Pescarii din Letea sunt îngroziti de faptul că în Deltă e mai multă poliţie decât peşte.

În faţa turistilor, Sulina îsi spală obrazul prin împrejurimi. Plutind, asa, pe ape, uiţi de toate. Ceea ce am făcut si noi. Ne-am înghesuit în Matilda, o barcă motorizată, proprietatea căpitanului Nemo. Un ghid turistic ca la carte, pe numele său adevărat Lucian Pamfil. Ăsta e dus rău, fără scăpare, are Delta în sânge. Si nici măcar nu-i băstinas, a aterizat din Brasov, în urmă cu vreo… muuulţi ani. Stie tot ce miscă prin păienjenisul de canale, câţi copaci s-au mai uscat în Pădurea Letea, pe unde se mai adăpostesc caii sălbatici, cine, când si de ce a plecat de pe grindul Schiopu. Relaţia lui cu Delta e de-a dreptul pasională. Merge încet, ca nu cumva să deranjăm nuferii si broastele. După vreo 30 de kilometri de poezie curată, „urmează staţia Cardon, cu peronul pe partea stângă”. În pustietatea asta mai trăiesc doar sapte familii de băstinasi. Plus două strămutate, recent, din Sinaia si Pitesti, ca terapie anti-stres. Urcăm într-o masină de „teren”, cu destinaţia Letea.

Vreo 5.600 de hectare de pădure, dintre care peste 2.000 în zona protejată, de rezervaţie. Oprim să vedem liane, un stejar de vreo 800 de ani, viţă de vie sălbatică si alte rarităţi. Cică sunt si orhidee, doar primăvara. În fine, rupţi de foame si de sete, ajungem în sat. Tragem la familia Maxim. O căsuţă ca-n povesti, acoperită cu stuf, vopsită în alb si albastru, după tradiţia ucraineană. Doamna Viorica ne-a pregătit plachie si minciunele. Se descurcă si ea cum poate, o masă si câte o cazare pentru turisti. Că-n rest bate vântul, nici urmă de loc de muncă în Letea. Pe când cheltuieli sunt destule: cisternă cu apă, de la o fântână, că la ei e sălcie, fân pentru animale, vreo 3.000 de lei, vara asta, de-ale scolii, pentru copil. Soţul, Gabriel, lucrează la Olteniţa.

Două săptămâni stă pe-acolo, pe navă, două acasă. Pentru 1.200 de lei, la 30 de ani vechime, e mai mare deranjul. Aduc vorba de pescuit si oamenii se fac că plouă. „Nu-i de vorbit, sunt probleme, întrebaţi prin sat”. Sigur că da, doar că nu ne răspunde nimeni, ca si când ar fi secret de stat. Aflăm, mai apoi, si de ce. Peste jumătate dintre localnici au dosar penal pentru că au pescuit ca să mănânce. În condiţiile în care n-au nici o altă sursă de existenţă si trăiesc din peste, de când se stiu. Primăria, în genialitatea ei, a concesionat toate bălţile unor afaceristi din afară. N-ai decât să pescuiesti pentru ei, pe mai nimic, sau să mori de foame.

Da’ cu cianură n-aţi încercat? „Vai de capul nostru, doamnă, că pe-aici e mai multă poliţie decât peşte”, îmi spune Costel, pe baltă, în timp ce adapă caii. „Am avut şi eu un rost, am lucrat la Olteniţa, pe macara, până în urmă cu trei ani, când m-au disponibilizat. Am soţie, doi copii mici şi trăim cu toţii din pensia lu’ tata, de 700 de lei. Dacă prind un peşte, să mâncăm, zice că fac braconaj şi ajung la închisoare. Să muncesc n-am unde, zău dacă ştiu ce să fac. Eu aş propune să vină un guvernant, să stea aici o vreme şi dacă poate să trăiască îl pup unde o vrea el”.

Mergând, aşa, prin sat, găsim şi un Marinică, Crimschi, dacă am înţeles bine, ocupat să-şi cureţe peştii. Ho, că sunt de mare, i-a primit cadou, de la un prieten. Că e „nasol” pe-aicea, cu trăitul. Adică? „Ce, nu ştii ce-i aia nasol?”, se răsteşte la mine. „Şi nu mă descoase, că dacă începi să vorbeşti, la banditismul care există, mori de foame. Mai pescuiesc şi eu la stăpân, ca sclavii, în complexul Matiţa, mai am o căruţă, poate mai plimb un fraier. Trebuie să fac ceva, că am doi copii şi proasta aia, nevasta, a fugit în Italia”.

După atâta nenorocire pe cap de locuitor, am simţit nevoia să văd şi ceva frumos. Apusul de soare, pe mare, în golful Musura, la întoarcere, nu mi-a fost de ajuns. Aşa că am intrat la… fotograf. Ei, altă lume, altă viaţă! Liviu Simion-cencu are o adevărată istorie a Sulinei, în imagini, expuse, pe rând, în cabinetul lui de lucru. În urmă cu vreo 30 de ani, când l-a apucat pasiunea asta, nici nu bănuia că instantaneele făcute uneori în joacă vor ajunge mărturii ale unei lumi apuse. Şi uite-aşa am făcut o călătorie în trecut, într-un oraş care nu mai există decât în fotografii: vapoare cu abur, nave de lux, gârle care traversau Sulina, cu podeţe, de zici că-i Veneţia, şi pe care le-au secat pentru agricultură, Biserica anglicană, judecătoria, ultimul evreu plecat din Sulina, în America, în 1972…

 

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Friday, September 30th, 2011 at 7:29 am, DOSAR, Reportaje, RSS feed