Ori n-am prea dat eu pe la şcoală, la vremea  mea,  ori  geografia României s-a schimbat, între timp. Pe bune, eu n-am învăţat  că avem deşert!

Acum,  la  o simplă căutare pe  net, puzderie de surse, de la Wikipedia la Gică-blog, mă ameninţă cu  Sahara Olteniei.  Cică  un deşert în toată regula  şi  care  nici măcar nu  stă cuminte, la locul lui. Îşi întinde nisipurile,  ca o molimă, peste satele şi oraşele din jur. Până la Bucureşti, ar mai avea vreo 50 de ani. Măi, să fie, păi,  hai  să-l oprim!  Sincer,  aş prefera  fără referendum.

 

„Nu mai e nici climele ce era  odată“

Drumurile prin   Oltenia,   la  38  de  grade plus,  n-au  nimic  poetic  în ele. Și, totuși,  gândindu-mă eu, așa, cum  să vă descriu rânjetul sinistru al arșiţei,  prin  judeţele Olt și Dolj, am realizat că Nicolae  Labiș  mi-a  luat-o  înainte. Fără să vreau, carevasăzică, vă demonstrez și că am fost pe la școală, doar  că am lipsit la lecţia cu deșertul: Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit și a curs pe pământ/ A rămas cerul fierbinte și gol/ Ciuturile scot din fântână nămol/ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Ar mai fi de adăugat doar nisipul fierbinte, înmulţit de  modificările climatice  din  ultimii ani. De la Dăbuleni încolo, ţi se afundă piciorul în el. Pe uliţi, pe câmpuri, prin  curţile  oamenilor.

Unii  spun că povestea asta  cu deșertificarea începe  fix în comuna Urzica, așa că intrăm la Primărie, să ne luminăm. De la primarul Ion Spiridon îmi îmbogăţesc vocabularul cu două cuvinte deșertice, ca să zic așa: spulberiș, respectiv nisipuri purtate de vânt,  și fragipan, un  fel de betonare naturală a solului nisipos, de trebuie să spargi pământul ca să mai poţi planta ceva.

Cu spulberișul ăsta e mare belea, îţi intră în casă, îngroapă culturi, se pune pe rufele  întinse la uscat,  mănâncă din  terenurile roditoare. De aici și ideea  că nisipurile nu stau  pe loc, se întind, cuceresc  noi  teritorii:  „Dacă  nu  facem nimic, specialiștii spun că deșertul ăsta ajunge la București, în vreo  50 de ani”, ne sperie  primarul. Apoi, ca să vedem că există și soluţii, ne invită  la o plimbare prin  inelele de salcâmi.  Pe drum, ne povestește ce și cum:  „Comuna are vreo trei tipuri de teren,  cernoziom, apoi unul mai  puţin roditor și altul  neproductiv, nisip, de-a dreptul. Cel din urmă, vreo 300 de hectare, era numai dune și grinduri. Le-am nivelat, prin  2006, ca să plantăm perdele forestiere de protecţie și să oprim migrarea nisipurilor. Am făcut  proiecte  și  am  primit  finanţare de  la Ministerul Agriculturii. Am plantat salcâmi  și plopi,  sub formă  de inele concentrice, în jurul localităţii. Au mai rămas și goluri,  că terenurile sunt  ale oamenilor, n-au  fost toţi de acord. Dar,  oricum, se simte  ceva,  altfel  ne copleșea deșertul”.

Undeva, pe câmpuri, coborâm din mașină. În faţă, teren  pârjolit,  cât vezi cu ochii. În stânga  și dreapta, salcâmi  firavi,  în  copilărie. Se luptă și  ei,  cât  pot,  cu  un  sol  neprietenos. Totuși,  vreo  85% s-au  prins,   au  scăpat   spre pădure. Într-o  companie ciudată, ce-i  drept, sugerând deșertul: ciulini cât copacii, nisip cât cuprinde,  plante  schimonosite de  arșiţă,   cu frunze ghimpate. E  un  fel  de  care  pe  care, aproape înduioșător. Noi  pariem, evident, pe salcâmi,  primarul, de  asemenea. Mai  mult,  a vorbit  cu niște investitori și vrea să construiască aici, în pădure, un azil de bătrâni. Se pare că, de nu  m-o lua  spulberișul, între  timp,  am un loc rezervat.

