Damian Drăghici  – unul  dintre  cei mai  faimoşi   muzicieni   români  în lume  –, a fost  numit,  în luna  iunie, consilier de stat  pe problemele romilor în aparatul de lucru  al premierului Victor Ponta.

 

„Ţiganii cântă de frică“

Artistul care s-a îngrăşat şi a „locuit“ într-o pereche de blugi  şi două tricouri timp  de trei ani, cât a ţinut  proiectul Damian & Brothers, şi-a schimbat din nou look-ul. A slăbit (cât trebuie), e tuns scurt, grizonat. Are imaginea unui director de multinaţională. Doar  că „firma“ la care lucrează e România. Păşesc  în  sediul Guvernului pentru o întâlnire cu Damian Drăghici. Damian – cum mă invită  să-i spun.

Cum  e să fii politician? „Eu nu sunt  politician, sunt  tehnocrat.“ Şi cum  te simţi…  tehnocrat? „Uite-aşa, în cămaşă“ – râde  Damian.

Ce s-a schimbat în legătură cu romii  de la venirea lui Damian Drăghici în postura de consilier pe „problemele“ acestei etnii? „Au apărut şi  mai  multe   probleme. De  fapt,  problemele existau, dar  nu erau  aşa de clare. Treaba  unui specialist este să le evidenţieze“, spune Drăghici. Iar a adversarilor şi a presei,  să evidenţieze trecutul. Golurile lui. Făcând succint o retrospectivă a reprezentanţilor romilor din ’90 încoace,  îmi  aduc  aminte de  Mădălin Voicu, Nicolae  Păun…  Or mai fi fost şi alţii, mai puţin faimoşi. Ce-au făcut ei? Consilierul nu ştie ce să răspundă.

„Nu  că nu  vreau să-mi  asum  ponoasele, dar  aş vrea  ca aceştia  să ne arate  nişte  lucruri concrete şi să-şi asume responsabilităţile pentru  ce (n-)au  făcut.  În primul rând, vreau să aflu nişte răspunsuri.“

Crezi că romii  nu s-au simţit  reprezentaţi?

„Da,  asta  cred.  Sunt  primul oficial al romilor care a călcat la Craica (vezi situaţia romilor de la Baia Mare, pe care primarul voia să-i mute în fostul  combinat Cuprom), deşi  problema asta există de multă vreme.“

Fie şi în calitate de artist, cunoaşte bine terenul, pe-„ai  lui“. Damian a revenit în România, la începutul anilor  2000, dintr-un motiv  foarte personal. Se aranjase binişor în America,  cânta cu nume grele  din  industrie, ce-i mai trebuia? Ai zice: mofturi de artist! Pentru prima dată de când emigrase, a trecut  printr-o criză de identitate, pierzându-şi bucuria. De a trăi, de a cânta. Aşa  a ajuns  la psiholog, care  i-a spus:  întoarce-te în ţara ta. Acolo o să găseşti  leacul…

 

Damian Drăghici este unul  dintre cei mai cunoscuti muzicieni români în străinătate, el realizând numeroase colaborări de prestigiu. S-a născut  pe 31 martie, la Bucureşti,  într-o  familie de romi, şi a început să înveţe să cânte la nai la vârsta de 10 ani, după ce cântase la diferite instrumente de la 3  ani.  La 15  ani  cânta și  înregistra  deja cu Orchestra Radio din București.

„Problema ţiganilor nu  e simplă, nici cele mai bune  proiecte instituţionale n-ar putea s-o rezolve  peste  noapte. Vorbim  aici de un întreg proces  – social,  educaţie, sănătate etc… Pe de altă  parte,   nici  nu  poţi  să  condamni statul. Pentru că între  stat  şi această  etnie  au  existat întotdeauna nişte mediatori. Întrebarea e: şi-au făcut ei treaba?“

Damian creionează din câteva gesturi schema „descentralizării“ sistemului. De la Guvern la autorităţile locale, de aici la ONG, şi de aici până  la… firul ierbii. Ei, între  ONG-uri şi realitatea  ultimă, aici e beleaua. Sunt  oamenii care implementează proiectele de „bună credinţă“, vor să facă ceva pentru etnie, sunt  nevirusaţi – aşa cum îi place consilierului să spună?

