O zi din viața lui Marius Manole

October 12th, 2011, Radu Pocovnicu

Comenteaza

Mai avem aproape o oră la dispoziţie, aşa că intrăm într-o cafenea de pe Lipscani să bem o cafea. Eu îmi comand şi o supă de ciuperci. Marius intră în vorbă cu chelneriţa. O cunoaşte.

„De când aveţi aşa ceva aici?“, arată el spre supa mea. „De curând“, îi spune aceasta, iar actorul începe o conversaţie pe teme culinare.

„Aş putea să-mi iau un extra job, să vă gătesc supe. Eu îmi fac frecvent. E incredibil de uşor.“ E adevărat că, până când îşi va face o supă la el acasă, e bună şi o încropeală. I-o oferă Mădălina, sufleorul de la TNB, cu care Marius are o relaţie apropiată şi care a mers cu noi o bucată de drum. Mădălina îi strecoară un pacheţel. Nişte salată de vinete şi câteva felii de pâine. „Ce mai ai în rucsacul ăsta plin?“, îl întreb. „Păi să vedem… un tricou, o borsetă, un parfum…“, începe el să înşire. „Ai de toate. Ce-ţi mai lipseşte?“, glumesc eu. „Mi-am propus trei lucruri. Să am o casă, carte de muncă şi o familie. Primele două le-am obţinut.“ „Şi?… Nu simţi nevoia unei stabilizări şi pentru cel de-al treilea lucru? „Nu în momentul ăsta. Casa funcţionează ca punct de stabilitate important în viaţa mea. Am un locşor pe care mi l-am creat după gustul meu. Acolo mă izolez. E locul unde mă adun şi mă simt bine, desprins de tot ceea ce e în jur. Acolo uit de tot. Şi nu primesc pe nimeni în casa mea. Îmi place să fiu singur. Am doar vreo doi prieteni. Mă feresc să-mi fac alţii.“

Marius face doi paşi până la Comedie de unde procură cartea lui Fabian şi două dvd-uri cu filme. Pe unul îl ţin minte, Looking for Richard, pe celălalt l-am uitat… Răsfoieşte cartea. O poezie îi atrage atenţia. Citeşte primele versuri cu voce tare, să aud şi eu, apoi adastă asupra ei. „Asta e! Ce frumoasă e… Uite…“ Într-adevăr. Cuvintele sunt scrise într-un font baroc, aşezat spre stânga, mai- mai că o să-şi ia zborul. E timpul, Marius pleacă la lansare, stabilim să ne vedem după. În câteva minute îmi termin cafeaua şi ajung şi eu la eveniment. În foaierul Teatrului de Comedie şi-au făcut deja apariţia protagoniştii. Fabian e acolo, mai e o doamnă amfitrion, şi Victor Rebengiuc la masă cu Marius Manole. Un eveniment liniştit, pentru oameni normali şi cuminţi, dincolo de spectaculozitatea numelor. În această atmosferă care redă simplitate şi firesc, îşi iau elan personajele invitate, şi citesc, citesc poezii… Recită Marius, nu înainte de a face schimb de politeţuri cu Victor Rebengiuc, invitându-se reciproc. „Voiam să recit o poezie şi mi-am zis că e prea sensibilă. Dar apoi m-am gândit: de ce nu? Azi ne e frică, ne închidem prea mult în noi înşine. Să învăţăm să ne deschidem…“ Citeşte:

Mă învăţai să spun rugăciuni…

Să ne închidem în noi înşine. Să ne deschidem… „Noi oamenii suntem ciudaţi. Am fost coleg de clasă cu actriţa Florentina Ţilea din clasa întâi, apoi ne-au înstrăinat. Eu am venit la Bucureşti, ea s-a dus la Sibiu, apoi a venit şi ea aici. Dar nu mai eram prietenii de altădată. Am avut nevoie de dovezi că e bună ca actriţă. Am văzut-o jucând, predând studenţilor. Abia atunci m-am reapropiat de ea. Aşa sunt şi actorii mari. Nenea Rebengiuc, Oana Pellea. Au nevoie de confirmare că eşti bun. La început nu-ţi iartă nimic. E normal, în teatru contează partenerul de joc. Dacă e slab, poate să te coboare.“

