă. La primul blog am uitat parola. Sunt plin de geniu ca oul de pene – se numea. Evident, era o prostie, o glumă. Se purtau blogurile. În 2007, am făcut un blog mai serios.” Îşi scoate două telefoane, un pachet de ţigări, o brichetă. Portocalie, cu emblema PDL.

„În 2004 un prieten liberal mi-a dat nişte cutii de chibrituri galbene. Acum asta… ” Îmi aprind o ţigară, întind mâna spre bricheta lui. Prieten cu Băsescu? „Am scris de curând un editorial despre manifestaţiile de la Universitate, nu eram de acord cu ele. Dar s-au trezit unii să-mi spună că sunt pro-Băsescu. Eu scriu despre ce vreau, nu îi iau apărarea lui Băsescu pentru că nu fac politică!”

„Eu nu mă sfiesc să-i spun cuiva în faţă că-i prost. Lumea zice că sunt prea dur, prea drastic. Dar eu sunt un luptător. Am făcut box de performanţă, am fost singur în ring. La ultimul campionat naţional al României la care am participat, am ajuns vice-campion. Eram în avantaj clar faţă de adversarul meu, îl băteam de-l snopeam, dar antrenorul a aruncat prosopul pentru că nu am ţinut cont de tactica lui: trebuia să-l laşi să atace! Dar eu mă plictisisem. Eram clar pe ăla, nu ştiu dacă mai rezista 10 secunde sub seria mea. Eu sunt o fire vulcanică, sunt leu…”

Schimbăm ringul, păstrăm miza: nedreptatea, frustrările de azi. Nemulţumirile tale legate de presă? „Că a fost mânjită, cumpărată. Există întotdeauna conflicte într-o redacţie. E angajat icsulescu care e văr cu pixulescu, secretara ajunge director adjunct, pentru că îl supune pe şef unor perversiuni, vrea să fie sub el. Eu am întâlnit mulţi prostovani din ăştia prin redacţii, poliţiştii scriu mai bine decât ei. Incompetenţa mă deranjează cel mai tare. Şi nedreptatea.”

De ce te-ai lăsat de box? Ai 37 de ani, unii mai boxează la vârsta asta. „Mi-am dat seama că nu pot să fac asta toată viaţa. Boxam, dar scriam şi poezii, făceam grafică. Eu am făcut box pentru că am citit o carte, nu că m-a luat vreun şmecher din faţa blocului, să-mi spună: hai, băi, să învăţăm bătaie şi să începem să caftim pe aici.”

Cu presa cum a fost? „M-am apucat de presă ca să fac ceva. Eram în ’92 cu iubita mea de atunci, pe o bancă, şi răsfoiam mica publicitate. I-am zis că vreau să mă las de box, dar nu ştiam ce să fac. Anunţurile erau cu joburi pentru paznici, vânzători. Nimic interesant. Iar eu nu aveam nici un fel de experienţă. Şi Dumitru Tinu mă întreba prin ’93, când am bătut la uşa Adevărului: Dar ce studii aveţi, domnul Lovin? Păi n-am. Am terminat liceul, acum sunt la facultate. N-am cum să am experienţă.”

„Citind anunţurile alea, îmi tot sărea un nume în ochi: Deşteptarea. Am fost curios şi am citit ziarul, dar m-a mirat să văd cât de prost erau scrise articolele. Aşa că m-am dus la directorul ziarului în audienţă şi i-am spus că vreau să fiu ziarist. Ei mă ştiau pe mine ca sportiv, scriseseră despre cariera mea, au fost oarecum uimiţi. Directorul a fost de acord şi mi-au făcut imediat legitimaţia de colaborator. În drum spre casă am văzut o casă lăsată în paragină. Ce-ar fi să intru în casa asta? – mi-am zis. N-aveam idee ce înseamnă să scrii, dar mi s-a părut interesant. Am intrat şi am cercetat toate cotloanele, am ajuns până în pod. În final am făcut un soi de reportaj-anchetă, intuiţia mea funcţionase bine, se dovedise a fi o casă de patrimoniu, acolo locuise un ministru; aşa a ajuns materialul meu pe prima pagină, cu un titlu incitant: casa cu schelet. A fost o cioacă, să zic aşa… Era un schelet, dar de cioară…”

„După o lună de presă la Deşteptarea, şi câteva zeci de articole, am luat vreo 500 de lei. I-am întrebat ce-i cu suma asta ridicolă. Păi, sunteţi plătit ca un colaborator, mi-au zis. Banii ăştia nu mi-ajungeau nici să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Dar am rămas. Important era să învăţ meserie… Conflictul meu cu Deşteptarea a fost altul. Într-o zi am fost la spital, unde am întâlnit un ţăran bătut de nişte ţigani într-o piaţă, deşi poliţia era de faţă. M-a revoltat şi am început să fac o mică anchetă şi să deranjez pe la poliţie. Nu ştiam că o cucoană de la poliţie era soţia unui tip de la ziar. A doua zi am fost surprins că n-a apărut articolul. Mergeam pe holurile redacţiei şi mă întrebam care să fi fost motivul, când mă aud strigat de cineva. Întorc capul şi văd într-o cameră obscură un individ mic, care îmi spune: Ştii cine sunt eu? Nu. Sunt Nancu, redactorul-şef adjunct. Cum ţi-ai permis să scrii aşa despre poliţie? Păi cum să scriu, dacă sunt nişte nenorociţi?! Aveţi un tuupeuuu!… mi-a zis ăla. Păi atunci faceţi borş cu revista voastră, şi mi-am dat demisia. Parcă eu eram mare jurnalist. Dar scriam din instinct. Nu ştiam că o ştire trebuie să răspundă la nişte întrebări, nu ştiam de titlu, subtitlu… Simţeam că dacă dezvălui o golănie, fac un lucru bun. Şi acum cred la fel.”

Între timp te-ai specializat în on-line, ai terminat Jurnalismul? „Am făcut aproape două facultăţi (Marketing şi Drept), dar n-am terminat nici una. Le-am făcut doar ca să nu plec în armată. La ce să-mi folosească? Răspunsul este că n-am ce învăţa de la nişte oameni care n-au reuşit în acest domeniu. Dacă cineva mă întreabă de studii, eu pot să mă duc şi cu actele de la grădiniţă!”

Cât de greu obţii o exclusivitate? „Am avut noroc de multe ori, datorită unor discuţii întâmplătoare. Cunosc şi mulţi ziarişti. Oamenii au încredere în mine, că în dezvăluirile mele sursa nu va fi descoperită. Eu nu pot fi cumpărat. A, da, am spus odată: dacă vrea cineva să mă cumpere, aştept un milion de euro. Să pot trăi liniştit cu familia mea. Dar atunci n-aş mai avea dreptul să fiu ziarist. Nenorocirea este că nu-mi dă nimeni un milion de euro. Lăsând gluma la o parte, nu pot să renunţ la viaţa mea. Viaţa mea e presa.”

„Dacă nu eram nervos  când intram în ring, mă jucam  cu adversarul. Mie nu mi-a plăcut să mă antrenez, voiam să-mi păcălesc adversarul, să glumesc…“

 

Taguri:

Comenteaza