„Asta  cred că e piedica cea mai importantă în succesul implementării unui program pentru  romi:  mentalităţile vechi,  care îi infectează şi pe cei tineri.“ Atributul cu care se mândreşte noua generaţie de politicieni, şi nu numai – primenirea biologică  e garantul primenirii mentalităţilor  –, e criticabil de către Damian. Da, tinereţea   e  necesară,  dar   oare  suficientă?  Chiar dacă intenţiile sunt  bune.  Şi mai e ceva.

„Lucrezi într-un ONG, iar ca să aplici pentru  romi  ai nevoie  de nişte  instrumente. Apoi cerinţele cresc. Ai nevoie de un telefon, un laptop,  iar  mai  târziu poate   şi  de  o  casă.“  Şi uite-aşa, „pe  nesimţite“, preocuparea  pentru ceilalţi devine preocupare pentru propria persoană.  În  concluzie, crede  Damian, nu  e  de ajuns  să fii rom  ca să fii eficient  pentru comunitatea din care faci parte.  Râvnind la ceva bun de  la  viaţă:  un  job  mai  bun,  bani,  prestigiu, ajungi să te îndepărtezi de cei pe care ţi-ai propus să-i reprezinţi. Dar, cum spunea un ilustru autor – iadul  e pavat cu bune  intenţii.

„Am   cunoscut  zilele  trecute  un   student rom  care intrase la Medicină aici, în România. Spunea că ar  vrea  să  studieze în  străinătate. L-am   întrebat:  şi  dacă   o  să  te  întorci   în România, o să ai curaj să operezi un român? O să ai curaj  să recunoşti că eşti  ţigan?  Ăă… nu cred. Păi şi atunci?“ – povesteşte Damian, care e la fel de  sceptic  şi în  privinţa diplomelor de studiu.

„La  ce-ţi  foloseşte   o  diplomă  dacă   eşti ţigan?  Sau  un  CV?“,  spune  consilierul, care crede că diplomele de azi nu mai au valoare şi că pentru a face cu adevărat ceva nu e nevoie neapărat de diplome.

„Când am ajuns la Guvern, o doamnă de la resurse umane mi-a  cerut  să-i arăt  CV-ul. Ce CV să-i arăt?! La Berklee (la universitatea unde fusese invitat de guvernul american să studieze) habar n-aveam ce e aia o bursă.  Mă bucuram  că eram  acolo să studiez muzica, nu pentru  bani,  nu  pentru bursă.  Dar, azi, ţiganul te întreabă: păi, nu-mi  dai şi mie o bursă?  Nu-i în regulă. De dedicaţie e nevoie,  nu de diplome. Şi de pasiune.“

Damian a fugit din România la vârsta de 18 ani în Iugoslavia, ajungând ulterior în Grecia. După ce a cântat o vreme pe străzi și cluburi, a fost descoperit de subsidiara olandeză a firmei Sony  Music, care i-a oferit șansa să înregistreze. După o audiţie ce a avut loc la Atena, i-a fost oferită o bursă integrală la colegiul de muzică Berklee din Boston.

Perspectiva pare  un  punct slab,  dacă  nu curios,  pe agenda consilierului. Cum  adică,  la ce-i bună  o diplomă? Totuşi, nu-i de mirare, cu tot scandalul ăsta  legat  de plagiate. Lămurim imediat problema. Departe de  el  gândul că educaţia e de prisos.  Dimpotrivă. Dar  o educaţie întemeiată, care să te înveţe pe bune ceva, nu una să-ţi pui patalamaua în cui. Şi, dacă tot e vorba de romi, pe cât se poate, o educaţie care să rodească în comunitate. „Dacă  în 20 de ani aveam romi cu educaţie, dar nu din ăştia fiţoşi, cu bursă,  alta era treaba.  Astăzi,  cea mai bună variantă mi se pare  Şcoala de meserii.  Altfel, e posibil  să nu ştii să faci nimic.“

Un  alt  aspect  important al educaţiei este relevat  surprinzător de către Damian: „Ştii de ce sunt  ţiganii  violenţi? Pentru că nu  au educaţie. Ştii cum se ceartă ţiganii. Li s-a pus o hârtie oficială în mână,  eventual o citaţie  la tribunal, nu înţeleg nimic şi se sperie. Şi-atunci încep să vocifereze. A nu avea educaţie înseamnă să nu-ţi  cunoşti drepturile. De  aici e uşor  să  fii manevrat.“

Şcoala  nu  este  însă  suficientă, pentru  că, spune Damian, educaţia începe  mai devreme. Să educăm părinţii să-şi educe  copiii.  Şi „să-i educăm că-i bine să-şi ducă  copiii la şcoală.“

Oricum ai da-o, până  la urmă tot la individ ajungi.  „Să schimbi  cât se poate,  nu în totalitate, pentru că e imposibil. La fel, un proiect, oricât de  bine  intenţionat ar fi, nu  poate  avea  o rată de succes de 100%.

După mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, nici măcar  nu ştim câţi romi  sunt  în România. 600 de  mii,  cât  spune statistica? Păi  erau  2,5 milioane. Nu  se  poate,  n-au  plecat  atâţia   în afară.  Ştiai că, potrivit statisticilor, în Arad  nu există  ţigani?  E absurd! Asta  nu  înseamnă că noi ne luăm  după statistici.

La ultimul recensământ, mulţi  dintre romi nu au fost recenzaţi. Mulţi nu au fost informaţi, sau au fost informaţi eronat cum că nu e bine să participe la recensământ. Au început să circule zvonuri – din partea unor persoane interesate – că vor fi relocaţi, zvon care a băgat panica în ei.“ Normal, pogromul nu  e o noutate pentru romi.

Raportul bun-rău acţionează subconştient când vine vorba de romi; de fapt, nu asta-i problema  noastră, a „românilor“, să-i punem pe toţi la un  loc? Inclusiv  dacă  vorbim de discriminare pozitivă, care tot un fel de a da cu nuca în  perete e. Ne  dă  un  exemplu asistenta lui Damian, Claudia. „Când i-am spus  recenzorului că sunt  de etnie romă,  s-a mirat.  Nu vreţi să scriu aici că sunteţi de etnie română?, a întrebat el, crezând că-mi face o concesie.  Nu  vreau!“  – a răspuns, ferm, Claudia.

De-a lungul timpului,  mulţi lăutari sau figuri publice de etnie  romă nu  s-au  sfiit  să-şi spună povestea. Muzicieni  care au devenit faimoşi peste hotare, cu „muzica lor“ sau personalităţi care aveau deja în pedigree-ul lor amestecul aristocraţiei. Spre deosebire de confraţii lui, Damian n-a fost nici doar simplu  lăutar, nici  n-a avut  motive  să se mândrească cu spiţe boiereşti. Ambiţios, a încercat continuu noi instrumente şi genuri muzicale, învăţând de unul singur sau în şcoli prestigioase, cântând în compania unor muzicieni  celebri. Are 18 albume înregistrate și a participat ca invitat  pe un album care a câștigat un Premiu Grammy, anume albumul Silver Solstice al formaţiei Paul  Winter Consort, în 2006.

Îl întreb  dacă se va rezolva ceva în legătură cu  romii   expulzaţi din  Franţa.   Răspunsul  e tranşant: „Nu!“ Există ţări unde romii sunt mai bine   integraţi.  Scandinavia  e  un   exemplu. Ţările nordice, mai bogate,  dar  şi cu o practică mai  mare  a toleranţei, au  reuşit  să ofere  mai multe   şanse   de   supravieţuire  imigranţilor romi.   Damian  priveşte   cu   umor  această situaţie, spunându-mi  un   banc.   „Ţiganul a ajuns  la  puşcărie, în  Occident. Îi  dă  telefon maică-sii  şi îi spune că e la puşcărie, dar  că e bine  acolo,  are  de  toate.  La  care  maică-sa îi spune: bine, maică, ai grijă să nu faci vreo prostie să te dea ăia afară de acolo!“

Altfel, integrarea romilor în diverse ţări din Vestul Europei rămâne o aventură. „Fiecare are propriile lui probleme, de unde ideea  că romii trebuie să găsească singuri soluţii.“

S-a discutat mult despre numele de ţigan şi s-a tras concluzia că ar trebui să se spună rom. Ce a schimbat asta?  Percepţia noastră despre „ei“?  Percepţia acestei  etnii  despre ea însăşi? Puţin  probabil. Sigur e că acum  poţi fi sancţionat  cu o amendă de  6.000 de  lei dacă  îi spui cuiva  ţigan.  Pe motiv  de termen peiorativ. Nu asta  pare  să-l  deranjeze pe  Damian, cât  mai degrabă o eroare  terminologică chiar în titulatura sa. „Mi se pare normal să mă numesc consilier al romilor, nu consilier pe PROBLEMELE romilor. De ce probleme? Simplul fapt că romii au  fost  calificaţi  ca  fiind  o  problemă spune multe. Fiecare  are  probleme, nu  doar  romii.“ Nu  e  de  acord  nici  cu  termenul intruziune.

