how to write valium prescription valium diazepam inderal and valium

tramadol and auditory hallucinations tramadol 50 mg tramadol 50 mg nuspojave

mylan xanax pies buy xanax online naproxen xanax interaction

equivalence lexomil xanax generic xanax xanax onax bars

is 10mg of valium a lot buy vallium online crise epilepsie chien valium

valium skydiving valium without prescriptions purchase valium online

is tramadol a narcotic opiate tramadol 50mg side effects of tramadol hydrochloride 50 mg

what mg are peach valium diazepam 5mg how long does valium stay in the system

is oxazepam stronger than valium buy valium online valium 10mg erowid

xanax vasovagal syncope xanax price xanax and scotch

CULTURA MASS-MEDIA, Interviu

Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios”

May 10th, 2007, com 7 comentarii

  • Te consideri un autor Humanitas fiindcă totuşi Humanitas este editura care în ultima vreme îţi găzduieşte cărţile?

Eu mă consider un autor Humanitas. Am debutat însă la Nemira, iar cel care m-a „descoperit” primul e Dan Petrescu. Am debu­tat în 1992 şi cel care m-a debutat a fost Alex. Leo Şerban, un prieten de lungă durată. Mai publicasem înainte câte ceva: de pildă, câteva poezii, la Tribuna, în anii ’70, ori în Contra­punct, în august 1990 sau 1991, un fragment din poemul din care câţiva ani am publicat câteva părţi în Vatra, prin grija şi îngrijirea lui Al. Cistelecan. Poezia din Contrapunct am pu- blicat-o sub pseudonim, Ion Stratan, bietul Nino, este cel care m-a publicat. Nu-I cunoş­team pe vremea aceea.

M-am dus la Contrapunct ca orice debutant, cu câteva foi, le-am dat, cu teamă. Eram emoţionat. Alesesem un fragment din poemul epic de cinci mii de versuri, pe care-l scrisesem între 1984 şi 1987. O dată pe săptămână, telefo­nam şi întrebam de poem, când se publică. Ceream cu dl Stratan, care, foarte ceremoni­os, îmi răspundea: „D-le X (X era pseudonimul pe care mi-l luasem), poezia dv. va apărea etc.”. Şi, până la urmă, după mai multe luni, a apărut. Nu-mi amintesc exact, era în august ’90 sau ’91. Am mai publicat sub pseudonim în diverse ziare efemere, după revoluţie, dar de debutat, am debutat atunci când Alex Leo Şerban, pe care-l cunoşteam din anii ’80, mi-a spus: „Horia, ce faci tu cu tot ce ai scris? E absurd! Ai o bibliotecă întreagă. Hotârâşte-te odată, şi debutează!” Şi am debutat la Contrapunct, cu o proză: Cristache, un portret. Leo mi-a făcut o scurtă prezentare, foarte elo­gioasă. Am fost măgulit. Debutul în volum a fost însă altfel. în decembrie 1993 am primit un telefon.

O voce pe care nu o cunoşteam, mi-a spus: „Bună ziua! Aş dori să vorbesc cu dl Patapievici”. „La telefon”, am răspuns. „Numele meu este Dan Petrescu”, mi-a spus vocea. Când am auzit, era să-mi scape tele­fonul din mână. Mă suna, pe mine, un nimeni, Dan Petrescu, pentru care aveam o mare admiraţie, şi faţă de curaj, şi faţă de inte­ligenţa. Eram foarte emoţionat. M-a anunţat că am primit premiul de debut pentru eseu al edi­turii Nemira, iar premiul constă în publicarea volumului meu de debut, l-am spus că nu am aşa ceva. El mi-a spus că eseurile pe care le-am publicat în 22, Contrapunct, România lit­erară şi Dilema pot constitui volumul, căci este vorba de premiul pentru un debut în volum, iar premiul mi-a fost acordat pe baza lor. Ne-am întâlnit la editură, am făcut cunoştinţa şi împreună, de-a lungul mai multor luni (toată vara lui 1994) am început să facem cuprinsul. Aveam mai multe variante de titluri, iar el a ales Cerul văzut prin lentilă, care i-a plăcut cel mai mult. Acesta este debutul meu la Nemira. Am lucrat cuprinsul împreună cu Dan luni de zile.

