Şi totuşi, s-a făcut şi ceva bun sub co­munişti? Evident. O societate evoluează indi­ferent de forma de guvernământ, de sistemul politic, de vitregiile naturii, indiferent de orice. Şi, cum bine spunea cineva, o economie naţio­nală funcţionează şi-n vreme de război. Între­barea e însă „Cum?” S-au făcut multe lucruri – metroul, de pildă, mult invocat în acest sens – dar nu le-a făcut Ceauşescu, ci noi, şi nu le-am făcut pentru că ne-am gândit că e bine, ci pen­tru că aşa ni s-a ORDONAT. Dacă eşti dicta­tor, e un fleac să construieşti piramide.

Şi totuşi, una peste alta, am mers înainte, înapoi sau am stat pe loc după 1989? Din feri­cire, nu e nevoie de judecăţi de valoare. Există cifre. În 1989, PIB-ul (totalitatea valorilor exis­tente în ţară) pe cap de locuitor era de 2.329 de dolari. În 2010 (după doi ani de criză financiar- economică mondială!), valoarea era de 7.450 de dolari, cu 220% mai mare.

Se face încă mare caz de banii pe care „ni i-a lăsat Ceauşescu” (drăguţul de el!) şi pe care guvernările postdecembriste i-au risipit. Să vedem. În Banca Naţională, în acest moment, rezervele valutare sunt de circa 36 de miliarde euro, echivalentul a 30% din PIB, acoperind aproape 9 luni de importuri. În decembrie 1989, după cursa dementă de a plăti datoriile externe (făcute pentru investiţii grandioase, dar nerentabile) – să amintim că statele care n-au putut plăti au fost iertate de datorii în mare parte! – România avea 2,7 miliarde de dolari, echivalentul a 5% din PIB sau 3,65 luni de importuri.

Înainte de toate astea, însă, perioada comunistă a însemnat circa două milioane de deţinuţi, câteva mii de morţi în închisoare, nu se poate spune câţi morţi în munţi şi la graniţă, anihilarea aproape completă a elitelor. În URSS, sub Stalin, se estimează că au fost 36 de milioane de morţi, de şase ori mai mult decât victimele nazismului. Cu toate acestea, la nivelul UE a eşuat atât tentativa de condam­nare a comunismului, cât şi aceea de a sancţio­na negaţionismul (negarea publică a faptului că aceste lucruri s-au întâmplat), similar cu Holocaustul.

Mai este anticomunismul de actualitate? Da – câtă vreme de fapt încă nu ne-am lămurit nici ce-a fost înainte, nici după decembrie 1989.

Este capitalismul Raiul pe Pământ? Nu – dar cel puţin deocamdată nu s-a inventat ceva mai bun. Libera concurenţă asigură progresul. Comuniştii propun ca alternativă dezvoltarea conştiinţei, adică omul să ajungă să munceas­că din răsputeri nu sperând că suplimentul de efort îi va aduce un supliment de venituri, de bunăstare, ci din motive de conştiinţă! Cum această „soluţie” era şi a rămas o utopie, în mod inevitabil a fost înlocuită cu forţa şi teroa­rea. Parafrazându-l pe Murphy, dacă nu poţi să-i convingi, forţează-i! Comunismul n-a fost greşit aplicat – NU PUTEA să funcţioneze alt­fel, nici atât cât a funcţionat.

Am o veste foarte tare: criza va trece. Prin unele părţi a şi trecut, prin altele nici n-a fost. Vezi China, proaspăt devenită a doua putere economică mondială, detronând Japonia după 42 de ani de secondare a SUA.

Si totuşi, nu putem să ne fie dor de asta…

După chinezi, până şi Fidel Castro a lăsat-o mai moale cu comunismul, declarând: „Modelul cubanez nu mai funcţionează nici pentru noi!”

O să treacă şi la noi, mai repede sau mai încet. Primele semne există deja – din nou la nivelul cifrelor, nu al speculaţiilor: trimestrul IV din 2010 a înregistrat faţă de trimestrul III o creştere economică de 0,1%. Mică, dar reală.

Problema e că tot ceea ce era oarecum scu­zabil în vremuri de restrişte va deveni caduc după. Tăieri de salarii, pensii, alocaţii, creşteri de taxe şi impozite, inventarea de noi dări, împrumuturi masive, bâlbâieli, toate – din dureroase, cum sunt oricum, vor redeveni imposibil de scuzat. Competenţa administrati­vă a puterii politice (cea actuală sau cea viitoa­re) abia atunci se va demonstra. Sau infirma. La peste două decenii de la o revoluţie (atât cât a fost revoluţie) anticomunistă (atât cât a fost anticomunistă, dar oricum ducând în capita­lism), e timpul să ne punem o-ntrebare simplă: E ăsta capitalism? Nu e o întrebare retorică, ci una cu o foarte mare greutate socială, pentru că TIPUL de capitalism pe care l-am creat – noi toţi, nu doar liderii politici! – este explicaţia reacţiilor de tipul „Fi-v-ar capitalismul de râs să vă fie!” În acelaşi timp, este explicaţia locu­lui şi stadiului în care ne aflăm.

Bun. Şi ce ne lipseşte, totuşi?

Unu: o clasă politică deşteaptă, competen­tă şi determinată să facă bine. Nota bene: această definiţie nu exclude interesele perso­nale şi de grup. Ne lipsesc politicienii capabili să-şi apere aceste interese PE LÂNGĂ cele naţionale. Fireşte, caracterizarea nu vizează pe toată lumea. În fiecare partid există oameni cu calităţile menţionate – numai că nu prea au loc să urce în ierarhie.

Doi: un popor care să creeze, să propulse­ze şi să susţină o asemenea clasă politică. Fără comentarii.

Trei: capacitatea de a ne organiza. Renunţarea treptată la spiritul naţional al improvizaţiilor şi înlocuirea lui cu reguli şi proceduri.

Patru: ştiinţa de a ne „vinde”, mai exact de a ne „vinde” scump. După ce în România s-a urlat pe străzi „Nu ne vindem ţara”, nu numai că ţara a fost vândută, dar a fost dată aproape gratis.

Cinci: curajul de a pune pe o listă cele două, cinci sau zece lucruri pe care ştim să le facem bine şi pe urmă să le facem doar pe alea. În mod normal, România ar trebui să HUZU­REASCĂ doar din agricultură şi turism, restul activităţilor fiind opţionale, din pasiune, punc­tuale, „de frumuseţe”.

Mai sunt destule, dar măcar atât de-am avea!

Tuesday, March 8th, 2011 at 5:13 pm, ZOOM, RSS feed