Pe masa de lucru a profesorului Giurescu, mai multe proiecte. Unul dintre ele, o analiză a manualelor şcolare de istorie.

I Şi atunci credeţi că, Regele întorcându-se, s-au grăbit să găsească o soluţie rapidă?…

• Da, cred că s-au grăbit. Ce nu ştim, şi asta ar lămuri toate lucrurile, este ce directive au venit de la Răsărit. Moscova s-a decis să gră­bească lucrurile văzând că Regele s-a întors. S-ar putea să fie asta. Şi atunci, pe cale de con­secinţă, şi guvernul a spus, gata, am primit dis­poziţie, trecem la actul abdicării.

I I-ar fi putut speria şi logodna suveranului?

• Da şi nu, pentru că logodna proaspătă a Regelui cu principesa Ana de Bourbon-Parma intervenise acolo în particular, în perioada în care a stat în Elveţia, la revenirea de la Londra. Dar, oricum, pentru căsătorie, conform uzanţelor, Regele ar fi trebuit să aibă asenti­mentul guvernului. Şi dacă acest asentiment nu era dat, nu era nici o urgenţă, puteau să aştep­te.

I Abdicarea era iminentă oricum? Ce soluţii ar fi avut monarhia? Ce şanse ar fi avut su­veranul să evite această situaţie?

• Nici o şansă. Absolut nici o şansă. Cuvinte din acestea cu totul negândite, că ar fi trebuit să reziste, calificative ca trădare pentru faptul că a abdicat… Toate acestea nu au nici un rost! Şi dovedesc ori o totală necunoaştere a faptelor, ori pur şi simplu o calificare dată cu un scop propagandistic sau de politică actuală. Nu avea nici o şansă. Se întorsese în ţară. Armata fusese deja epurată, avuseseră loc epu­rări masive de ofiţeri, în plus fusese redusă la efectivele preconizate de Comisia Aliată de Control şi de Tratatul de Pace. Toţi ofiţerii superiori care ar fi putut să aibă gânduri de rezistenţă erau în rezervă… Ca atare, nu exista nici o posibilitate ca vreo unitate să intervină în favoarea Majestăţii Sale. În plus, diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, formate pe teritoriul URSS-ului din prizonieri români, în 1944, erau acolo prezente la Bucureşti. Plus că ţara se afla sub ocupaţie sovietică. Partidul Naţional Ţărănesc fusese brutal dizolvat şi liderii lui se aflau în închisoa­re, Partidul Naţional Liberal-Brătianu de ase­menea se dizolvase, Gheorghe Tătărăscu fuse­se îndepărtat de la guvern… Nu exista nici o posibilitate de opoziţie politică sau militară în momentul abdicării.

I Credeţi că suveranul a părăsit ţara cu spe­ranţa unui guvern în exil şi a unei posibi­le intervenţii a aliaţilor anglo-americani, după ceea ce ar fi putut fi modelul Greciei?

• Cred că suveranul nu avea nici un fel de iluzii. Şi să vă spun de ce: el la Londra a expus cazul României (eram deja în noiembrie) ministrului de Externe al Marii Britanii, Ernest Bevin, şi diplomaţilor americani din capitala britanică. Or, purtarea lui Bevin şi a altor ofi­ciali britanici a fost foarte stranie. O relatare spune că Bevin s-a mărginit să-l asculte pe Rege şi să pună una sau două întrebări… Toţi diplomaţii cu care a intrat în contact se mărgi­neau să-i spună două lucruri: că hotărârea pri­vind întoarcerea aparţine Majestăţii Sale şi ca nu cumva să facă vreo declaraţie politică atâta timp cât se afla pe teritoriul Elveţiei şi pe cel al Marii Britanii. Aveau o atitudine faţă de el, implicit faţă de România, total nepotrivită, o atitudine distantă, generată de dorinţa de a nu provoca vreun gest politic al Regelui care ar fi periclitat poziţia respectivei ţări. Aşa încât, cred că Regele nu avea nici un fel de iluzie cu privi­re la atitudinea puterilor occidentale. Or, neavând aici nici un fel de trupe din Vest, era exclusă vreo intervenţie… De altfel, ar trebui o dată pentru totdeauna, în manualele de şcoală, de liceu şi în mass-media să se spună foarte clar că România, ca şi Bulgaria, ca şi Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, toate fusese­ră lăsate de către aliaţii din Vest pentru a intra în sfera de dominaţie a URSS. Avem documen­te în acest sens. Primul document a fost la Teheran, când s-a spus clar că Aliaţii din Vest nu vor debarca nici măcar în Balcani, deci, pe cale de consecinţă, rămânea că Armata Roşie va opera în toată zona aceasta. Acesta a fost pri­mul, al doilea este înţelegerea dintre britanici şi soviete în mai-iunie 1944, ca britanicii să aibă poziţia dominantă în Grecia şi sovieticii poziţia dominantă în România. Pentru acel moment, doar aceste ţări. Şi avem documentele publica­te, cunoscute… Al treilea, în acelaşi an ’44, e fai­moasa întâlnire din 9 octombrie dintre Churchill, venit la Moscova, şi Iosif Vissarionovici, cu tot atât de faimoasele pro­centaje: România 90% a sovietelor, Grecia 90% a britanicilor şi cu tocmeala pentru celelalte ţări, dar cu sovietele având evident vocea dominantă. În al patrulea rând, declaraţia de la Ialta, pe care, dacă o citeşti atent, e aşa de bine întoarsă încât fiecare poate să înţeleagă ce vrea, nici pomeneală de un control al vesticilor în Răsărit. Şi în al cincilea rând, chiar la Potsdam… Încât, luând toate acestea şi după experienţa personală a Regelui, care a făcut actul acela cu totul deosebit – greva regală – , ar trebui o dată pentru totdeauna să se explice că instaurarea democraţiei populare şi a socialismului în România, ca şi în celelalte ţări, s-a făcut cu acceptul explicit al puterilor occidentale. Că poate nu aveau altceva ce face, mă rog, dar acestea trebuie spuse! Să nu aruncăm numai vina pe soviete… Iosif Vissarionovici a declarat foarte clar în 1945, la o întrevedere cu fruntaşul iugoslav Djilas, Milovan Djilas, până unde ajung armatele unei ţări, până acolo se impune sistemul ei social şi politic. A fost foarte brutal şi foarte direct. Ar trebui să ştim toate astea şi să le acceptăm, fără lamentări şi acuze!
  

  Citeste urmatoarea pagina: 1 2 3 4

  Taguri: nr. 7 / iulie 2011
  Tweet

  Thursday, July 7th, 2011 at 4:03 pm, DOSAR, RSS feed