how often can you give your dog tramadol for pain buy tramadol tramadol and orthostatic hypotension

what is a safe dose of xanax for a dog buy xanax online how to cure xanax addiction

buy ambien Arlington buy ambien pictures for ambien

tabela de soma de calorias soma medication soma hexadecimal calculadora

is expired ambien still effective buy ambien test ambient light sensor iphone 5

soma dos prazos ininterruptos dos contratos escritos seja de cinco anos buy soma onlline order carisoprodol Delaware

xanax és cipralex gyógyszerről leszokás cheap xanax short term effects for xanax

cost of ambien at sam's club buy ambien online ambience mall gurgaon career

zoloft or valium valium online no prescription what is the use of valium drug

get diazepam Kansas buy valium online diazepam Savannah

Archive for January, 2007

Rugăciune-n pământuri

January 20th, 2007, com 18 comentarii

Duminica a noua după Rusalii. Sfânta zi a umblării pe mare a lui Iisus Hristos, şi a potolirii furtunilor. Împreună cu alţi 40 de pelerini, primim binecuvântarea dinaintea plecării spre ctitoria bravilor voievozi ai Moldovei. Strigăm în cor, către cer, din străfundurile sufletului, o rugăciune de drum. Nici o adiere de vânt nu ne stă în cale. Dumnezeu a aşezat pe cer o cruce mare de foc. Căldura insuportabilă ne-a supt trupurile sleite. Ostaşii lui Dumnezeu erau acolo de mult, printre suflete. Poleiau cu evlavia lor rânduiala de zi cu zi. Între zidurile groase, calea de pătrundere a Domnului, icoana făcătoare de minuni ne-a orbit, întrecând furtuna de soare. Citeste continuarea

12,870 afisari

Mahalaua din inima micului Paris

January 20th, 2007, com Un comentariu

Ce putem spune astăzi când internetul ne oferă o viaţă în plus online, putem spune că e acelaşi lucru ca atunci când tramvaiul electric a înlocuit tramvaiul tras pe şine de cai sau birja? Dar celebrul Capşa, cu ce l-am înlocui astăzi oare? Răsfoind Bucureşti. Micul Paris, cartea lui Gheorghe Leahu, şi Din Bucureştii de ieri, a lui George Potra, am uitat să răspund acestor întrebări, cucerită de atmosfera epocii.

După cronici, în Bucureştiul vechi legătura dintre târguri şi căile principale era făcută din podurile de stejar: „drumul caleştilor boiereşti ce treceau peste podurile din bârne de stejar era luminat noaptea de masalale (torţe din cârpe muiate în păcură) purtate de robi ce alergau în faţa lor“.

În 1804, după incendiu, domnitorul Constantin Ipsilanti a dat poruncă: „Să se facă casele drept în rând, să iasă uliţele drepte, nu şuvăite, una mai afară şi alta mai înăuntru“. În secolul al XVIII-lea, Bucureştiul avea 67 de mahalale, printre care cele mai vechi erau Mahalaua Bălăceanului, numită şi Mahalaua Bisericii cu Jurământ, şi Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor vechi. Podurile şi hanurile, dintre care podul cel mai cunoscut este Podul Calicilor (denumit astfel după calicii care se strângeau lângă Dealul Mitropoliei). Calicii din Paris (acela mare) se strângeau pe străzile din spatele spitalului L’Hotel-Dieu, străzi ale sărăciei descrise de Victor Hugo în romanul Notre-Dame de Paris. Celebru este şi restaurantul Capşa, denumit aşa după numele întemeietorului Grigore Capşa şi avea pereţii căptuşiţi cu marmură roşie, pentru care motiv unii răutăcioşi l-au numit „mormântul faraonilor“, şi era unul dintre cele mai elegante, cu mobilier scump şi mâncăruri renumite şi unde se perinda lumea bună a Bucureştiului.