Chiar dacă nu se pricep  la încălzirea globală și la modificările climatice, localnicii simt, pe pielea  lor, că vremea s-a schimbat, în ultimii ani. Nu înţeleg  de ce nu mai există patru anotimpuri și nici de  ce seceta  a tăbărât, așa,  pe capul  lor. Ioana  Boboc susţine că n-a pomenit veri mai lungi și mai pârjolite ca acum: „Am 84 de  ani,  muică,  și nu  văzui  așa  uscăciune de când  mă  știu!  Nici  strop  de  ploaie,  din  luna mai,  zici că ne-a  uitat  Dumnezeu! Pe câmp  e nisip catâros, toate s-au uscat, porumbul e secătură, l-am tăiat pentru vite. Nici în grădină nu-s  sănătoase, deși udăm din fântână, roșiile și ardeii  arată  ca vai  de  lume,  sunt  seci, fără gust.  O să ajungem muritori de foame, că noi, pe-aici,  doar  din  agricultură trăim.  Ceva  s-a întâmplat cu  vremea asta,  că  nu  mai  avem decât  iarnă  și vară,  amândouă rele  și lungi. Dacă nu ne ajută cineva, cumva, în doi-trei ani pierim, îngropaţi în nisipuri. Eu oricum sunt pe ducă,  da-i păcat  de ăi tineri”.

Datele  oficiale ale Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului Craiova spun că Sahara Olteniei  se întinde pe  aproximativ o sută  de mii de hectare, în sudul judeţului Dolj. Sigur că n-o  să bântuim chiar  pe  toate  coclaurile, dar ne-am  propus să  ajungem în  localităţile cele mai    calamitate:   Urzica,    Daneţi,    Brabeţi, Mârșani, Dăbuleni. Constantin Spiridon, primarul din  Daneţi,  ne asigură că și pe-aici  planul la deșert a fost îndeplinit: „Din 8.500 de hectare de arabil, peste 40% e teren deșertificat. În 1970,  când   s-a   făcut   sistemul  de   irigaţii Sadova-Corabia, au defrișat toate pădurile din zonă. Așa că am rămas în voia nisipurilor, terenurile s-au  aridizat. Nu  ne ajută  nici vremea, uitaţi-vă ce  temperaturi avem,  nu  mai  sunt patru anotimpuri distincte. Altădată mai erau niște ierburi, ceva vegetaţie, acum  e pustiu, ca pe  lună.  Nivelul pânzei freatice  a  scăzut   cu patru metri,   în  ultimii   ani,  totul   se  usucă. Ploaia ne ocolește, sistematic, am înţeles  că e o problemă de  distribuţie a  norilor   de  ploaie. Azi noapte, de pildă,  în zonă  a fost potop, la noi n-a căzut  nici o picătură”.