„Dacă  stai  să  te  gândeşti, ce  înseamnă asta, intruziune socială?  O adaptare la conformitatea regulilor unei  societăţi.  Dar  asta  ce presupune?“

Şi are  dreptate. De la drepturi şi şanse  – adevăratul călcâi al lui Ahile al statului în privinţa   romilor –  poţi  aluneca foarte  uşor,  în România mai ales, la statutul asistenţial.

Dar… „Dacă  apuci  să le dai  case şi spitale ţiganilor, hai,  să trăieşti!“ Sau,  cum  ar  spune românul: ai pus căruţa înaintea boilor.

„După părerea mea, ţiganul trebuie perceput   după  modelul  imigrantului. În  primul rând, trebuie să-i oferi un loc de muncă. Pentru că e mândria bărbatului să fie cap de familie, să aducă pâinea în casă. La fel ca şi românul. Mai departe, dacă  ai o slujbă,  ai bani şi de un acoperiş   deasupra  capului, să-ţi  plăteşti taxele. Să-ţi iei o maşină.“ Urmăresc cu atenţie trimiterile  lui Damian. Majoritatea, din, sau despre cărturari români: Constantin Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Petre  Ţuţea  – cei trei preferaţi ai săi. Artistul aminteşte şi de Vasile Alecsandri, care dezrobindu-i pe ţiganii de pe moşia sa, s-a trezit  după o vreme  cu ei înapoi. Atunci,  scriitorul  le-a dat  o bucată de pământ pe care s-o lucreze,  pe lângă  moşia lui.

Ca în Livada de vişini a lui Cehov,  alte vremuri,  alţi oameni, trăind laolaltă…

…

Când   avea   zece  ani,   mama  sa  i-a  zis: „Maică,  dacă  nu  te apuci  de muzică, o să faci puşcărie.“ Şi, într-adevăr, mai târziu, majoritatea băieţilor pe care-i cunoştea picau ca bobocii în puşcărie. Unul  pentru tâlhărie, altul  pentru viol…  Să te strângi în jurul  muzicii  pentru că altceva  nu ştii să faci, aduce până  la urmă şi la un fel de disperare. „Uite, îţi fac o mărturisire pe care n-am mai făcut-o niciodată până  acum: 99% din ţiganii  lăutari fac muzică pentru că le este frică.“

După  proiectele artistice din  ultimii   ani, Damian  a  spus   stop   muzicii.   „Damian  & Brothers n-a fost un proiect muzical, ci un stil de viaţă.  Mâncam, dansam, f….., cântam. Ne-am petrecut tot timpul împreună, trei ani de zile. Chiar dacă a fost o perioadă care m-a consumat excesiv, n-a existat ceva mai frumos, din punct de  vedere muzical, decât  Damian & Brothers. Am din această perioadă nu mai puţin de 1.200 de casete înregistrate.“ La scurt timp  după Damian & Brothers, Drăghici s-a întors  în America.   A  lăsat  senzaţia că  s-a  rupt brusc, când tocmai făcuse un renume proiectului. Pur şi simplu a plecat în America,  luând totul de la zero din punct de vedere muzical.

„Am stat luni de zile închis în apartamentul din   America.   Eram   doar   eu  şi  naiul   meu. Exersam  şi câte 16 ore pe zi, nici la WC nu mă duceam, aveam o ploscă dedesubt. Dar muzica refuza să apară. A fost o perioadă… am spart 60 de  naiuri, pentru  că  nu-mi   ieşea  nimic  din ce-mi doream. Mie nu-mi  place muzica mea. O urăsc!“  Cum,  dar  multă lume  vă admiră! „Da, dar mie nu-mi  place ce cânt.“

Zi de zi, toată  frustrarea a crescut  şi la un moment dat  s-a spart.  „Mi-am  dat  seama  că, dacă   o  să  continui  aşa,  ajung   la  balamuc. Şi-atunci  am avut de ales din două:  ori înnebunesc, ori mă opresc.“ N-a înnebunit, pentru că într-un final munca sa a dat roadele unei colaborări  cu Nigel Kennedy, dar pasiunea pentru muzică a rămas undeva în aer.

Şi acum?…  „Acum?…  Muzica  nu  mă  mai face fericit.“

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2012 Tweet

Tuesday, November 6th, 2012 at 3:05 pm, Interviu, PEOPLE, RSS feed