„La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrisson, frumoasele dansatoare americane, dintre care una ieşea uneori pe pod (Podul Mogoşoaiei) îmbrăcată în bărbat de se ţineau copiii după ea“. Aici era locul unde ziariştii cei mai importanţi veneau să ia aminte la treburile politice: „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru coroană“ (A.B., Cafeneaua Capşa, ziarul Curentul, 16 iunie 1944).

Scriitorii vremii frecventau aceleaşi saloane Capşa şi nu de puţine ori ieşeau scântei de la mesele acestora. Mircea Damian, unul dintre obişnuiţii cafenelei, a lăsat câteva întâmplări de aducere aminte în volumul Bucureşti publicat în 1935: de pildă, Ion Minulescu, socotindu-se cel mai mare poet după Eminescu, după ce a primit un premiu, a ţinut să spună în public că s-a născut în anul morţii lui Eminescu, la care Al. Cazaban i-a replicat în mijlocul tuturor cu voce tare: „Două mari nenorociri în acelaşi an“. În aceeaşi cafenea Capşa în care Camil Petrescu îşi bea cafeaua cu lapte la nouă jumătate fix, supărat mai mereu pe chelnerii care uită că nu trebuie să-i pună frişcă în cafea, poetul Minulescu intră grăbit şi îi invită pe unul sau pe altul dintre tineri să meargă cu el la cinematograf, având bilete „de favoare“: „Invită pe oricine. El tutuieşte pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică. Dacă îl contrazici ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se congestionează şi-i tremură buzele şi se uită crunt, cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă“. Capşa pare a fi chiar sufletul Bucureştiului: „Când au loc mari evenimente politice, când, de pildă, cade guvernul, sau când se descoperă o mare panama sau un complot, cafeneaua e tixită de lume. Atunci, vin aci foarte mulţi politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politică, dar sunt curioşi să audă o părere. Se formează două grupuri sau mai multe, care discută aprins evenimentul, fac prognosticuri şi se ceartă“.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1869, Bucureştiul are prima linie ferată Bucureşti – Giurgiu, iar primele tramvaie au apărut în 1871 şi erau trase de cai, şinele fiind denumite „drumuri de fier americane“.


Un cronicar francez, Vllysse de Marsillac, descria primele tramvaie cu cai: „Stând pe băncile îmbrăcate în catifea roşie de o rară eleganţă şi foarte confortabile, aluneci pe şine de fier, fără zguduituri, ceea ce este o voluptate când eşti obişnuit cu scuturările birjei pe caldarâmul bucureştean“.


Tramvaiele cu cai au avut viaţă doar până în 1921, când au fost detronate de vagoanele electrice. Dacă până în 1872 oamenii mergeau cu trăsurile sau cu birjele, în 1871, o societate engleză a instalat linii de fier pentru tramvaiele trase de cai, acţiune care a aprins sufletul mahalalelor. D. Teleor (în ziarul Minerva din 1913) arată cum, atunci când a apărut pe Calea Moşilor primul tramvai pe care scria Bukarest Tramways, la care conducătorii erau români iar inspectorii erau străini şi aveau uniforme şi şepci roşii (cu 15 bani stăteai jos, cu 10 bani stăteai în picioare pentru o secţiune de drum), „bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vadă tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca.“

Într-un tramvai încăpeau 20-25 de persoane şi deraiau des din cauză că şinele nu aveau şanţul adânc şi călătorii împreună cu personalul împingeau vagoanele ca să le repună pe linie, apoi: „În pantă nu era suficientă numai frâna, ci se punea la roţi şi câte o împiedicătoare metalică. La capătul liniei se schimbau caii obosiţi şi tot acolo era locul unde vizitiii luau «mizilicul» şi câte o cinzeacă de ţuică.“ De la Radu D. Rosetti, într-un volum publicat în 1942, aflăm că atunci când tramvaiul sărea de pe linie sforţarea cailor era neputincioasă:

„– Uite, mă, Barbule, sălbăticie!, se indigna Caragiale la Gambrinus, în faţa halbei de bere, arătând amicului său Delavrancea scena care se repeta de câteva ori pe ceas.“

În 1923, linia electrică şi-a intrat în drepturi. Pe atunci vagoanele electrice aveau uşi pe ambele părţi şi bănci. Cu toate astea „publicul bucureştean s-a arătat foarte ostil tramvaielor, în special protipendada neobişnuită cu transportul în comun, dar relativ repede ideile s-au schimbat şi cetăţenii, de toate categoriile, au folosit în mod practic acest nou mijloc de transport“.