A fost o sărbătoare, pentru mine. Aşa ne-am împrietenit. în octombrie 1994 am ple­cat în Germania pentru şase luni. în octombrie sau noiembrie – am încă scrisorile pe care le-am schimbat cu Dan în acea perioadă -încă mai lucram pe cuprins: abia în ultima clipă am optat pentru secţiunile care aveau să apară în volumul tipărit, orientat de scrierea eseului care încheie volumul, care îi pune concluzia şi care trimite la obsesia mea legată de Evul Mediu şi de modernitate, obsesie pe am dez- voltat-o mult mai amplu şi cu alte mijloace în Omul recent. Din acest punct de vedere, finalul pe care l-am scris atunci în Germania, pentru a da o concluzie, pe atunci oarecum forţată, unei culegeri de articole aparent disparate, e oarecum profetic: el anunţă cartea pe care nu o aveam însă în minte, dar pe care o adulme­cam şi pe care aveam să o scriu şase ani mai târziu – Omul recent. Aşa cum am conceput-o împreună cu Dan, Cerul văzut prin lentilă avea un fel de „tonalitate în do major”, aşa mi-a scris la un moment dat Dan Petrescu. „Da, bătrâne e bine”, şi mi-a dat în acest mod bunul de tipar. Trei luni mai târziu a apărut cartea în librării, prin coincidenţa cu „cazul Soare”. Dacă Sorin Adam Matei, autorul teoriei con- spiraţioniste despre debutul meu la Humanitas, ar dori să respecte adevărul istoric, ar trebui să ţină cont de toate lucrurile acestea, pe care le poate confirma prin core­spondenţa mea cu Dan, care acum nu îmi mai e prieten deloc. Simultan cu construcţia cărţii de la Nemira se desfăşura o altă linie de univers, care avea să mă ducă să public, în acelaşi timp cu debutul de la Nemira, prima mea carte la Humanitas. Această linie de univers era consecinţa întâlnirii mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care s-a petrecut în noiembrie 1992.

Cum ţi-am spus, eu am debutat cu numele meu, Horia-Roman Patapievici, nu cu pseudonim, în 1992, în Contrapunct, avându-l ca naş literar pe Alex. Leo Şerban. Proza de debut a avut o notiţă favorabilă în România literară, scrisă probabil de Adriana Bittel, care era vecina mea de bloc, în strada Caimatei 14. în săptămâna debutului de la Contrapunct, am primit un telefon de la Adriana Bittel, pe care o ştiam din vedere, ca vecină, şi din scris, ca excelentă prozatoare. Ea, fireşte, nu mă ştia pe mine decât ca vecin. Mi-a spus: „Horia, nu ştiam că scrii. Dâ-ne şi nouă ceva, pentru România literară.” Aşa am început să scriu la România literară şi prin Adriana Bittel am ajuns să îi întâlnesc, la Paris, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Stai să vezi cum.

  • Deci: cum ajunge cineva să fie cunoscut de toată lumea?

Tot anul 1992 am publicat în Contra­punct, aproape săptămânal. Din vară, am început să public sporadic şi în România lite­rară, astfel încât, în 1993, lumea legată de aceste reviste începuse să ştie de numele meu. Era un nume straniu: Patapievici. Cine mai auzise de aşa ceva? Cum mi s-a spus mai târziu, erau tot felul de ipoteze. Relu Cosaşu mi- a spus: „Domnule, eram sigur că eşti un tip în vârstă, care a făcut deportarea” – asta pentru că aveam fixaţie pe tortură şi întemniţare. Mircea Mihâieş, care atunci era la Washington, a opinat că trebuie să fiu cineva cu stil rafinat şi mare cultură, probabil Andrei Pippidi, care, din cine ştie ce motive, voia să publice anumite lucruri fără a-şi divulga numele.