Păi, hai să vedem și deșertul de-aici! Și iar drumuri de nisip,  dune și grinduri, un  safari de vreo 50 de kilometri, în pustiu. Apoi rămășiţele  sistemului de  irigaţii,  din  care  s-a furat până  la ultimul șurub. Ca să fie peisajul complet,  niște  viitori  beduini își pasc  turmele de capre.   Acuma,  să  fim  bine  înţeleși,   o  fi  el deșert, dar  nu-i ca-n Sahara.  Am fost și acolo, Doamne ferește!  Pe-aici,  de  bine,  de  rău,  pe dunele de  nisip  mai  cresc  „două fire,  două paie”, mai e un covor de fostă vegetaţie. Drept e că nu folosește  la nimic,  dar  măcar  mai ţine nisipul ascuns  și pe loc. Să nu-ţi rânjească, așa, gol și ameninţător și, mai ales, să nu se spulbere peste  terenurile cât de cât roditoare. Că nici ele nu se simt prea bine. Viţa-de-vie n-are rod, lucerna e uscată, porumbul a încremenit înainte  de  știuleţi,   floarea-soarelui pare  câmp  de tăciune. Tocmai când mă întrebam cum se descurcă  oamenii ăștia,  de vreme  ce trăiesc  doar din  agricultură, văd  un  ţăran  alergând după noi,   prin   norul   de   praf   lăsat   de   mașină:

„Crezui că sunteţi hoţii, ieri mi-au  furat  motopompa, vă văzui  și hai să întreb”, zice Lionică Mitran,  gâfâind de  atâta  alergătură. Ne  pare rău,  mai  avem  de  învăţat până  la hoţie,  noi doar   scriem.   Dar   cum   se  trăiește  pe-aici?

„Greu,  doamnă, nu  mai  e nici climele  ce era odată. Mie mi s-a uscat toate cele, n-am bani de irigat,  numai o udare la porumb mă  costă  10 milioane.  De  unde? Noi  trăim   din   alocaţia copiilor  și din pensia ălor bătrâni. În vara  asta e prăpăd, n-am  decât  niște  pepeni. Și nici pe ăia  nu   știu   cum   să-i  vând,  n-am   unde,  la Craiova, în  piaţă,   mi-a  cerut   9  milioane pe lună, pe o tarabă”.

Rodica Șubalie pare ceva mai avută. A câștigat, din pepeni, cam 200 de milioane. În bani vechi, că oamenii de pe-aici  nu le au cu ronii. Deși par mulţi,  la prima vedere, femeia ne asigură   că  nu-i   ajung   până-n  vara   cealaltă:

„Gândiţi-vă că e tot venitul nostru pe un  an, din   el  trăim,   cumpărăm  mâncare,  plătim curent, telefoane, toate alea. Apoi, în primăvară, ne trebuie bani de arat și sămânţă. Și copiii cer, la școală, am doi băieţi.  Aș vrea  să înveţe carte, măcar  ei să scape  din deșertul ăsta. Dar nu cred că am cu ce să-i trimit  la oraș, acolo e pe  bani.  Ne  omoară seceta,  verile  astea  fără sfârșit,  nisipurile vânturate peste  noi. Când  se spulberă, nici nu vezi să mergi  pe uliţă”.

Cam  așa  stau  lucrurile și pe la Brabeţi,  în zona numită Perdeaua lată, unde, pe vremuri, a fost pădurea Coroanei. Titu Lupu, consilier  la Primărie, susţine că pustietatea asta  de  nisip altădată era  roditoare: „Aveam un  sistem  de irigare   englezesc, era  blestem de  porumb și grâne, puteai să-ţi pui și în cap. Toate astea s-au distrus, au mai tăiat  și pădurile din  jur, a mai venit și modificarea de climă. Așa că iată-ne  în deșert, tinerii  fug care-încotro, cred că un sfert dintre localnici sunt  prin  străinătăţi”.

Târle  de oi și capre,  adică  stâne,  pârloage cât vezi cu ochii, respectiv teren nisipos, necultivat.  Nea Titu zice că putem lua cu hectarele, că ţăranii îl dau  și degeaba, numai să aibă cui.

