xanax and vitamin b deficiency generic xanax xanax ve icki

strong sleep aids than ambien buy ambien street value for 10 mg ambien

cuanto tiempo dura efecto valium valium 10 mg purchase diazepam Oklahoma

yellow klonopin strength generic klonopin getting off klonopin side effects

what happens when you take phentermine where can i buy phentermine phentermine vs fentermina

does phentermine affect mirena buy phentermine online blood work for phentermine

soma Laredo buy soma online without prescription soma restaurants sf yelp

does generic klonopin look like order klonopin klonopin suboxone withdrawal

tramadol shops order tramadol online overnight does tramadol have apap

how much valium to feel good diazepam 5mg librium like valium

Home Zoom, ZOOM

Legionarii printre noi?

December 17th, 2012, com 12 comentarii

Mircea Eliade,  Nichifor Crainic, Petre  Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Nae  Ionesco,  Vintilă  Horia. Ce au în comun aceste nume de prim rang ale culturii româneşti? Sunt,  fireşte, filosofi,  oameni  de ştiinţă şi scriitori excepţionali – dar în afară de valoare  îi mai leagă faptul că au avut simpatii legionare.

Nu  e  o  contradicţie în  termeni? A fi om  de valoare, în domeniile acestea, nu exclude apetenţa  pentru o ideologie  care  a dus  la crime? Răspunsul nu poate  fi laconic  – dovadă tocmai exemplele amintite. Iar  problema este dintre acelea despre care  se  vorbeşte în şoaptă sau deloc  –şi asta de vreo trei sferturi de secol  –, drept care  în legătură cu ea există încă numeroase confuzii. Din fericire (nu şi pentru el!), recent, un tânăr om politic, în curs  de afirmare, a reuşit să provoace o discuţie  naţională pe acest subiect. Să profităm.

Simpatia pentru mişcarea legionară a fost pedepsită, în multe cazuri,  cu ani grei de închisoare.

Simpatia pentru mişcarea legionară a fost pedepsită, în multe cazuri, cu ani grei de închisoare.

 

Când poezia  dă în scandal politic

Mihai  Neamţu a recitat  public  o poezie  de Radu  Gyr şi sala l-a aplaudat frenetic.  Vorbim despre o poezie  patriotică – în  cel mai  curat sens al cuvântului – şi anticomunistă, scrisă de un poet care a înfundat puşcăria (nu numai sub comunişti, de  altfel)  pentru apartenenţa sa la Mişcarea   Legionară. Ultima  oară  a  fost  condamnat la moarte tocmai  pentru această  poezie. A scăpat  prin  comutarea în 25 de  ani  de muncă silnică, urmată de amnistia din 1964.

Concluzia: Mihai  Neamţu confirmă faptul că e legionar. Anterior fusese  etichetat pentru că, la vârsta majoratului, colaborase la o revistă cu presupuse tendinţe în acest sens. Interesant de observat e că o mare parte  dintre acuzaţii au venit  nu  de  la adversarii politici  ai lui  Mihai Neamţu, ci de la o serie de jurnalişti şi comentatori  pe internet despre care se ştie – sau afirmă ei înşişi  – că simpatizează cu dreapta, din care face parte  Mihai Neamţu. Ei s-au declarat indignaţi şi dezamăgiţi că, în acest fel, politicianul subminează şansele  dreptei, coagulate sub sigla ARD. E de mirare că aceşti observatori nu au  acuzat de  legionarism cele câteva  sute  de oameni prezenţi la lansarea candidaţilor ARD, care au aplaudat!

