Un  studiu   recent   al  „Result   Development“  arată   calităţile, limitările şi aspiraţiile românului.  Spiritul  de  familie,  independenţa  şi inteligenţa sunt  umbrite de dorinţa  de putere şi de laudă, de tendinţa spre bârfe  şi trădare. Dar ne dorim  un comportament civilizat  şi   simţ   civic,  valori   morale  puternice  şi   standarde personale înalte.

„Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război, la revoltă, curajul românului nu are  pereche… Dar românul izolat este blând  ca mielul. Când îi bate  cineva din picior, el tace.  Capul plecat, sabia nu-l taie.“ – Constantin Rădulescu-Motru,1937.

 În urmă cu şase ani, televiziunea publică a organizat un  amplu sondaj  de  public,  pentru stabilirea unui  top  al  Marilor Români.   Cele aproape 370.000 de voturi au desemnat 100 de personalităţi (a fost propus telespectatorilor un singur  criteriu:   valoarea),  primii   zece  fiind: Ştefan   cel  Mare,   Carol   I,  Mihai   Eminescu, Mihai Viteazul, Richard Wurmbrand, Ion Antonescu, Mircea  Eliade,  Alexandru I. Cuza, Constantin Brâncuşi   şi  Nadia  Comăneci. Ce spune acest  clasament despre setul  de  valori ale  românilor? Că,  înainte de  orice,  ne  mândrim  cu conducătorii noştri  apărători de ţară, cu valorile artistice şi spirituale, într-o  reprezentare nu  foarte  deosebită de  a  altor  naţii. Diferenţierile şi paradoxurile vin abia în eşalonul   secund,  în  care  Mirel   Rădoi   (fotbalist, parcă)  e pe poziţia 21, devansându-i, în ordine, pe Titulescu, Regele Ferdinand I, Regele Mihai I  şi  Decebal.   Aflat  într-o   poziţie   de  top   în sondaje,  la  vremea  aceea,   Traian   Băsescu ocupă  abia  locul  27. Cu  Gigi  Becali pe  13 şi Gregorian Bivolaru  pe 20. I-am rugat pe prof. univ.  dr.  Adrian Cioroianu, istoric,  politician, jurnalist şi scriitor, şi pe conf. univ. dr. Dumitru Borţun,  sociolog,  preşedintele Juriului de Onoare  al   Asociaţiei    Române    de   Relaţii Publice,  să ne desluşească mecanismele psihologice  şi sociologice,  coordonatele istorice pe care s-au născut şi se (mai) creează, intrând în conştiinţa publică, personalităţile marcante ale naţiei române, ca parte  a brand-ului de ţară.

 

❙     Acest top este un clasament al modelelor?

Adrian Cioroianu: Eu  cred  că brandurile acestea,  ce ţin  de  personalităţi, se construiesc într-o manieră total diferită de cele comerciale. Un  brand istoric  are    de-a  face  cu  educaţia, forma  primară a ei, în sensul  bun  al termenului, de educaţie elementară. Afli de la o vârstă relativ  fragedă despre Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. N-am  însă  deloc    impresia că sunt bine folosite aceste branduri. Chiar dacă teoretic ele sunt   în mintea oricărui român, de cele mai multe  ori se află într-o  relaţie  mai curând distantă. Nu-mi explic de ce şi, ca profesor de istorie,  sufăr  pentru asta.  Nu  mai  au  calitatea de modele. De 20 de ani, noi nu mai predăm în şcoală modele. Iar la nivel de societate, ideea de model  a fost  înlocuită cu aceea  de  vedetă. Şi asta  face  să  ne  trezim,  în  sondaje,   cu  Gigi Becali,  între   Vlad   Ţepeş   şi  Henri   Coandă. Admit ideea că în comunism s-a vorbit  excesiv de  mult  despre modele, dar  acum  nu  se mai vorbeşte deloc.  Ba chiar  se face confuzie între reputaţie şi popularitate.

 

❙     Vine cumva şi din matricea culturală?