„Noi vrem  pământ” s-a transformat în opusul lui, e o adevărată povară. Că, așa sterp  cum e, nici nu-ţi  vine să-l lași în pustie, dacă  tot îl ai. Gheorghiţa și Valeriu  Lupu  ne oferă un exemplu tragic, în acest sens. Vin într-o căruţă, hurducăind prin  nisipuri, de  la  vreo  cinci  kilometri  de sat. Acolo au o „amăreală” de teren, vreo  70 de  arii  de  „secătură”. „Am  pus  niște secară,  ce să facem, ziceam  să ne cârpim și noi puţin. Praful s-a ales de ea, e uscată, am tăiat-o pentru cal”, povestește femeia.  Bărbatul e paralizat, se  poate  mișca  doar  cu  un  cadru, uite-l,  în căruţă. Dar  asta  nu  înseamnă că nu muncește: „Stau  în  fund,   uite-așa, și  tai  cu secera,   ce  să  fac?  Trebuie   să  trăim   și  noi, cumva. Am o pensie  mică, de handicap, patru milioane. Am căzut de pe schelă, lucram la irigaţii,   dar   nu   m-au   trecut   la  accidente de muncă, au profitat că eram  în comă”.

La Mârșani se spune că ar fi cele mai sinistre furtuni de nisip din zonă: „Când suflă vântul, cu spulberiș, nici nu te poţi ţine pe picioare”, povestește Ana Drăgan, inspector agricol.

„Și partea proastă e că nisipurile astea  contaminează și terenurile bune,  de nu se mai face nimic. Avem  vreo trei mii de hectare de teren deșertificat, suntem  zonă  defavorizată. Unii vin și cumpără, ca să-și ia subvenţii. Un singur investitor, însă,  a și mișcat  ceva.  E un  italian care și-a făcut sistem de irigaţii, cultivă  cartofi, morcovi, usturoi. Dar nici așa nu e mare brânză, cartofii  s-au  împuţit în pământ. Adevărul este că terenurile astea nisipoase, în condiţiile în care  și clima  s-a schimbat, nu  mai  merită cultivate cu nimic, e muncă în zadar. În zona Damian, înspre Dăbuleni, avem  aproape 300 de hectare de nisip.  Mergeţi  acolo, dacă  vreţi în deșert!”

Nu, mulţumim, nu mai vrem, am deșertificat destul. Mai bine la Dăbuleni, unde înţeleg că avem  varianta „am văzut și deșert fericit”. Pânza  freatică  e la  suprafaţă, se  poate  iriga ușor,  de unde și munţii de pepeni, cu brandul la purtător. Oprim la Centrul de cercetare pentru  cultura plantelor pe  nisipuri, ca  să avem  și varianta academică a Saharei  autohtone.  Vasile Toma,  secretar știinţific,  crede  că ideea   deșertificării  e  puţin cam  dură:   „Aș spune, mai degrabă, că avem o anumită aridizare. Da, temperaturile sunt mai mari decât în alţi ani și, mai ales, s-au lungit perioadele de caniculă. N-a mai plouat din  mai,  dar  asta  e, așa  se întâmplă la noi.  Suntem în Triunghiul nisipurilor, cu vârful  în Craiova și baza  între Corabia și Bechet. Sunt  dune și de șase-șapte metri, e și nisip, îl poartă și vântul, mai ales pe terenuri neacoperite, dar  asta nu înseamnă că e chiar deșert. Nu, n-aș merge  atât de departe. Ar fi mai eficient să ne adaptăm agricultura la aceste  soluri  nisipoase și chiar  la schimbările de climă. În condiţiile de acum,  se pot cultiva viţă-de-vie, pomi fructiferi, sorg, secară, tutun și fasoliţă”.

Iată  o idee,  doar  că nu  știu  ce e fasoliţa asta. Că e un fel de fasole mai sfrijită, mă duce mintea și pe mine. Vasile Toma îmi spune că e cultura naţională, hrana cea de  toate  zilele  a Nigeriei. Parcă  și ăștia au probleme cu deșertul, nu?

Taguri: nr. 8-9 / august-septembrie 2012 Tweet

Monday, August 20th, 2012 at 9:14 am, DOSAR, RSS feed