 

Mihai Neamţu a recitat public o poezie  de Radu Gyr: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!“

Mihai Neamţu a recitat public o poezie de Radu Gyr: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!“

Ce spune istoria?  Legiunea Arhanghelului Mihail,  alias  Mișcarea   Legionară, a  fost  înfiinţată  la 24 iunie  1927 de Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul“, urmare a rupturii dintre acesta și A.C. Cuza. Legionarii aveau orientare  naţionalistă-fascistă, iar  ideologia lor  era mistic-religioasă, anticomunistă, antisemită şi antimasonică. După asasinarea lui Codreanu în aprilie   1938,  conducerea  a  fost  preluată  de Horia  Sima, iar în 4 septembrie 1940 Legiunea s-a  aliat  cu  Ion  Antonescu, formând  „Statul Naţional-Legionar“, în  al cărui  guvern legionarii constituiau principala forţă politică. Atunci  când  au  avut  semnale că se  încearcă înlăturarea lor de la putere, în ianuarie 1941, au declanşat „Rebeliunea legionară“, o lovitură de stat  eșuată împotriva lui  Antonescu și  a  armatei române, soldată între altele cu Pogromul de la Bucureşti:  peste o sută de evrei ucişi, unii atârnaţi în  cârlige  la  abator, unde cadavrele le-au  fost  pângărite și  mutilate.  Abia  acum Mişcarea  a fost scoasă de la guvernare şi practic dizolvată, iar Horia Sima și alţi lideri s-au refugiat  în Germania. De atunci  şi până  în 1990 legionarii   au   rămas   un    fel   de   legend ameninţătoare, întreţinută de propaganda comunistă, care avea interesul să pună semnul egalităţii între  defuncta Mişcare  şi orice formă de manifestare anticomunistă, în special  rezistenţa  din munţi, în anii ’50.

Ironia  sorţii: „Căpitanul“ debutase în viaţa publică publicând, alături de Constantin Pancu, „Crezul socialismului naţional-creștin“. Tot  el,  la  primul  congres al  studenţilor din România Mare, a impus decizia  de eliminare a evreilor   din    organizaţiile  studenţești.   În octombrie 1923 a mers mai departe, convocând o grupă de colaboratori care a decis să-i pedepsească pe cei care „au trădat interesele ţării în favoarea evreilor“, prin  „împușcarea politicienilor  trădători  și  a  plutocraţilor  evrei“. Participanţii la  „Complotul din  Dealul  Spirii“  au fost arestaţi și încarceraţi la închisoarea Văcărești,  dar  procesul care a avut  loc în 1924 i-a achitat.  În închisoare, Codreanu înfiinţase „Legiunea Arhanghelului Mihail“  şi „Frăţia  de Cruce“,  cea de-a  doua organizaţie fiind  dedicată celor până la 18 ani. În 1930 a creat „Garda de Fier“, cu program anticomunist, iar în 1933 partidul „Totul  pentru Ţară“, fascist, antisemit şi antioccidental, drept care premierul liberal I. G. Duca, însărcinat de Carol al II-lea cu organizarea  alegerilor, a scos Garda de Fier în afara legii. Reacţia  legionarilor a fost asasinarea lui Duca,  în gara  Sinaia.  Cei trei asasini  aveau să primească numele de „Nicadori“.

Cum  azi  sunt  la mare  preţ  afilierile  internaţionale, să amintim şi că, în 1934, la Congresul Fascist  de  la Montreux, în Elveţia, Ion I. Moţa a determinat adunarea să voteze  în unanimitate „combaterea acţiunii destructive a evreilor“.

Printre simpatizanţii mişcării legionare se află  nume mari ale culturii româneşti, între  care  Mircea Eliade, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Ţuţea.

Printre simpatizanţii mişcării legionare se află nume mari ale culturii româneşti, între care Mircea Eliade, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Ţuţea.

Cu toate  acestea,  la alegerile din 1937 legionarii au ieșit pe locul al treilea  după PNL şi PNŢ, cu 15,5% din  voturi. În anul  următor, totuşi,  C.Z. Codreanu a fost  arestat, închis  și apoi ucis de jandarmi, împreună cu mai mulţi legionari, într-o înscenare de evadare.

