can xanax cause high white blood cell count buy xanax maximum xanax dosage

difference between tramadol hcl and tramadol er buy tramadol online taking phentermine and tramadol

xanax colors peach buy xanax mixing xanax ambien and alcohol

xanax withdrawal 1 month buy xanax online difference between xanax and valium high

ar condicionado split renova ar ambiente ambien for sale which is better lunesta or ambien cr

get soma Elgin buy soma a soma alternada de coeficientes binomiais vale resolucao

online ambien music player buy zolpidem can ambien cause gastritis

ambient occlusion skyrim nvidia ambien 10mg ambien overdose nausea

is ambien a class 3 drug buy ambien is all generic ambien the same

can you cut a ambien cr in half ambien pills ambien causes tinnitus

ALMANAH FLACARA

Fortăreaţa nebunilor

August 24th, 2011, com 3 comentarii

Flacăra apărea săptămânal, însă pe hârtie de ziar, o ruşine, tradiţia ei era de revistă ilustrată, pe o hârtie bună, o raritate la fondarea ei în 1911. Întind mâna şi încep să le răsfoiec – ştiu aproape la sigur în ce săptămâni ale anului au apărut dia­logurile mele şi la ce pagină anume. Devin însă tot mai neliniştit pe măsură ce mă uit prin ele.

  • Ei?

Profesorul şi-a pus din nou ochelarii pe nas. Se uită la mine răbdător. Eu răsfoiesc cu febrili­tate colecţiile – nu e nici un interviu cu scriitorii şi cu dirijorul pe care i-am amintit.

  • Imposibil! Nu le găsesc.

Surâde rece. E maximum ce poate da în această privinţă. Dar mă încurajează

  • Mai căutaţi!

Iau revistele metodic, pagină cu pagină. Nicăieri nu-mi găsesc semnătura. Si aproape că nu era număr în care să nu am un articol. Hara avea o vorbă când mă vedea cât de mult scriu: „Hărnicia trebuie pedepsită!” Iată, după ani, dorinţa i s-a împlinit. Ce colecţii sunt astea? Au fost trucate? Sau am halucinaţii?

Îmi vine să-i arunc Profesorului colecţiile în cap. În ultima clipă mă răzgândesc. Uneori, mai iau şi eu hotărâri înţelepte. Izbucnesc în râs.

  • Sunteţi tare! Un adevărat magician!
  • Adică?
  • Să-mi spuneţi şi mie cum faceţi. Sunt sub hipnoză de nu îmi găsesc semnătura în nici o revistă? Fiindcă nu cred că le-aţi tipărit special pentru mine.

Îmi răspunde pedant.

  • Să le fi tipărit special? Ce buget credeţi c-avem alocat?
  • Atunci care-i trucul? Aţi rupt paginile unde era semnătura mea? Ia să verific!
  • Da’de unde! Nu vă mai obosiţi, nu-i ruptă nici o pagină. Pur şi simplu numele Andrei Mladin nu apare nicăieri ca semnătură. N-are cum să apară fiindcă nu sunteţi ziarist. Nici la Flacăra, nici în altă parte.

Îmi vine să-i sar la gât. Clocotesc de furie.

  • Dar dacă v-aş spune fraze din interviurile pe care le-am luat v-aş convinge?

Se retrage sub pavăza unei grimase dis­preţuitoare.

  • Nicidecum. Le-aţi putea inventa. N-am cum să vă verific. Dar pierdem timpul. Prin urmare, să reluăm. Cum vă numiţi?

Îi fac din nou jocul.

  • Andrei Mladin.
  • Ce ocupaţie aveţi?
  • Ziarist.
  • Greşit! Sunteţi asistent universitar.
  • Am mai auzit asta! Dar nu-i adevărat.
  • Sigur?

Surâsul rece nu i-a dispărut de pe faţă. Îmi pune sub ochi o legitimaţie. Nu-si mai încape în piele ce triumfător e.