Ca o curiozitate, primul automobil în România a apărut în 1889 şi era un Peugeot fabricat în Franţa.

„Când zăpada se aşeza în straturi mai groase, nu mai circulau birjele şi trăsurile. Atunci apăreau săniile birjarilor având hamurile cailor acoperite cu şiruri dese de clopoţei, ce umpleau văzduhul cu clinchetul lor.“

Totodată, aceasta mai era şi epoca bonjuriştilor. Li se spunea aşa pentru că tinerii care studiau la Paris, la întoarcerea în Bucureşti nu se salutau cu „bună ziua“ ci cu „bonjour“. Tot atunci era şi perioada în care, deşi moneda oficială era „leul“, toată lumea folosea cuvântul „franc“. Interesante erau şi magazinele de pălării, care însemnau adevărate afaceri, de exemplu un pălărier francez „a adus la Bucureşti primele pălării cilindrice înalte, care au rămas în limbajul nostru drept jobenuri“ .

text Violeta Ion

5,072 afisari

Premieră mondială: Misionarii pentru triburile izolate se şcolesc în România

January 20th, 2007, com 3 comentarii

Ce să caute drapelul Namibiei pe un vârf de deal din Bucovina? Păi, cam tot ceea ce caută steagul Americii. Şi al Canadei. Sau al Braziliei. Adică vreo 16 ţări mari şi late. Care au „aderat” la pasiunea misionarului român Sebastian Ţîrţîrău pentru triburile izolate ale pământului. Concretizată, mai nou, într-o premieră mondială. Duminică, 21 ianuarie 2007, în comuna Vama, din judeţul Suceava, s-a inaugurat prima şcoală din lume care pregăteşte misionari pentru fraţii noştri sălbatici. Canibali, boşimani, indieni, eschimoşi. Şi oricum s-or mai fi numind ei. Citeste continuarea

7,769 afisari

Omul care sparge norii

January 20th, 2007, com 17 comentarii

Un terapeut tratează neconvenţional mai multe afecţiuni, printre care cancerul, boala de rinichi, reumatismul, discopatia

Pe strada Tudor Vladimirescu, din Galaţi, e o casă, la numărul 234, obişnuită. Nu se întâmplă fenomene paranormale deasupra ei, nu curg tunete, nu o loveşte trăsnetul, mai mult sau mai puţin din senin. Acolo îşi primeşte pacienţii, într-un spaţiu închiriat, un terapeut. E, cum îi spune el, „cabinetul”. Aşa şi arată cele două camere, unite printr-un holişor. Una e camera de primire, adică sala de aşteptare, cealaltă, faţă în faţă cu prima, e cabinetul de lucru. Omul, Dumitru Căuş, şi-a făcut faima ca „ăla care dispersează norii”. Îi trebuie, pentru asta, 3-5 minute. Un post de televiziune local chiar l-a filmat în timpul acţiunii. Dar nu e asta singura lui calitate, ci, mai mult, el tratează câteva afecţiuni importante. Citeste continuarea