Ca pedeapsă,  sub conducerea înlocuitorului său,  Horia  Sima, a fost asasinat premierul Armand  Călinescu. Istoria   este  însă  complicată,  astfel  încât,  pe  fondul pactului Ribbentrop-Molotov, în guvernul Ion Gigurtu din   1940  regăsim  câţiva   miniștri  legionari. După Dictatul de  la Viena  din  4 septembrie, Carol  al II-lea l-a adus  la putere pe generalul Ion Antonescu, demisionat din  armată și aflat în domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa, care a încheiat o alianţă cu Horia  Sima pentru constituirea unui „Stat Naţional-Legionar“. Cum partidele istorice  au refuzat să participe la guvernare alături de  legionari, Antonescu s-a trezit  cu  totul  în  mâinile  acestora, acceptând inclusiv aderarea oficială  la  Mişcare,  apariţii publice  în uniforma legionară, jurământul, salutul etc. A urmat anularea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului şi abdicarea forţată a regelui în favoarea fiului său, voievodul Mihai, aflat la vârsta majoratului.

Ajunsă  stat în stat, Legiunea a trecut  la legi antisemite, jaf, arestări, schingiuiri și asasinate. Vizaţi au fost nu doar  evreii, ci şi românii suspectaţi  de  homosexualitate sau  pur  şi simplu victime  ale unor  răfuieli  personale.

64 foști demnitari români au fost asasinaţi de  Poliţia   Legionară  în  penitenciarul  de  la Jilava, iar Nicolae  Iorga și Virgil Madgearu au fost  torturaţi și ucişi  la rândul lor.  Interesant este că în subsolul închisorii se aflau numeroși deţinuţi comuniști, de  care  însă  legionarii nu s-au atins.  După ce iniţial  Antonescu închisese ochii pentru că printre cei asasinaţi se aflau  şi duşmani de-ai  lui, în trei  zile a oprit  războiul civil.  Mişcarea  s-a rupt în două şi, lipsită  de putere, s-a stins de la sine, supravieţuind doar prin  câţiva veterani refugiaţi peste graniţă.

Să tragem linie. Nimeni nu contestă crimele legionare, nici  nu  încearcă   să  le  justifice.  În privinţa motivaţiei apariţiei Mişcării,  însă  – şi implicit în ceea ce priveşte simpatiile legionare ale  unor   oameni  de   cultură  din   epocă   –, părerile sunt  împărţite. Unii comentatori subliniază  contextul internaţional,  dar  şi  cel naţional, considerând că Mişcarea  Legionară a apărut ca o reacţie  la răspândirea accelerată a comunismului. Ciuma verde  versus ciuma roşie. Halal alternativă a istoriei!

Alţii susţin, în schimb,  că anticomunsimul legionar era  un  pretext de  faţadă, adevărata ţintă fiind de la bun început evreii, pe care – în radicalismul lor religios  – îi considerau vinovaţi  în  veci  de  crucificarea lui  Iisus  Hristos (vezi prefaţa lui Nae Ionescu  la romanul După două mii de ani al lui Mihail  Sebastian, o argumentaţie cu atât  mai  înfricoşătoare cu cât era făcută în limbaj academic şi pe un ton aproape politicos!).

Orice judecată, însă, mai ales atunci  când poate   atrage punerea  la  zid  (simbolică) a unui  om   trebuie  făcută   cu   prudenţă  şi nuanţat. În primul rând, trebuie stabilit,  de la  caz  la  caz,  dacă  simpatizantul şi-a  construit simpatia ÎNAINTE  sau DUPĂ ce obiectul  acesteia  a comis vreo faptă  reprobabilă.  În  al  doilea   rând,  trebuie văzut  CE anume simpatiza, dintr-un set de  idei,  şi în ce fel s-a implicat (sau nu) în materializarea acestora.

Şi asta dintr-un motiv  elementar, care îndeamnă la moderaţie în judecată: crime s-au comis  în numele aproape oricărei  ideologii şi oricărei  religii.

A-i  lega  pe  Radu  Gyr,  Nichifor Crainic, Mircea  Vulcănescu, Petre  Ţuţea,  Eugen Ionesco,   Mircea   Eliade,   Vasile  Militaru  sau Vintilă Horia  de crimele  legionare e exact acelaşi lucru  cu a-i lega de crimele  comuniste pe toţi cei 4,6 milioane de membri PCR, plus familiile lor! Ba mai mult,  căci majoritatea acestora au intrat  în partid DUPĂ  ce comuniştii comiseseră  o adevărată hecatombă. Ar însemna să legăm  toţi creştinii,  deci o treime  din locuitorii planetei, de crimele Inchiziţiei şi baia de sânge a Cruciadelor; sau să punem semnul egalităţii între Islam şi terorismul de tip Al Quaeda; sau, de ce nu?, între evrei şi atentatele sinucigaşe ale UNORA  dintre ei împotriva ocupantului britanic, în zorii existenţei statului Israel.