Plecăm de la Comedie. Îl însoţesc pe Marius o bucată de drum. Nu stă departe. „Acum te las“, îi zic. „Ne vedem diseară, după spectacol“, îmi propune Marius. „Ok, ieşim să bem o bere şi mai vorbim“, spun eu. Are o clipă de ezitare. „Dacă intru în cârciumă beau iar. Nu-i bine.“ Nu vreau să-l corup, şi totuşi… „Bine, vedem noi…“ Sinucigaşul e un spectacol pe care vi-l recomand. Eu l-am văzut de câteva ori şi recunosc că din acest motiv am şi tras chiulul. Spre ruşinea mea. Dar, în sfârşit, Marius n-o să ştie lucrul asta. De fapt am vrut să profit de ocazie şi să merg în acelaşi teatru la un spectacol de coregrafie din Franţa care se anunţa măreţ şi care era programat la aceeaşi oră. Ei bine, peste cine credeţi că dau la spectacolul din Sala Mare? Peste Marius Manole! Cum în Sinucigaşul intră în scenă relativ târziu, iar Sala Amfiteatru e la doi paşi, îşi permite. „Foarte bine ai făcut“, mă încurajează el. „Am venit şi eu să arunc o privire.“ E într-adevăr o şansă, nu ai ocazia să vezi toată ziua spectacole mari venite din afară. Acelaşi motiv pentru care Marius şi-a propus să plece la anul în concediu la Londra, să vadă cât mai multe spectacole de teatru. „Strâng bani şi la vară o să fac această călătorie. Mi-o doresc.“ Până atunci, tot e bună şi o compensaţie. Actorul şi-a făcut obiceiul să meargă la Liberty Center, unde, o dată pe lună, se transmite live un spectacol de la Londra. „Merită banii, chiar dacă e vorba de 60 de ron!“ Pentru că sala s-a aglomerat, îl las pe Marius pe un scăunel rabatabil la marginea unui rând şi îi urez baftă în spectacolul său…

Două ore şi jumătate după, ne vedem la ieşirea din TNB. Marius e cu Mădălina şi Vitalie Bichir. O luăm agale spre Centrul vechi, schimbând impresii despre spectacolul pe care tocmai îl văzusem. Mie, coregrafia mi se păruse demnă de interes, iar dansatorii de excepţie. „Doar că nu au reuşit să-mi transmită o emoţie adevărată“, mărturiseşte el, apoi divagăm. „Sunt actori talentaţi, şi actori care muncesc foarte mult. Unul talentat se poate prăbuşi mult mai uşor decât unul care a transpirat să ajungă acolo. Mie mi-e frică de asta. Mai ales că nu-ţi dai seama niciodată când are loc căderea.“ „Te gândeşti de fiecare dată înainte de spectacol la acest pericol?“

„Da. Mereu.“ „Şi în seara asta cum a fost la Sinucigaşul?“ „Am simţit că nu a fost în regulă.“ Lipscaniul e plin la ora aia. Sunt Zilele Bucureştiului, iar zona a fost luată pur şi simplu cu asalt. Nu găseşti un loc unde să te aşezi. „Hai să traversăm Splaiul“, propune Mădălina. „Găsim acolo ceva.“ Ne îndreptăm în această direcţie, Mădălina şi Vitalie ducându-şi de coarne bicicletele. „Dă-mi şi mie să fac o tură“, îi cere Marius lui Vitalie. Ia bicicleta, dar şaua e fixată pentru posesorul vehicolului, mai înalt decât Manole. Reuşeşte, şi îi dă pedale alături de Mădălina. Găsim în sfârşit un restaurant în spatele tribunalului. Feţe de chelneri scorţoase, preţuri piperate. La prima vedere, cel puţin. Marius îşi comandă o supă de praz şi o apă plată. A rezistat ispitei. Vorbim despre reţete, de strugurii pe care i-a adus Bichir lui Marius, de urechelniţa pe care a găsit-o în ei. Vorbim de punctualitate, despre spectacole, că ar trebui să înceapă la ora fixată, de lucruri din culise… De una, de alta… „Voi încă n-aţi terminat berea? Eu aş fi fost la a treia acum…“, ne tachinează el pe mine şi Vitalie. Ei, terminăm şi noi în sfârşit. La fel şi spectacolul zilei cu și despre Marius Manole. Şi, cine ştie, acest Marius Manole despre care citiţi voi aici e Marius Manole pe care l-am cunoscut eu, e creaţia mea. Atât cât am reuşit. Într-o zi obişnuită de sâmbătă…

„Cum îți dai seama că ai jucat bine?” „Nu-mi dau.” „Niciodată?” „Niciodată. Iar părerile sunt subiective.”

„Nu mă mai atinge critica. Un chirurg poate greși și asta să fie fatal. În schimb, eu sunt doar un biet actor…“

„Simt nevoia uneori de a experimenta, de a descoperi. De a mă descoperi pe mine. Pentru asta trebuie să te plasezi într-o anumită umilință.“