  • Asta arată cine sunteţi.

Arunc o privire şi dau din umeri.

  • Asta nu e legitimaţia mea.

N-are cum să fie. Numele e acelaşi. Dar fotografia e a unui tip rubicond, cu ochelari şi surtuc cenuşiu. Este imaginea insului care mă bântuia înainte de a fi fost lovit în cap.

Nu mai zice nimic. Apasă din nou pe butonul lui drag. Mă ridic de pe scaun. Fără să-i văd, îi ştiu pe partenerii mei de cadril care mă apucă de braţe. Coregrafia nu e prea complicată – mai mult plutesc purtat de către ei, ca într-un final apoteotic de balet, în care eroul e prezentat mulţimii în extaz, fiindcă a învins. Am inima cât un purice – n-am observat ce semn a făcut Profesorul. Dar nu sunt dus totuşi la subsol, sau la electroşocuri, ci în rezervă, aşa că ultimii paşi seamănă mai mult a ţopăit de bucurie.

După cum se pare, mi-au răscolit prin lucruri. Ce naiba se aşteptau să găsească? Un plan de evadare, întocmit de abatele Faria? Haine pentru ca să mă deghizez în infirmier şi, sub camuflajul ăsta, să caut uşa de la parter care dă în curte? Si, odată ajuns acolo, să o iau la sănă­toasa, ca un animal scăpat dintr-un ţarc? Sau au sperat să dea peste nişte cearşafuri înnodate temeinic unul de altul, cu ajutorul cărora să cobor de la etaj? Dar pe unde? Ferestrele sunt zidite. Nu ai ce gratii să pileşti, printre care să-ţi strecori trupul de unică folosinţă.

Mă întind pe pat. Ca să mă liniştesc, îngân încetişor Visare de Schumann. Apoi încerc, pen­tru a suta oară, să înţeleg cum am ajuns în acest sanatoriu, sau ce-o fi el – nici măcar nu ştiu unde e situat. În munţi? Între nişte dealuri? În plină câmpie?

Dar măcar e pe planeta asta?

Acum mă alint – unde naiba să fie? Ştiu prea bine unde sunt. Acolo unde mi-am dorit.

Într-o zi, am primit la redacţie o scrisoare. N-am deschis-o imediat. De fiecare dată când primesc o misivă de la cineva necunoscut, mi-e teamă că din nou e vorba de vreun geniu anonim care a descoperit perpetuum mobile, sau de un vindecător al cancerului, sau de un ins care a fost răpit de către extraterestri şi a scăpat ca printr-un miracol din nava lor, fiind gata oricând să povestească tot ce-a pătimit acolo: „Domnule, credeţi-mă, sunt de o cruzime înfiorătoare, nici măcar nu-ţi fac anestezie când îţi scot ficatul, ca să vadă ce greutate are…”

Aşa că am purtat scrisoarea asta cu mine vreo săptămână, luată cu alte hârtii puse în gean­ta mea.

Când am dat din nou de epistolă, n-am mai lăsat-o de o parte. Am deschis-o oftând, cu un coup-papier, amânând, din nou, cât mai mult lectura. Auzeam glasul corespondentului ano­nim: „Pe extraterestrii ăştia noi dorim să-i întâmpinăm cu pâine şi sare, dar nu merită nici un pahar cu apă.”

După ce am scos paginile din plic, le-am citit de atâtea ori, încât aproape că le ştiu pe de rost. Era pentru prima oară când unele stângăcii de exprimare dintr-un text nu m-au deranjat. Şi cel mai mare stilist le-ar fi ignorat citind rândurile acelea.

Noi, cei care vă scriem suntem părinţii lui lacob Marinescu, condamnat de Judecătoria din Constanţa pentru că, în anul 1974 a încercat să plece din ţară.

