LLOSA: RATACIRILE UNEI FETE…

Am citit cu sufletul la gură cartea peruanului. Nu că nu mi-ar cădea în mână cărţi bune. Dar, uneori, se întâmplă ca, o vreme, să uiţi gustul artei. Nu al lite­raturii de bună calitate. Nu al filosofiei. Ci al artei adevărate, pur şi simplu. OK, dar dând peste Llosa (cartea mi-a făcut-o cadou un prieten apropiat, de ziua mea), plonjezi din nou în spaţiul fermecător al artei pure, ca heroina. Şi, de fapt, e singu­ra heroină pe care o gust: arta e singurul drog legal, oriunde & pretutindeni, amin & de-a pururi. Cartea e un fel de Madame Boimty, varianta Llosa. Personajul central, cel care pulsionează epicul, e unul femi­nin, forte, figură memorabilă. Micuţa Lily cunoaşte multe travestiuri peste vreme, de altfel, în spaniolă, volumul poartă chiar un nume sugestiv-.TRAVESURAS DE LA NINA MALA. Aşa se şi întâmplă: „fata rea”, nume sugestiv, ales dintru început, „traversează” epoci, stiluri, oraşe, mode, vârste. Dar rămâne, esenţială, fata rea. Iar băiatul, ca de basm, cel care şi narează, rămâne băiatul bun.

Rolurile sunt, astfel, distribuite. Editura HUMANITAS a dat lovitura: estetic, cartea mi se pare capabilă să concureze la una dintre cele mai bune cărţi apărute în româneşte, pe 2007 (deşi, în spaniolă, ea a apărut în 2006, traducerea noastră fiind executată, cu acurateţe, de Luminiţa Voina-Răut). Scrisă la un nivel aproape de impecabil, sigur, cu decoruri şi butaforii de carton (asumate), pentru că numai povestea de dragoste contează, una clar cu ochii întorşi spre ideal. Cu un conţinut sado- mazo, de telenovelă nu sud-americană, ci, mai degrabă, rusească, story-ul se ridică la artă, din contingent, prin intensitatea sentimentului. Prin sacrificiul aproape „religios” pe care personajul masculin îl face, aşa cum scriitorul se „sacrifică” pen­tru artă. Lily e muza, doar, Lilith, femeia dinaintea Evei, acea mala mujer, datorită căreia suferim noi influenta negativă a astrelor. Personajul masculin, cu un cara­ghios nume de Ricardito Somocurcio, este torturat efectiv de micuţa Lily, cu ardoa­rea cu care Dmitri Karamazov este chinuit de Gruşenka. Un roman de dragoste cu adevărat orbitor, dus până la incandes­centă.

De mult nu am mai citit o aseme­nea nebunie amoroasă, care să fie, până la capăt, acablantă: şi, semn al unei opere memorabile, confundarea lectorului cu personajele, distribuirea lui în roluri mas- culin-feminine, indignarea în fata unor scene este deplină. Llosa reînviază amo­rul, e drept, în forma lui desuetă, roman­tică, dar cu un parfum atât de puternic. Reţeta poate părea banală, dar nu este. O poveste de dragoste în Paris. Dar care, culmea, se reîncarcă, la Londra. Reloaded, again, in Japan. Şi care mai zvâcneşte, încă o dată, în Madrid. De fiecare dată, ea este „sub timp şi sub mode”. Sau, dimpotrivă, deasupra. De fiecare dată, apare un prie­ten care moare. Şi epocile se schimbă, aşa, precum decorurile din actele unei piese. Vremea hippiotilor.

Globalizarea în Ţara Soarelui Răsare. Cu parfum de curse hipi­ce, tipic englezeşti. Evident că decorul cel mai fastuos e Parisul, dar fiecare secvenţă din celelalte capitale seamănă cu o fiigă, un declic existenţial pentru cele două per­sonaje. Incompatibilitatea lor rămâne aceeaşi şi este dată de caracterul „imposi­bil” al fetei rele. Semnificativ, fiecare din­tre capitole poartă un nume care punc­tează povestea, aparent fără legătură cu ea – sau colateral. Micuţele chiliene se referă la „deghizajul” celor două surori adolescente. Luptătorul de gherilă e cu totul altceva, introduce în sceneta pariziană un personaj, Paul, care, mai târziu, va fi caracterizat în absentă. Pictor de cai în swinging London lansează în scenă un alt prieten al lui Ricardo, care îşi încheie exis­tenta la capătul „perioadei londoneze”. Tălmaciul de la Chateau Meguru, poate cel mai pasional (după cum anteriorul este „cel mai tragic”), parcurge o altă poveste de dragoste, pe acelaşi fundal nipon.

Copilul fără voce îşi găseşte în Yilal expre­sia perfectă pentru sufocarea îndrăgostitului care nu îşi poate împărtăşi iubirea. Arhimede, constructor de diguri, este chiar întâlnirea cu tatăl iubitei. Povestea începe să amestece tot mai multă mizerie, dramă şi strălucire, pe măsură ce avansează în fir epic şi al vâr­stei. Epilogul, Marcella în Lavapies, este coda tragediei, atinge cinelul dramei efec­tive. „Fata îndărătnică” moare aşa cum a trăit, vindecată doar (pe termen scurt) de boală. Ia năravul, cu ea, în mormânt. Iar „băiatul bun” ajunge, din tălmaci, autor.

Taguri: nr. 12 / decembrie 2007 Tweet

Monday, December 10th, 2007 at 5:47 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed