Ticu Lăcătuşu, între verde vertical şi alb orizontal

Geolog, cameraman cu premii APTR, instructor alpin internaţional, Ticu Lăcătuşu a pornit, alături de Cornel Coman, în cea mai mare expediţie românească din toate timpurile: Eco-Greenland Romania 2010, traversarea completă a calotei glaciare a Groenlandei, pe la Cercul Polar de Nord.

Ticu Lăcătuşu, cum i se pare unui alpinist, obişnuit cu verdele şi verticalul muntelui, ideea „evoluării“ la albul orizontal al calotei glaciare?

Este tot o provocare, poate chiar mai mare, cu atât mai mult cu cât anul trecut, din 15 expediţii similare organizate de ţări cu tradiţie (cele scandinave, Marea Britanie, Germania), au reuşit doar două. |n rest, e tot lupta cu tine, cu forţele naturii, diferă doar peisajul.

Ce parte a organismului începe să cedeze, într-o astfel de expediţie?

Dacă vorbim despre Groenlanda, încercarea mare este cea psihică: să fii izolat de lume, să nu vezi altceva decât un platou alb total, de jur împrejur,  săptămâni întregi, uneori şi fără soare, asta te scoate din minţi. Fizic, depinde de organismul fiecăruia; poate fi stomacul – din cauza hranei, plămânii – pentru că aerul este şi  rarefiat, şi  foarte rece. Dar mai ales suferă muşchii, încheieturile, din cauza efortului de a merge pe schiuri în  plan orizontal, sute de kilometri, cărând după tine şi săniile cu provizii şi cu echipamente.

Câte ore veţi dormi pe noapte, în expediţie?

Normal, 7 – 8 ore. Dar, dacă vremea, acele furtuni şi vânturi năprasnice de peste 100 km/oră ne împiedică să ieşim din cort o zi sau mai multe, timpul trebuie recuperat din orele de somn. Și atunci, când pornim din nou la drum, strângem din dinţi, turăm motoarele de rezervă şi dormim mult mai puţin.

Mai există şcoală de alpinism în România?

Da, dar mai ales de escaladă. Este şi mai aproape de sport, de „divertisment”, cu o componentă comercială, se poate practica mai simplu, inclusiv în sală.

Ce vă împinge să mergeţi mai departe când nu se poate mai departe?

Eu nu cred că nu se poate mai departe.  Dacă aş crede asta, nu mi-aş mai propune să ajung acolo, departe. Cum spunea Nansen, „Ai reuşit, continuă. N-ai reuşit, continuă”. Chiar dacă ai un moment dificil, e doar o etapă. Țelul final contează şi asta te ţine să mergi mai departe.  Mie mi-este greu să accept că ceva nu este posibil.

Când v-aţi gândit prima oară că aţi putea încerca să cuceriţi Everestul?

După ce am urcat pe Broad Peak (8.047 m, atins de Ticu Lăcătuşu în 1992 – a fost primul român care a atins un vârf de peste 8.000 de metri, n.r.), mi-am dat seama că pot să ajung şi pe Everest, ceea ce s-a întâmplat în ’95. Dar pentru mine, adevărata victorie a fost Broad Peak, nu Everestul.  Pentru că am depăşit o barieră, pragul critic al celor 8.000 de metri.

Cu ce se compară sentimentul trăit când atingi vârful, cota finală?

Nu se poate compara cu nici un gen de bucurie omenească. Sau, nu ştiu, poate exagerez eu, poate că şi în viaţa normală unii oameni au senzaţii, bucurii la fel de puternice, dar ce se întâmplă acolo sus, pentru mine este unic. Tot ce se petrece înainte de momentul propriu-zis implică un mare consum de timp, de efort, sunt pregătirile – şi cele fizice, şi cele birocratice –, apoi traseul în sine… toate îşi găsesc împlinirea în  cele câteva secunde când în sfârşit ai ajuns sus. E o satisfacţie care nu se poate exprima prin cuvinte. Ține puţin,  atât doar cât să treci totul la categoria amintiri. Și, pentru că nu îmi place să trăiesc din amintiri, imediat îmi fuge gândul la următorul plan. Ca şi în viaţă, e bine să ştii ce ai de făcut pe termen mediu, lung…

Pomeniţi mereu de obstacolele, greu­tă­ţile, condiţiile vitrege de climă. Nu prea rostiţi însă cuvântul „risc“. Chiar nu vă e frică?

Eu vorbesc mult despre riscuri la cursurile de alpinism, chiar insist, repet mereu să se ţină cont de ele,  este esenţial pentru orice incursiune montană. Dar vorbesc despre riscurile altora. Pentru mine personal riscul nu se asociază cu frica, mai degrabă face parte din regulile jocului, care trebuie strict respectate, pentru ­siguranţa ta.

Se poate aplica lecţia muntelui aici, jos, în  haosul culturii urbane?

Da, şi  încă foarte bine. De-asta facem ­acţiuni de team-building, în  care multe dintre valorile, principiile, lecţiile învăţate pe munte, pot fi adoptate ca stil de viaţă şi aici, în traiul de zi cu zi: autodepăşirea, răbdarea, a merge mai departe când totul pare imposibil, respectul pentru cei din jur şi pentru natură, spiritul de echipă.

Ca alpinist, aveţi un vis al vieţii? A fost atins, sau se află încă în faţă?

Pot spune că mi-am atins scopul, acel Top 7 – The Seven Summits – (Ticu Lăcătuşu este singurul român care a atins cele mai înalte şapte vârfuri de pe fiecare continent, n.r.) dar visul vieţii este întotdeauna visul imediat următor. Nu mi-ar plăcea să am un singur vis de-o viaţă.

Vă aşteptăm, aşadar, la sfârşitul lui mai. Să vă întoarceţi sănătoşi şi cu jurnalul expediţiei plin, pentru cititorii noştri.

Eco-Greenland 2010 în cifre:

600 de kilometri de parcurs pe schiuri

30 de zile, durata expediției

250 de kilograme, greutatea sâniilor trase de alpiniști

2.500 de metri, altitudinea maximă a traversării

100 km/oră, viteza maximă a vântului

– 200 Celsius, temperatura medie

2 ani – durata nopților petrecute în cort în zăpadă de cei doi

200 de sinonime în groenlandeză, pentru cuvântul zăpadă

„Când e vorba despre mine, nu menţionez riscul pentru că nu îmi place să impresionez, ar suna ca şi când numai eu înving riscul, numai eu fac şi dreg…  Nu-mi place asta, de felul meu sunt un om modest în exprimare. Iar lucrurile sunt oricum interesante, spectaculoase, pentru că asta este ocupaţia noastră şi nu mai este nevoie să le înfloreşti prin vorbe.“

Taguri: nr. 5 / mai 2010 Tweet

Saturday, May 15th, 2010 at 12:36 am, PEOPLE, RSS feed