Înapoi  la zi. Pentru a evalua corect eventualul  pericol  legionar în zilele  noastre şi posibilele simpatii contemporane, trebuie mai întâi subliniată credinţa legionarilor că lumea  creştină  este  victima  unei  „agresiuni rabinice“, în forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolșevismul şi… războiul civil  din  Spania.   În  plus,   specificul Mişcării Legionare faţă de suratele sale europene consta  în fundamentalismul ei creștin-ortodox. În fine,  o  altă   dimensiune-cheie  a  fost  cultul morţii,  aşa cum îl exhibă  şi actualele organizaţii teroriste actuale.

Să  le  luăm   pe  rând.  În  afară   de  fidelii Teoriei  conspiraţiei, nimeni nu  mai  vorbeşte azi  despre  francmasonerie. Deşi  psihanaliza încă e rară în România, în orice caz nu e privită drept ceva malefic.  Ateismul, e drept, este din ce în  ce mai  la  modă – vezi  mânia… sfântă împotriva predării religiei  în şcoli –, dar  n-am băgat  de seamă  să fie contracarat de ceva, nici măcar  paşnic,  cu atât mai puţin violent. Marxismul şi bolşevismul nu se simt prea bine, războiul civil din Spania s-a terminat de mult şi nu  prea  e  cazul  de  fundamentalişti creştini-ortodocşi. Cât  despre cultul  morţii  – românii sunt  mai doritori de viaţă  ca oricând. Pe scurt, legionarismul n-are şanse.

Prima  lui „apariţie“ postbelică s-a petrecut în iunie  1990. Nu în realitate, e drept, ci în discursul lui Ion Iliescu:  legionari în uniformă şi cu  steagul verde  (vă  daţi  seama  cum  le păstraseră, vreme  de o jumătate de secol!) au fost văzuţi pe stradă. Da’ au dispărut repede, slavă Domnului, dovadă  că  n-a  mai  venit   vorba despre ei, până  când  Mihai Neamţu şi-a descoperit talentul de recitator. Având în vedere trecutele acuzaţii, s-ar putea – e numai o supoziţie – s-o fi făcut intenţionat, ca un gest de frondă: M-aţi făcut  legionar? Uite o poezie de Radu Gyr!

Dar o gafă nu scuză  o cascadă de aberaţii! Mai ales că jurnaliştii, dar şi simplii cetăţeni, se consideră superiori politicienilor. Altfel  spus, atunci  când  critici trebuie să fii mult  mai riguros decât a fost cel criticat.

Dar, la urma urmei, incidentul de la Operă (!) a fost util, pentru că a adus  în discuţie câteva confuzii:

– confuzia dintre a fi avut  simpatii pentru ideologia legionară şi a fi fost legionar; majoritatea celor pomeniţi mai sus nu au fost membri ai Mişcării, fiind atraşi doar de componenta naţională şi cea religioasă a ideologiei, într-un context  care nu  poate  fi neglijat:  Marele  Frate de  la  Răsărit  începuse să  şteargă de  pe  faţa Pământului şi religia, şi naţionalismul;

– confuzia dintre membrii Mişcării  Legionare şi autorii crimelor. E ca şi când ai identifica un  membru PCR cu torţionarii puşcăriilor comuniste;

– s-a subliniat că Radu Gyr nu era un membru  de rând, a fost comandant judeţean. Deci toţi foştii primi-secretari PCR de judeţ sunt responsabili pentru crimele comunismului?;

– dubla măsură cu care  judecăm şi acţionăm: chiar dacă am reţine din legionarismul românesc numai crimele, vorbim despre câteva sute de victime, în numele cărora  – iată – nu se poate  recita  o poezie  fără a ieşi scandal naţional.  Comunismul a făcut  câteva  milioane de victime, dar reprezentanţii lui la vârf sunt bine, mersi  (pensionari, oameni de afaceri, demnitari), iar poeţilor care l-au proslăvit – inclusiv după 1989 – li se ridică busturi prin  parcuri.