A.C.:  Nu,  nu!  Matricea noastră  culturală este  foarte  solidă,  dar,  într-adevăr,  se fragilizează  din ce în ce mai mult.  N-aş acuza  societatea  în ansamblu, mă tem că asta are legătură cu şcoala, care e dominată de media. Este pentru prima oară în istoria  noastră şi, probabil în istoria  societăţilor occidentale, când  media domină şcoala. Până acum era invers. În al doi-lea rând, noi,  românii,  nu  avem  o relaţie  cu brandurile în genere,  nu numai cu cele personale.  Vă dau  un  exemplu, pe  care  l-aş  putea studia şi din  punct de  vedere istoric:  ţigările Carpaţi. Este o enigmă pentru mine  dispariţia acestui   brand naţional, după ’90.    Pierderea acestor   artefacte,  care  trecuseră  dincolo   de comercial, deveniseră parte  culturală, mă face să cred că suntem un popor foarte schimbător. Ceea  ce  uneori e  bine,  că  nu  ne  ataşăm de lucruri şi asta ne asigură o dinamică, o  capacitate de adaptare care explică adesea miracolele supravieţuirii noastre ca popor. Revin la brandurile naţionale: noi consumăm foarte repede o tradiţie. Deşi ne lăudăm cu tradiţii seculare şi milenare…

 

❙     De ce Ştefan cel Mare şi nu Mihai Viteazul, pe primul loc?

A.C.: În opinia  mea, brandurile la nivel de persoane ţin  exclusiv  de  prezenţa lor  în  discursul public  dominant la un  moment dat  în societate. Poziţia  lui Ştefan cel Mare  în conştiinţa  românilor se datorează în principal Bisericii, fiind adesea invocat ca unul dintre părinţii ortodoxiei  româneşti,  măcar   prin   numărul mare  de biserici  construite. Or, asta îi aduce o notorietate, cel puţin în Moldova, la el „acasă“, pe care  Mihai  Viteazul n-o are  în Oltenia  lui. Ştefan  cel Mare  este  sanctificat la propriu în inima  multor moldoveni, înainte de a fi sanctificat de Biserică. Din acest punct de vedere cred că un brand cu şanse  mari  în viitor  este Ceauşescu, pentru că este foarte prezent în discursul public.  Uitaţi-vă cum  a intrat  în industria  de  publicitate, de  la ciocolată  la telefonia mobilă!  Aşadar, brandurile de  persoană, cel puţin cele istorice,  ţin de invocarea lor, de cât de des sunt  prezente în discursul public. Nevorbind despre ele, vor dispărea, oricât s-ar da şcoala peste  cap şi oricâte  sesiuni ştiinţifice am face.

 

❙     Cum  suntem şi cum  ne vede  străinătatea?

A.C.: Aici avem  mult  de lucru.  Fiecare ţară are strategia ei culturală. Turcia, spre exemplu: românul îl vede  în fiecare seară  la televizor pe Suleiman Magnificul, într-un  serial  care,  de fapt, este o formă  de propagandă foarte  bună. Dusă  de altfel şi în Franţa,  Germania, ba chiar şi în ţări în care nu sunt turci. Filmele cu Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, epopeea cinematografică din anii comunismului, n-a fost deloc o idee  rea. Sigur,  a fost mai  bine  sau  mai  prost făcută,  dar  ca  propagandă  naţională a  avut logica ei, şi-a jucat rolul foarte bine, acolo unde cărţile de istorie nu ajung. N-ar trebui să aruncăm toate lucrurile din comunism. BBC-ul face în  continuare filme  despre istoria   Angliei,  a regilor  ei. La fel şi americanii. Nu e o ruşine să faci filme despre istoria  ta. La noi, de 20 de ani nu  s-a mai  făcut  nimic.  Nu  poţi  lăsa  totul  pe seama  şcolii, nici o ţară nu face asta.