Atunci am fost sfătuiţi de Procuratură să spunem că băiatul nostru este bolnav psihic, pentru a-i uşura situaţia, deoarece îl aştepta o condamnare grea. Am înţeles atunci că această prezentare a stării lui era sin­gura salvare pentru copilul nostru. În urma acestor demersuri, copilul ne-a fost dat acasă. Ne-am luat obligaţia de a-l interna într-un sanatoriu. În anul 1975 l-am dus la comisia de expertiză din Bucureşti şi aceasta ne-a eliberat un certificat în care se arăta fap­tul că fiul nostru era bolnav psihic. Cu acest certificat ne-am prezentat în recurs la Tribunalul Constanţa, care a luat act de starea băiatului şi procesul s-a amâ­nat, iar procurorul instanţei de judecată ne-a pus în vedere în continuare să-l internăm în sanatoriu. L-am internat şi a rămas acolo mai multe luni. Starea sănătăţii i s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. Mai târziu a trebuit să-l prezentăm din nou la comisia de expertiză, pentru a putea primi un nou certificat medical ce trebuia prezentat în instanţă, deoarece urma să se judece recursul. lnstanţa de judecată a confirmat sentinţa iniţială, dar condiţionat, în sensul ca pedeapsa cu închisoarea să nu fie executată.

Ni s-a dat voie să luăm băiatul acasă, dar avea psi­hicul foarte zdruncinat. Din partea miliţiei venea aproape în fiecare zi cineva în control şi ne punea mereu în vedere să nu-i dăm drumul în oraş.

Era din ce în ce mai apatic. Probabil că în timpul cât a stat la spital i s-a „spălat” creierul.

În luna martie 1976, a fost chemat într-o zi la tele­fon de o persoană necunoscută. În urma acelei con­vorbiri telefonice a plecat de acasă, fără să ne spună un cuvânt. Era în ziua de 15 martie 1976. Nu am ştiut nimic despre el până în seara zilei de 20 martie, când am fost anunţaţi de la miliţie să ne ducem la morga din Constanţa şi să ridicăm cadavrul fiului nostru, care se sinucisese într-un hotel din Mamaia.

Băiatul nostru a fost găsit înjunghiat în inimă, în ziua de 17 martie, într-o cameră de hotel. Pe pieptul lui, în dreptul inimii, erau vizibile patru împunsături de cuţit, dispuse simetric, închipuind colţurile unui patrat, iar în mijloc, drept în inimă, era înfipt cuţitul. Cum putea fi aceasta o sinucidere? De ce n-am primit nici un răspuns la cererile noastre de a se deschide o anchetă?

Noi credem că a fost ucis de către cei care i-au promis ajutor pentru obţinerea unui paşaport, sau l-au amăgit că i-ar putea înlesni plecarea, şi i-au pretins, pentru aceasta, foarte mulţi bani… Sau, poate că a fost o provocare… Fiul nostru era student şi poate că nu conveneau unele dintre convingerile lui. Poate că a fost atras într-o cursă şi a fost lichidat pen­tru că incomoda pe cineva…”

Am citit de două-trei ori scrisoarea şi am ascuns-o în fundul unui sertar de la biroul meu. Mă tulburase peste măsură. De-acolo am mai scos-o de câteva ori şi am recitit-o. Până la urmă, am mutat-o între filele unei cărţi de poezii – un adăpost sigur, cine mai citeşte azi poezie con­temporană! Dar, aşa cum se va vedea mai departe, mai există inşi interesaţi de evoluţia genului liric, de la noi şi din alte părţi.

Taguri:

Comentarii

  1. uggs on sale says:

    Who’s keeping big pharma alive and kicking? Is it not a matter of lifestyle, I wonder? The consumerist lifestyle creates all those heart and digestive diseases that are current nowadays, along with diabetes and most cancers. These diseases are then ‘kept away’ with pills that one has to swallow perpetually. I’m positive that a healthy eating habit (read vegetarian-inclined) and daily exercise would go a long way to making most everyone free from our pill diets.

  2. Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

  3. best viagra says:

    Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

Comenteaza