Alţii credeau că e Dan Petrescu, care înadins, ironic şi ludic, şi- a luat acest nume grotesc – Patapievici. în 1993, cred că la începutul primăverii, am prim­it un telefon de la revista 22, era Andrei Cornea, pe care nu-l cunoşteam, dar căruia îi citisem toate cărţile, şi care m-a invitat să fac o vizită la redacţie. Gabriela Adameşteanu mi-a propus o pagină numai a mea, săptămânal, să scriu orice vreau. Nu mi-a venit să cred! A fost pentru mine o enormă şansă. Patru sau cinci ani am scris săptămână de săptămână câte o pagină de revistă despre toate subiectele care mă pasionau. De exemplu, legătura dintre alchimie şi naşterea chimiei, filozofie politică, istoria ideilor, istoria ştiinţei, filozofia istoriei, a ştiinţei, teme literare (Radu Petrescu, de pildă, pe care îl ador) etc. Tot ce se adunase de-a lungul anilor (vreo douăzeci…) prin fişele mele, tot ce tre­cuse prin lecturile mele şi meditaţiile mele, aveam posibilitatea acum, graţie invitaţiei revis­tei 22, să organizez şi să public. Datorită gen­erozităţii acestor oameni, am înflorit.

  • Cum de ai ajuns de la editura Nemira la Humanitas

La Paris, când am publicat în Contra­punct un text despre ontologia lui Mircea Eliade (toamna lui 1992, cred), s-a petrecut următoarea scenă, pe care mi-a povestit-o Monica Lovinescu. Virgil lasă din mână ziarul, după ce mi-a citit textul, şi îi spune Monicâi Lovinescu: „Monique, avem un autor”. „Cine?” „îl cheamă Patapievici.” Aşa am intrat în atenţia lor. Tot atunci eu îmi pregăteam ple­carea la Paris, cu prima mea bursă, o bursă Tempus, la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Ada Bittel, cu care mă vedeam la România li­terară şi căreia îi spusesm că plec, şi care era în contact telefonic cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, le-a spus că voi merge la Paris. „Dâ-i telefonul nostru, să ne caute când ajunge.” După ce m-am instalat, a trecut cam o săptămână, le telefonez. îmi răspunde Monica Lovinescu. „Domnule Patapievici, tre­buie să ne vedem.

Virgil, care stă lângă mine, îmi face semne că trebuie să ne vizitaţi cât mai repede.” A doua zi eram la ei, în faimoasa lor casă din strada Franţois Pinton. încă din acea seară a început o prietenie uluitoare, în care generozitatea oamenilor acestora s-a revărsat asupra mea, care eram un nimeni, cu asupra de măsură. Am sporovăit aproape toată noaptea, am revenit a doua zi, pe scurt, ne-am împrietenit pentru toată viaţa. în acel sejur parizian, ne-am revăzut de două ori pe săptămână, până în decembrie, când am ple­cat acasă. Cum ştii, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau (şi sunt) foarte buni prieteni cu Gabriel Liiceanu. Când Monica Lovinescu a venit în ţară, în vara lui ’93, Sanda Vişan a vrut să facă o emisiune cu ei doi, cu Virgil şi cu Monica, şi le-a spus că ar fi poate interesant dacă fiecare dintre ei şi-ar aduce câte un invi­tat. Zis şi făcut. Monica a chemat-o pe Ileana Mâlâncioiu, Virgil pe mine. Atunci am apărut prima oară la televizor.

A fost un dezastru. De emoţie, am fost ca paralizat, tremuram de trac, limba mea era ţeapănă, a fost îngrozitor. De temperament, sunt şi timid, şi emotiv. Eşecul acela, însă, m-a ambiţionat. M-am dis­ciplinat. A doua oară când am apărut la televi­zor a fost la losif Sava, în vara lui 1995. Eram deja, din punctul de vedere al prezenţei pu­blice, un timid exersat, căci trecusem printr-un eşec, pe care l-am tratat, ca orice handicap, prin exerciţiu spiritual, disciplină sufletească şi voinţă a minţii. E suficient să nu te uiţi la cameră şi sâ-i ignori prezenţa. Aşa disciplinat, am putut face faţă Seratei la care m-a invitat losif Sava. Aşa am debutat, de fapt, în faţa „audienţei publice” (nu încă „opinia publică”). Dar să revin la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu, autor pentru mine fabulos, pentru care aveam o enormă admiraţie. în acea vară, 1993, Liiceanu, pe care nu îl cunoşteam, a dat la el acasă o petrecere în cinstea lui Virgil şi a Monicâi. Acolo, Monica m-a invitat şi pe mine şi aşa l-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu a fost un amfitrion absolut, o gazdă perfectă, cuceritoare, cultivată, admi­rabilă. M-a primit ca pe un frate.