Dumitru Borţun:  De ce nu am putut avea până   acum  o  strategie eficace  a  imaginii de ţară?  Răspunsul e simplu: fiindcă  nu am avut nici măcar  o strategie a dezvoltării sociale, un proiect de societate. Noi, românii, ne-om fi născut poeţi, nu ştiu, dar sigur nu ne-am născut manageri; noi nu gândim strategic, de unde şi zicala „Dă-mi,  Doamne, mintea românului cea de  pe  urmă“, care  vrea  să  spună că suntem foarte   inteligenţi,  analitici   şi  înţelepţi, dar numai după ce ne-am  lovit cu capul  de pragul de sus.  Nu  ştim  să evităm pragul, să gândim anticipativ. În fiecare an, prima zăpadă ne prinde  nepregătiţi, parcă   am  fi  o  ţară  tropicală! Inundaţiile ne  prind tot  nepregătiţi, deşi  primele inundaţii catastrofale au avut  loc în 1970, s-au  repetat în  1975 şi tot  aşa,  cu  o anumită regularitate. Pe de  altă  parte,  de  fiecare  dată când  aud  de o iniţiativă legată  de „brandul de ţară“ mă tem că se va transforma din nou într-o afacere  à la roumaine: sunt  cheltuiţi mulţi  bani, prea  puţini bani  sunt  folosiţi  pentru atingerea obiectivelor, iar obiectivele sunt  ratate…

 

❙     Investim, la nivel afectiv, într-o personalitate iconică, pentru că ne regăsim în valorile ei?

A.C.: Nu chiar. O identificăm mai degrabă cu aspiraţiile noastre. Cred că are şanse să devină brand nu o personalitate în care te regăseşti, ci aceea care e aşa cum  ai dori  să fii tu însuţi. Constat la studenţii mei, şi nu numai, că, dintre oamenii politici,  imaginea Regelui  Mihai a crescut  în ultimii  20 de ani cel mai mult, fără să joace un rol politic. În timp  ce alţii, care au fost foarte  sus,  au  şi  căzut  dramatic. E cazul  lui Băsescu; da, s-au regăsit  în el patru, cinci ani, după care s-au  săturat, şi-au  dat  seama  că nu de  un  preşedinte jucător  au  nevoie,  ci de  un arbitru. Adică neutru şi credibil.  Românii sunt un  popor certăreţ, au  nevoie  ca acolo,  sus,  la primul nivel,  să fie o entitate capabilă să menţină echilibrul. În ciuda  a ceea ce se crede, românii îşi doresc  un  personaj regal.  Poate  să fie  şi  un  preşedinte, dar   să  aibă  o  statură. Francezii, la fel. Mitterrand părea un rege socialist,  Sarkozy  a îmbărbătat naţia  doi,  trei ani, după care a căzut,  că devenise prea activ.

 

❙    Cum percepeţi românul, ca brand?

A.C.: Nu mi se pare foarte bine configurat. E în construcţie şi Dumnezeu ştie cum va evolua – v-aş putea vorbi  mai uşor  despre trecut decât  despre viitor.  Asta şi pentru că noi suntem foarte  tineri,  ca stat. Da, avem  mii de ani, dar  ca popor, nu ca stat.  Trăim într-o  cu totul altă paradigmă decât bunicii noştri. Şi avem de construit o altă realitate. Or, românul ca model, azi, e o noţiune care bâjbâie.  Bâjbâie şi în mintea noastră, ea nu  se poate  întrupa de la sine, noi trebuie să-i dăm  consistenţă.

 

❙     Portretul psihologic făcut  de Rădulescu Motru poporului român,  acum  aproape 80 de ani, nu e foarte diferit de cel din relatările călătorilor străini prin  Ţările Române ale secolului XIV şi nici departe de ceea ce suntem azi,  în esenţa  noastră genetică.