Să tragem linie din nou.

1. Mihai  Neamţu trebuia să evite  momentul,   dar   n-a  comis   nimic   ilegal   sau   măcar imoral.  Nu este simpatizant legionar, nici antisemit.

2. Poezia  Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane este frumoasă, emoţionantă, şi nu este expresia vreunei ideologii.

3. Radu  Gyr a fost legionar, dar  n-a comis nici o crimă. Până la proba contrarie, nu există vreo mărturie că ar fi tras măcar o palmă cuiva. Din contră,  există dovada că a încercat  să împiedice asasinarea lui Nicolae Iorga (care, de altfel, îl invitase la Văleni să ţină o cuvântare!).

4. Dacă  a  fi fost  legionar este,  în  sine,  o infracţiune, Gyr  a ispăşit-o cu vârf  şi îndesat, ceea ce nu se poate  spune despre foştii demnitari şi poeţi  comunişti, care vorbesc  – respectiv sunt citaţi – fără nici o reacţie publică indignată.

Taguri:

Comentarii

  1. florin says:

    Doamna, sau domnisoara, a afirma azi, ca in timpul rebeliunii legionare, au fost atarnati evrei in carlige la abator, este dovada de cel putin superficialitate. Este mai degraba amatorism, iar intr-o forma agravata, este antiromanism. Daca sunteti o amatoare in subiect, abandonati, nu faceti altceva decat sa va autoridiculizati. Daca, dimpotriva, cunoasteti bine subiectul si continuati cu aceste afirmatii, sa va fie rusine.

  2. carolmihail says:

    Daca ar incepe toti jurnalistii, intelectualii nostrii, prezentatorii tv, regizorii , sa vada lucrurile cu fata spre adevar, chiar daca au idei gresite, am ajunge la adevar.

    Este un pas spre adevar, ne debarasam incet de mentalitatea comunista,dar parca prea greu lepadam incarcatura cu frustrari comuniste si idei preconcepute.

    Ai uitat sa spui despre legionarii omorati de jandarmi pentru ca lipea afise pe strada cu msicarea legionara, ca Nicolae Iorga scuipa pe cadavrele legionarilor morti in public, sa isi arate dispretul pana si de trupurile celor decedati, iar Duca a primit ordin sa suprime miscarea legionara de la Paris pentru ca Romania sa fie iertata de datoriile exgterne si sa primeasca in tara 30 000 de evrei alungati din Germani, plus multe altele care nu le poti scrie intr-un articol, dar pe viitor ai putea sa scrii mai multe si sa alergi dupa adevar, se vede ca esti in cautarea lui, dar multe lucruri iti scapa, nu le poti sti din prima pe toate.
    Candva am gandit exact ca tine

  3. Dan says:

    Sa va fie rusine pentru ineptiile si aberatiile care le scrieti, nu aveti ceva mai bun de facut? Minciuna cu evreii de la abator a fost demontata de mult.

  4. mircea says:

    Nu sunt cea mai documentata persoana in domeniu, dar se vede din galeata ca mintiti fara rusine. La atatea aberatii nici nu mai stiu de unde sa incep sa va corectez!

  5. Radu says:

    O debila incercare de manipulare prin alaturare si comparatie intre miscarea legionara si crimele comuniste.
    Undeva puneti si concluzia :”pe scutrt legionarismul nu are sanse”
    Nu va faceti iluzii . De la Decebal incoace nationalismul a tinut Romania in hotarele ei.

    Toti domnitorii romani care au aparat pamintul tarii cu sabia au fost nationalisti.

    Pina si fanariotii au facut un tirg cu turcii :
    ca ei sa le plateasca tribut iar turcii sa nu cumpere mosii si sa nu zideasca moschei in Tarile Romane.
    Poate ca si d-aia noi sintem astazi crestini si nu un fel de Kosovari.