La despărţire, i-am invitat, pe Monica, pe Virgil şi pe Gabriel, să vină pe la mine, să petrecem o seară împre­ună. Au venit, am stat de vorbă, am râs, am mâncat şi, după aceea, la cafea, Monica zice: „Vreau să văd şi eu volumele acelea despre care mi-ai vorbit”. îi spusesem, la Paris, că scrisesem, înainte de 1989, peste 80 de vol­ume. l-am invitat în bibliotecă şi le-am arătat rafturile cu volume format A4, legate în carton tare, de cam 300 de pagini fiecare. „Ce conţin, Dumnezeule?”, m-a întrebat Monica. în majori­tate, încercări de proze, poezie, eseuri, filo­zofie, carnete de însemnări, de reflecţii, de schiţe, jurnale; în fine, fişele mele de lucru, memoria mea mobilă. Sunt şi câteva volume încheiate, i-am spus. Ironică, Monica m-a între­bat: „N-ai cumva şi memorii?”. „Cum nu”, am răspuns, glumind. Şi i-am întins cele două vo­lume din Zbor în bătaia săgeţii. Monica a deschis volumul doi şi a citit, la întâmplare, pasajul de la Sihăstria, în care eu povestesc cum am plecat de la părintele Paisie, după ce mi-a dat binecuvântarea, cum am coborât de la Sihla la Sihăstria. „Gabriel, tu ai văzut cum scrie băiatul ăsta?”, a întrebat Monica Lo­vinescu. „Nu ştiu, că mie nu mi-a dat nimic”, a răspuns Gabriel Liiceanu. „Te rog să citeşti”, i-a întins Monica lui Gabriel volumul din care tocmai citise. Şi aşa, în acea seară Gabriel Liiceanu a plecat la el cu cele două volume din Zbor în bătaia săgeţii.

Mai târziu, după ce m-am împrietenit cu Gabriel, mi-a spus că le-a dat referenţilor lui. Unul dintre ei era Sorin Vieru, pe care aveam sâ-l cunosc mai târziu, în seminariile organizate în jurul lui Alexandru Dragomir. El a făcut o recomandare, pe care Gabriel mi-a arătat-o mai târziu, şi care spunea, în esenţă, următoarele: „Toată lumea zice că nu a existat literatură de sertar; ei bine, există – şi de cea mai bună calitate! Acest volum trebuie imediat publicat.” Şi aşa a fost. Zborul a fost inclus în planul editorial al editurii Humanitas pentru 1994, a fost apoi amânat pentru 1995 şi a apărut, în fine, în iunie 1995. A fost o coincidenţa extraordinară.

  • De ce gânditorii post- heidegger-ieni – Levinas, Gadamer, Merleau-Ponty -sunt atât de puţin cunoscuţi în România?

Hai să ne gândim cum a fost cunoscut Heidegger la noi. A fost cunoscut prin Originea operei de artă, prima traducere din el, făcută de către Kleininger şi Liiceanu la începutul anilor ’80. Atunci s-au vândut acele faimoase 42.000 de exemplare dintr-un filozof dificil de citit şi foarte greu de înţeles, probabil singura ţară din lume în care Heidegger a făcut suc­ces de librărie. Heidegger s-a impus cu ajutorul interdicţiilor regimului, împotriva lui. S-a impus în spaţiul public ca o referinţă importantă, datorită acestei traduceri, Originea operei de artă. După ’90, când ar fi putut fi traduşi Emanuel Levinas sau fenomenologii francezi de tipul lui Jean-Luc Marion, deja publicul general cultivat nu mai era interesat de filozofi, pentru că filozofii intere­saseră numai cât timp erau interzişi ori cenzu­raţi. Fireşte, îi puteau interesa pe universitari, dar universitarii, la noi, nu ies aproape niciodată pe piaţa generală a culturii.

Taguri:

Comentarii

  1. I agree with your Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios” | Revista flacara, fantastic post.

  2. I agree with your Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios” | Revista flacara, excellent post.

  3. Hi, Skilful transmit, thanks you, i like your concept also!

  4. Accident Videos…

    If you need a good to watch funny accident videos then check out my site….

  5. Chantelles says:

    Hello…

    My life,vist ithttp://blog.livedoor.jp/pavlikl/ ,Thanks….

  6. Recommended websites…

    […]Here are some of the sites we recommend for our visitors[…]……

  7. Cool sites…

    […]we came across a cool site that you might enjoy. Take a look if you want[…]……

Comenteaza