A.C.: Fără îndoială. Numai că asta nu ţine de genă, ţine de cultura politică.  Se spune despre noi că nu avem  cultură politică.  O prostie! Orice popor are, chiar şi un trib din Polinezia. Şi, da, cultura politică  e aceeaşi  de pe vremea lui Rădulescu Motru, dar  vor urma schimbări fundamentale. Problema noastră e că suntem foarte  individualişti, de-asta nici nu reuşim să facem  echipă.  Ne lipseşte  solidaritatea… Deşi suntem ospitalieri. Doar  că suntem ospitalieri cu cel de la care aşteptăm ceva, învăţăm ceva… Nu  suntem un popor de samariteni.  Să nu se supere, nici unul,  nici altul,  dar  într-un fel primim   un   italian   şi  în  altul,   un   pakistanez. Suntem individualişti, ca şi italienii, grecii, portughezii.  Nici  ei  nu   fac  echipe.   În  schimb, nemţii  fac echipe  admirabile.

 

 

❙     Ni se potriveşte democraţia?

A.C.: Cum să nu?! Suntem foarte asemănători  popoarelor de tip  levantin şi latin.  Foarte certăreţe între  ele. Or, popoarele certăreţe, de regulă, se simt bine în democraţie. Acum 2.600 de ani, armata persană, care asculta orbeşte  de un singur om, a vrut să intre în Europa şi a ales cel mai  scurt  drum. Prin  nişte  văi  şi coclauri locuite   de  nişte  popoare  certăreţe, strămoşii grecilor  de  azi.  Iar  grecii  rebeli  de  atunci  au învins   uriaşa armată disciplinată şi  au  oprit invazia. Faptul că azi vorbim limbi europene şi nu  persoana, acestor   certăreţi li se  datorează. Europa s-a născut din rezistenţa unor  certăreţi în faţa altora  care ascultau orbeşte. Iar democraţia  în ceartă  se naşte.  De-asta  au pierdut şi Hitler, şi Stalin… Povestea asta că la noi mămăliga nu explodează este o aiureală, nimeni nu o poate  justifica  în istorie,  e o notă  depreciativă, lansată de noi înşine la adresa noastră. De fapt, avem  o  istorie  foarte  sângeroasă, am  supravieţuit (şi) printr-o cruzime pe care nu vrem  să ne-o recunoaştem.

D.B.: Supravieţuire, da… Într-o carte splendidă,  istoricul George  Brătianu vorbea  de poporul  român ca  despre „o  enigmă şi  un miracol“: enigma este  însăşi  formarea lui,  iar miracolul – supravieţuirea sa, în condiţii istorice dintre cele mai potrivnice. În aceste condiţii, noi am dezvoltat o cultură a supravieţuirii şi, corespunzător, comportamente de supravieţuire.  De ce n-am  face din  această  trăsătură un brand de  naţiune? Românul – un  „Rambo“ al Europei!  Sigur, îmi puteţi replica: „Dar nu este o calitate  în sine, ea poate  fi uşor  transformată de  adversarii noştri  într-un defect“.  Depinde numai de noi ca acest lucru  să nu se întâmple, este  scopul   campaniei  de  imagine  ca  acest „item“ să fie semnificat în favoarea obiectivelor noastre. Îl şi aud  pe şeful  statului român vorbind  de  la  tribuna Parlamentului European: „Timp  de  2.000 de  ani,  noi,  românii am  fost ocupaţi cu supravieţuirea, ne-am  tot  adaptat. De astăzi  înainte, vom  participa activ  la istorie!“.

 

 

❙     Deci brandul românesc e totuşi un loz european câştigător…

D.B.:  Puţini  specialişti se  întreabă cât  de pregătiţi sunt  românii pentru integrarea ţării lor la Uniunea Europeană. Că o vor, se ştie. Dar cât de pregătiţi sunt,  nu ştim. Mă tem, însă, că dacă am putea să ştim ce este în mintea românilor, am afla că opt din zece îşi imaginează că vor privi  integrarea României în Uniunea Europeană la…  televizor. Nu există implicarea personală în acest proiect, nu prea văd în jurul meu  oameni care  să-şi re-gândească proiectul de viaţă  sau  planul de carieră  profesională în funcţie  de viitorul european al ţării  lor. Celor mai mulţi,  acest viitor le rămâne exterior;  el nu este  însuşit ca viitor  personal. În schimb,  văd oameni care fraudează proiectele europene, îi văd  pe alţii care nici nu-şi  propun să deruleze astfel de proiecte, fiindcă  au înţeles  că din fondurile Uniunii Europene nu se poate  fura. Fondurile europene nu  seamănă cu fondurile primăriei! Soluţia  stă la mâna  instituţiilor şi a legislaţiei, care  au  şi ele, acum,  o imagine de reparat.