    Chiar si comunistii romani de dupa 1965 au avut rabufnirea lor de nationalism in domeniul economic ,catalogat de propaganda antironamesca drept industrializare fortata.
    Dupa 1989 ,politicienii romani ,vinduti intereselor straine au demolat si praduit peste 1200 de intreprinderi industriale iar acum poporul emigreaza in masa, 3-4 milioane in cautarea unui loc de munca.
    Dar nu va faceti iluzii ,Nationalismul nu piere .Va veni un moment cind romanii isi vor lua tara in propriile miini si o vor recladi in beneficiul lor.
    Asa sa ne ajute Dumnezeu!

    • anonim says:

      Daca Securitatea de dinainte de 1960 nu era nationalista , astazi nu mai aveai Transilvania, Banatul si ce a mai ramas din Dobrogea fara Cadrilater. Dovada e un copil omorat in 1955 . De fapt nu e singurul.

  6. NIK says:

    2013 este anul in care Fondurile Europene NERAMBURSABILE se acorda si la noi la fel de usor ca in statele membre ale Uniunii Europene ! Detalii pe site-ul: http://www.fondurieuropenenerambursabile.ro

  7. cristian saileanu says:

    cereti gratuit nuvela “Iz de pucioasa” despre asasinarea Capitanului la cristiansaileanu@live.com

  8. cristian saileanu says:

    eu nu prea inteleg de ce scrieti dv…
    cum puteti sa scrieti fara a va documenta?

  9. Dan says:

    Pâlc de jandarmi… Un ofiţer… Mai încolo, pe marginea şoselii, pentru complectarea decorului, un cogeamite furgon militar cu o cruce roşie. Venise să încarce cadavre. E la al treilea transport. Ofiţerul se împotriveşte rugăminţii noastre. Nu-i momentul săpătrundem motivul.

    – Căutăm rude! murmură cineva dintre noi, cu glas slab. Alergăm de dimineaţă…

    – Dar cum o să-i recunoaşteţi? face evasiv ofiţerul.

    Înţeleg brusc, cu o senzaţie de frig, care-mi suge obrajii, motivul refuzului. Cum să-i recunoaşteţi! Se întoarce, într-o pripită mişcare, spre furgon. Au înţeles şi ceilalţi motivul. Amicul B. şi italianul s-au refugiat in automobil. Nu pot Înfrunta spectacolul. Am coborât povârnişul şoselei cu Sch. În urmă păşeşte plutonierul.

    – Câţi sunt? l-am întrebat cu voce sugrumată.

    – Au fost vre-o sută şaizeci… S-au ridicat patruzeci-cincizeci…

    Straniu text al acestei pagini rustice de iarnă. Durata unei clipite am suferit-o satanică substituire de impresii.

    Un câmp de nea, pe care e tolănită în bivuacul nudismului atât de fotogenic, echipa sportivă… Trupuri goale preamărind elixirul vigoarei şi sănătăţii… O clipită doar, cat o potrivire de lentilă. Şi iată acuma pe ecranul limpede, răsturnat, imaginea reală ce nu păstrează din cealaltă înşelătoare, decât linia geometrică a corpurilor şi cadrul. Căci în aria integral cuprinsă în chenarul privirii, drăcescul miraj a eliberat spaţiul de tot ce a fost o secundă halucinaţie şi ficţiune. Veridicul tablou se oferă astfel:

    Pe o felie circulară, parcă anume demarcată în luminişul pădurii, lângă şosea, risipite sau înmănunchiate în grupuri, o sumedenie de trupuri goale, înţepenite într-o odihnă care-i suprema consolare pentru vieţile astea ce-au îndurat din partea semenilor pravoslavnici, cea mai inumană tortură. De pe marginea şanţului unde stau, înainte de a mă avânta în arena macabră, impresia că până şi locul a fost ales cu o haină chibzuială, se desprinde cu o stridentă brutalitate. Operaţia asasinării a făcut intenţionat economie de teren, pentru a înzeci şi însuti în fitece victimă suferința morţii multiplicată cu suferinţa măcelăriţilor în massă. Pădurea e lungă şi adâncă, orice relief orice văgăună, pot constitui paravane discrete pentru mârșăvia săvârșită alături. Aşa procedează tâlharul de rând, lupul. Aceştia n-au învăţat în catechismul verde, arta cruzimii reci, calculată până și în privinţa terenului de execuţie, redus la limitele cele mai stricte, ca o hârtie de muşte.

    E adâncă zăpada, bătătorită pe alocuri, puhăvită de soarele acestei dimineţi isbăvitoare, zăpada pângărită în care-mi înfund picioarele. Sch. a luat-o în alt sens, însoţit de plutonierul de jandarmi. Sunt singur, si e o tăcere ce se înalţă, nu ştiu de unde, poate din suflet, poate din trupurile astea reci, printre care ondulează paşii mei tremurători, se apleacă privirea mea îngrozită. Pe cine caut? Trebuie să închid ochii, ca să regăsesc imaginea lui Gică, ca un clişeu pe cate s-au imprimat până la galimatias, alte imagini succesive. Mă silesc s-o desprind, ca pe o perfectă piesă antropometrică, întocmită în toate poziţiile, din faţă şi din profil, plus amănuntele identităţii, de la cărarea frizurii pana la surâsul ştrengăresc de 24 ani. E necesar. Căci numai aşa, cu fişa confruntătoare, şi aplecat peste zecile de chipuri uniformizate de moarte şi mutilare, jupuire de semnalmentele particulare, prezenţa mea aici poare realiza un sens. Un sens, pe care şi-l disputa în clipa asta mii de evrei rătăcind după dispăruţi.

    Păşesc febril de la un cadavru la altul, încremenit adesea de spectacolul cumplitei morţi. Rănile astea teribile, găurile scobite în obraji şi orbite, fălcile atârnate, ca scoase din balamale… Nu-s rezultatul unei execuţii ce-şi fulgeră năpraznic lovitura ucigătoare. Am întâlnit în destul de stufoasa profesiune de ziarist, şi-am memorizat icoana morţii nefireşti: a înjunghiatului, a accidentatului, acea icoană ce-şi regăsește în ultimul spasm masca de linişte pe cari metafora o compară cu a somnului. Dar aceşti răposaţi întinși pe omătul rece, n-au corespondenţă în mintea mea, decât cu una sau două exemplare tipice de bestialitate a asasinilor. Cazuri singulare de ferocitate, pomenire de analele judiciare şi medico-legiste, înfăţişate ca un maximum de aberaţie criminală. Şi iată aceste rare și

    clasice exemple, în ediţie multiplicată. Tâlharii s-au întrecut în fantezie şi originalitate. Au găsit pentru fitece pacient, un model adecvat de mutilare şi suprimare. Cele cinci luni de şcoală asasină, au rafinat şi desăvârşit un meşteşug, faţă de care supliciile chineze imaginate de Mirbeau, torturile inchiziţiei, invenţiile demente ale Marchizului de Sade, sunt isprăvi puerile, operă de ucenici. Va trebui să se rezerve un copios capitol şi acestei „arte legionare”, practicată de îngerii cu suflete de crin.

    Cum să identifici în abatorul ăsta infernal, un chip familiar? Cu ce elemente complimentare să suplineşti ceea ce ranga de fier, cleştele de smuls unghiile, şi atâtea felurite cazne, plus glontele de mare calibru, au răpit trăsăturilor normale? Cu ce scule drăceşti, s-a reuşit acest tur de forţă măcelăresc, această virtuozitate a desfigurării? Tineri și bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei, adolescenţi, băieţi încă neconfirmaţi, au păşit în lumea de mai bine, cu aceeaşi terifiantă şi indescifrabilă mască. Martiriul lor comun a cerut şi în solidarizarea din urmă pe drumul nefiinţei, o singură figură a suferinţei. Răsfoiesc parcă un vechi şi ros album, şi aştept ca cineva să mă asiste cu o explicaţie. Imagini multe cunoscute, dar care refuză să încolţească un nume, o relativă identitate.