30,530 afisari

Băştinaşii din Papua-Noua Guinee l-au ales preşedinte pe Ion Iliescu

January 20th, 2007, com 31 comentarii

Insula Kaileuna, arhipelagul Trobriand, din Papua-Noua Guinee. Băştinaşii se adună ciorchine pe malul oceanului. Să-şi întâmpine oaspeţii. Un grup de cercetători, printre care şi o româncă. Doamna Carmen Strungaru, doctor în etologie. Un fel de ştiinţă a comportamentelor animale şi umane înnăscute. Noii-veniţi sunt plini de daruri. Kilograme de mărgele, ţigări şi ceva bani, desigur. Apoi, în interes ştiinţific, „jucării politice“. Între ele, o casetă filmată la runda finală pentru alegerile din 1996, din România. Când vreo 16 candidaţi „au făcut frumos“ la noi, să-i votăm. Băştinaşii au fost numai ochi şi urechi la imaginile cu pricina. De parcă era ditamai telenovela sau cine ştie ce film de acţiune. Deşi fragmentele de discurs nu erau traduse. Când li s-a cerut să aleagă, surprize-surprize… L-au votat preşedinte tot pe Ion Iliescu. Mai mult, ordinea celorlalţi candidaţi a fost identică rezultatelor finale ale prezidenţialelor noastre. Cu o mică excepţie, Gyorgy Frunda, care la ei era mai sus. Se vede treaba că prin Papua nu a apărut, încă, minoritatea maghiară. Citeste continuarea

13,837 afisari

Catrinel Sandu: „Vreau să am un băieţel care să devină tenisman“

January 15th, 2007, com Comenteaza

Catrinel Sandu nu are nevoie de nici o prezentare, mai ales că nunta ei cu tenismanul Gabriel Trifu a ţinut prima pagină a publicaţiilor de anul trecut. După emisiunea Jolie, Jolie, de la Naţional TV, Catrinel Sandu a plecat la începutul acestui an spre SUA, unde va locui împreună cu soţul în Florida, la Sarasota Bradington. Fiindcă va continua să realizeze o serie de emisiuni transmise din SUA pentru Naţional TV pe parcursul primei părţi a lui 2007, Catrinel Sandu a dorit să ne ofere câteva amănunte despre viaţa ei socială şi profesională de peste Ocean. Citeste continuarea

4,886 afisari

De la bilețele la scrisori

January 10th, 2007, com 30 comentarii

Războiul între Palate s-a încins din nou, pornind de la nişte bileţele.

Atmosfera sărbătorească de la începutul anului s-a risipit. Focurile de artificii, cupele de şampanie închinate, vorbele frumoase rostite cu acea ocazie au început să fie date uitării. Am fost primiţi în Uniunea Europeană, dar noi suntem aceiaşi, de la vlădică la opincă. Desigur, nimeni nu se aştepta la metamorfoze spectaculoase peste noapte. Era greu să devenim brusc mai civilizaţi decât am fost decenii la rândul. Dar parcă ne-am fi aşteptat la altceva. În primul rând, ne-am fi dorit ca măcar cei care ne conduc să devină mai atenţi la interesul naţional.

Însă orgoliile lor sunt în continuare puternice şi-i determină să acţioneze mai mult în realizarea propriilor scopuri, fără să le pese cu adevărat de destinul unei ţări care s-ar putea să piardă o şansă unică – aceea de a deveni, în scurt timp, prosperă şi respectată. Scandalurile la vârf se ţin lanţ şi colegii noştri europeni deja se întreabă cine guvernează în România. Iar dacă atitudinea lor binevoitoare de până acum va dispărea, nici un bileţel, indiferent dacă va fi semnat de către Preşedinte sau de către Premier, nu va avea nici un efect. Vor trebui lungi scrisori de explicaţii şi nu se ştie cine va avea răbdarea să le citească.


