Lisabona e o metropolă pestriţă. Turişti din toate colţurile lumii, emigranţi de toate rasele, cerşetori insistenţi, negustori persuasivi, lume  diversă şi amestecată. Multe culori,  ceramică în modele  maure şi europene, mirosuri de peşte la grătar, bere  rece  în pahare micuţe  şi  cafea  tare  şi  aromată. Un univers ameţitor şi fascinant.

Fortăreaţa Sf. Gheorghe se află,  evident, pe  un  deal,  astfel  încât  e   vizibilă,  uriaşă şi ameninţătoare de  aproape oriunde. Şi cum fiecare vizitator care se respectă îşi doreşte să înceapă de  sus  în jos, te întrebi  cum  ajungi acolo, pe colină. Răspunsuri sunt  multe, de la taxi, până  la tot felul de mijloace de transport eminamente turistice, scutere, triciclete, microbuze… Recomandarea din  ghiduri este clară:  tramvaiul 28. Nu  încercaţi să întrebaţi localnicii;  exasperaţi de  atâţia  turişti ei  vor arăta  cu degetul în sus şi apoi,  zâmbind, vor încerca să vă convingă să mergeţi pe jos. Nu-i o idee tocmai  rea şi totuşi…

Fiecare  capitală europeană a încercat  să transmită o anumită imagine turistică, să se identifice cu un  element specific.  Parisul are Tour  Eiffel,  Londra are  Big  Ben  şi  lista  ar putea  continua  la  nesfârşit.  Cunosc   doar două aşezări care  se identifică prin  mijloace de transport. Una este micuţă şi uşor  izolată. E vorba  de  Malta,  unde autobuzele galbene de   epocă,   produse  acum   zeci  de   ani   de Leyland, sunt  un  fel de  simbol  naţional. La capătul Europei, în Lisabona, tramvaiul galben este un mod  de viaţă  şi o experienţă culturală.

Aşadar, m-am  aşezat  cuminte la o coadă respectabilă, în piaţa  Martim Moniz  (numele este al unui cavaler  care s-a sacrificat apărând o poartă deschisă a fortăreţei, pe atunci maure, pentru ca trupele portugheze să poată pătrunde!), printre turişti gălăgioşi, francezi, ruşi,  spanioli şi polonezi şi am  aşteptat. Nu puţin. Pentru că ne doream cu toţii locuri  pe scaune,  iar vechile  tramvaie din  Lisabona nu au  prea  multe  locuri  pe  scaune.  Şi, în plus, pensionarii localnici  aveau prioritate la urcare. Nu  mai vorbesc  despre expresiile exasperate  ce li se puteau citi cu multă claritate pe faţă.

După vreo 40 de minute am reuşit  să urc şi să-mi găsesc un loc ideal pentru fotografiat spre disperarea unei turiste franceze aflată în faţa mea care nu putea să prindă nici o imagine, mânuind o savonieră digitală, pentru că se trezea  cu  mine  în  prim  plan,  aruncat pe jumătate din  tramvai cu uriaşul meu  aparat foto.  I-am  auzit  înjurăturile murmurate, dar am continuat să fotografiez.

 

Fortăreaţa Sf. Gheorghe

Sau  poate   ar  trebui numit castel.  După recucerirea Lisabonei de  la  mauri, în  1147, regele  Alfonso  Henriques transformă citadela  în  reşedinţa  regilor   portughezi.  Dar în 1511, Manuel I construieşte un alt palat  jos, în apropierea  actualei Praça  do  Comerçio, iar castelul este folosit pe rând ca teatru, depozit de  muniţii şi  închisoare. După cutremurul din  1755 fortificaţiile rămân în ruină până  în 1938 când  Salazar,  conducătorul autoritar al ţării, hotărăşte reconstruirea şi renovarea ansamblului. Chiar dacă varianta arhitectonică de acum nu este în întregime autentică, Sao Jorge este un obiectiv  turistic de maximă importanţă, conţinând un muzeu, un sit arheologic, expoziţii, grădini, dar  şi  restaurante  şi parcuri. Şi mai ales oferă o panoramă minunată a oraşului şi golfului. Nu prea ieftină intrarea, dar  face toţi banii.

 

Alfama

E greu  de  crezut  că acest  cartier,  modest acum,  a fost cândva spaţiul cel mai râvnit de locuitorii  Lisabonei. Pentru  mauri,  această zonă reprezenta întreg  oraşul.  După recucerire, în perioada Evului  Mediu, nobilii oraşului, speriaţi de cutremure, se mută  jos lăsând cartierul   în  stăpânirea  săracilor. Nu   se  poate spune că au  supravieţuit clădiri  din  vremea maurilor, dar  cele  rămase în  picioare după cutremurul din 1755 sunt  acum  în plin proces de renovare. Şantierele coexistă,  în acest cartier  plin  de  viaţă,  cu  tavernele, băcăniile şi magazinele de suveniruri. Turiştii  au invadat străzile extrem de înguste, unde oricând poţi fi atins  de un  tramvai care  urcă  sau  coboară zdrongănind.  Un   loc  minunat  pentru  un prânz  sau   o  cină.  Nu   foarte   liniştită, dar romantică şi plină  de culoare.

 

După un  traseu de vreo 40 de minute,  mai mult în aşteptare decât în mers, micul şi anticul tramvai m-a lăsat undeva, jos, aproape de centrul oraşului de Praça do Comerçio. Am alergat sub o umbrelă pentru  o sticlă cu  apă rece şi o cafea scurtă şi tare.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Friday, October 5th, 2012 at 12:01 am, Reportaje, ZOOM, RSS feed