A.C.: Cu siguranţă! Dar trebuie să ne treacă pasiunea asta de a ne vorbi de rău. Vorbim despre România ca şi cum ar exista, ca despre o femeie pe care o vezi pe stradă, prost  îmbrăcată.  România e un  puzzle, alcătuit din  noi toţi,  nu  pot  fi eu  bun  dacă  toţi  ceilalţi  sunt canalii. Dacă îi vorbesc pe toţi de rău, ce valoare mai am eu? Suferinţa mea  cea mare  e jena cu  care  românii îşi  prezintă paşaportul. Nu vezi aşa ceva la nimeni. Avem noroc, totuşi, că am  stat  mereu cu  faţa  către  Occident şi, cât timp   le-am  copiat   modelele, am  făcut  paşi mari  înainte. De-asta  am  şi  avut  o  eurofilie absolută, nu  s-a opus  nimeni aderării la UE. Credeţi că am intrat  în NATO  ca să trimitem soldaţi în  Afganistan? Nu!  Noi  am  vrut   să facem  parte  dintr-un club.  Cum  spune Ţoiu într-un roman: „Românii sunt  europeni prost plasaţi  (geografic, n.r.)“.  Noi  nu  ne  simţim bine în zona noastră, vrem  mai la vest. Şi pentru că nu ne putem „muta“, iată că vine vestul spre noi.

 

❙     Aveţi o imagine a brandului de ţară, peste 50 de ani?

A.C.: Da. Un brand regal. Nu sunt  convins că vom mai avea republică. Şi încă mai devreme de 50 de ani. Ţine de tradiţie. Când 2.000 de ani ai avut  voievozi, domni, domnişori, ideea de  republică e artificială. Pentru că,  certăreţi fiind,  avem  nevoie  de  arbitru. Ca la meciuri, când   aduci   arbitri   din  afară.  De-asta   merge prost  republica italiană, la  fel  cea  greacă.  În timp  ce Spania  regală  se simte bine, chiar dacă regele mai face şi prostii.

D.B.: Am deocamdată o imagine a ceea ce e de făcut ca să construim un brand consistent de ţară.  Scopul  campaniei nici nu  ar trebui să fie făcut  public.  El ţine  de reţeta  bucătarilor, este un secret  de producţie; dacă  îi faci publicitate, nu  mai are efectul  scontat. Pe dumneavoastră ce vă interesează mai mult,  să aveţi  în farfurie o mâncare bună  sau să-i cunoaşteţi reţeta?  Eu, unul,  prefer  să  las  reţeta  în  grija  bucătarilor! Dacă  ar  fi  să  proiectez o  campanie  pentru promovarea  României, aş  evita   să  vorbesc despre o Românie a trecutului. Mai ales că nu tot trecutul nostru este „utilizabil“ în raport cu obiectivele prezentului  (de  pildă,   atitudinea faţă de aliaţi  sau  antisemitismul din  perioada interbelică). De aceea, aş viza anumite categorii de public, împărţite după criterii diferite:  cultural (spaţiul germanofon, francofon, anglofon – britanic şi nord-american etc.); economic (investitori,  turişti, studenţi internaţionali etc.); generaţional (copii, tineri,  adulţi, bătrîni etc.). M-ar interesa mai ales adolescenţii, căci ei sunt  mai aproape de viitor şi vrem  să-i păstrăm în ţară.

Taguri: nr. 12 / decembrie 2012 Tweet

Thursday, December 13th, 2012 at 10:54 am, DOSAR, Home Dosar, Interviu, RECOMANDARE, RSS feed