    Păşesc printre morţi, cu sentimentul unei mistificări halucinante. Oamenii aceştia despuiaţi, complect goi w parcă ar fi fugit în massă din feredeu, îşi tăinuiesc chipul într-un tulburător joc al grimei şi schimonosirii. Zac în grupuri, câte trei, sau individual, perechi sau răzleţi, așa cum au fost întovărăşiţi în clipita morţii. Cu brațele ridicate deasupra capului, unii, întinse dealungul trupului alţii, sau răsucite cu partea unghiilor în sus, singurele mădulare urnite din înţepenirea definitivă, de operațiile jefuitorilor veniţi imediat după carnagiu, din comunele apropiate. Lângă fiecare creştet străjuieşte – pământesc nimb al jertfei – o aureolă de sânge.

    În ce loc fizic au căpătat lovitura supremă? Toţi, de la băieţaşul firav, cu bucle roibe şi glezne de fetiţă, la bătrânul cu barbişon coliliu, deschid spre văzduh o gură pe trei sferturi ştirbă. Efectul caznelor prealabile? Opera postumă a bunilor creştini, veniţi să scoată şi dinţii de aur.

    Mă opresc lângă un cadavru, hipnotizat de masca lui înfiorătoare. E un bărbat de statură mijlocie, bine împlinit. Pe pieptul vânjos, răsare din vegetaţia părului negru, un smoc galben, sub care mijeşte rana unei arsuri. Cărbune? Efectul contactului ţigării aprinse, fierului înroşit aplicat pe pielea victimei, în ceasurile de tortură din hrubele verzi? Dar nu acest amănunt comun tuturor sub alte și variate aspecte m-a reţinut. Ci faţa nenorocitului, ochiul drept scobit cu sfredelul parcă, atât cât e tavanul orbitei, imensa gaură împlinită până la nivelul sprâncenei de sângele închegat şi o şuviţă subţire roşie prelinsă până-n bărbie.

    Altul. Flăcăiaş subţire, blond. Deacurmezişul pieptului, peste şale, i s-au încrustat brazdele vinete lăsate de răngile şi frânghiile ude. Dar oroare! Ce manicură sinistră ornează degetele sfărâmate, cu vizibilele articulaţii deviate cari înţeapă pielea? Mă aplec şi privesc cu o scrâşnită atenţie, ce declanşează în mine un geamăt de durere. Fiarele i-au smuls unghiile. A fost cărat aici mutilat, şi-mi închipui uşurarea cu care a primit moartea şi această dozată, prelungită, dacă e s-o reconstitui după cele trei răni; una în şold, alta în umăr, şi a treia de abia fatală, în urechea stângă.

    Altul, bărbat atletic, piept lat, picioare şi braţe vânjoase. A încremenit cu mâinile crispate în svâcnirea din urmă peste pântecele neted, de unde a ţâşnit prin gaura largă a proectilului, un ghem de viscere.

    Și celălalt, ins mărunţel, cu un puf bălai pe creştet, căruia glontele (nu m-ar mira să fie dum-dum), i-a smuls falca, prin orificiul căreia se zăreşte muchia sfârtecată a limbei cu bucle arămii, coaste în relief, impuber, pe gâtul lui subţire, întins în horcăitul ultim, a înflorit garoafa congelată a muceniciei, garoafă mată și grasă, hrănită cu sânge tânăr nevinovat.

    Grozăvie! Privesc sub pecetea de hârtie ce acoperă pubisul unui vlăjgan voinic. Nu-i o drăcească iluziune: nefericitul e emasculat. De unde atâta ură şi cruzime! În ce străfunduri preistorice, îşi au obârşia gesturile astea canibale, setea neogoită de sânge, patima asta feroce pentru spectacolul agoniei stridente, svârcolite? Pălesc împleticit printre cadavre, cu un sentiment de teroare, de a nu trezi cine ştie ce vuiete împietrite. Aerul ăsta trebuie să fie impregnat de vaiete și gemete îngheţate, ca negura din Anzi ce se preface în ploaie, la un simplu strigăt. Ce febră mai trebuie, ca peisajul să se umple de răcnetul fiarelor, năpustite cu bâte şi pistoale asupra turmei docile, fără unghii să sgârie, fără dinţi ca să muște într-o disperată icnire? (Brunea-Fox, reportaj despre pogromul de la Jilava)

  10. Derscanu says:

    Nu e singurul de acest gen.

Comenteaza la florin