21,494 afisari

Film: Apocalypto

January 10th, 2007, com 41 comentarii

După formidabilul succes obţinut de The Passion of the Christ, regizorul, scenaristul, producătorul şi fost-actorul Mel Gibson revine cu acest Apocalypto – o primă încercare cinematografică de referinţă închinată uneia dintre cele mai misterioase şi fascinante civilizaţii din întreaga istorie a lumii: Civilizaţia MAYA… Citeste continuarea

15,444 afisari

Film: Ei atacă

January 10th, 2007, com Comenteaza

O combinaţie reuşită – deşi, nu neapărat inedită! – între filmul horror şi thriller: doi francezi care trăiesc în România – romancierul LUCAS şi profesoara de franceză CLÉMENTINE, un cuplu în jur de 30 de ani – locuind, de curând, într-o casă spaţioasă din apropierea Bucureştiului, mai exact la Snagov – se pomenesc, într-o noapte întunecată şi ploioasă, nu doar izolaţi, dar şi agresaţi – din ce în ce mai violent! – în propria lor locuinţă…!

Aşadar: un subiect PERFECT pentru un thriller ce SE RESPECTĂ: nişte eroi izolaţi, un decor unic, o AMENINŢARE criminală, pe care nu o vom zări decât la final… Iar filmul este pe măsură!

Filmată, în bună parte, în studiourile române Castel Film de lângă Snagov, pelicula regizorilor-scenarişti David Moreau şi Xavier Palud, împreună cu interpreţii Olivia Bonamy şi Michael Cohen, te ţine cu sufletul la gură: tensiunea dramatică a celor doi tineri, izolaţi într-un spaţiu închis – în permanenţă la un pas de moarte! – luptând, fireşte, dar neputând afla, nici măcar zări, „identitatea“ atacatorilor… este, ei bine!, cu mult superioară multor spanacuri americane „de gen“ care au invadat nu doar marile, cât şi micile noastre ecrane, plesnindu-ne ochii cu agresivitate gratuită şi lipsă de bun-simţ…!

Câteva chestii nostime: pentru Olivia Bonamy, care suferea de vertij şi claustrofobie, filmările s-au dovedit a fi foarte dure; ea a mărturisit că i-a fost foarte greu să mai adoarmă, apoi, făcând mai întâi câteva ture în jurul propriei case, pentru a se asigura că totul e în ordine. În plus, regizorii s-au gândit „că ar fi bine ca ei, eroii, să nu-i întâlnească pe «criminali» pe decursul filmărilor…, dar a fost imposibil, cu atât mai mult cu cât «ei» erau foarte simpatici, mâncam mereu împreună!“

Şi una singură, de loc: „criminalii“ din final se dovedesc a fi – într-un ultim şi suprinzător cadru! – patru „boschetari“ români, având vârste între 12 şi 18 ani; la anchetă, unul dintre ei ar fi declarat: „Păi dacă ei (adică cei doi eroi), n-au vrut să se joace cu noi…?!“

Horia Pătrașcu

2,352 afisari

Film: Prestigiul

January 10th, 2007, com 2 comentarii

Câţi dintre noi nu am tresărit, fascinaţi, atunci când de sub bagheta unui maestru în frac, care şi-a pus pe cap un joben ce ni-l arătase gol, a zburat un porumbel; sau când o frumoasă tânără semidezbrăcată a ieşit, VIE, dintr-o ladă străpunsă în prealabil de zeci de săbii?!…

Regizorul Christopher Nolan (autor, printre altele, al Insomniei, cu Al Pacino şi Robin Williams) afirmă undeva: „Oamenii muncesc pentru un loc de muncă… adună banii… apoi mor – ei bine, cine vrea să trăiască în această lume? Eu cred că noi toţi am prefera ca Universul să aibă câteva surprize, câteva trucuri“. Şi, normal, îi dăm dreptate… (sperând din suflet ca aceste surprize să nu se rezume la niscaiva cutremure ce vor veni curând, sau la catastrofala încălzire globală a climei – pentru care numai noi, oamenii, suntem vinovaţi! – şi care s-a şi dezlănţuit deja!).

Filmul lui Nolan (realizat după romanul lui Christopher Priest) se referă exact la aceste TRUCURI, aparent inexplicabile, dar întotdeauna fermecătoare, care au marcat spectacolele de gen ale magicienilor epocii Victoriene din Anglia: dispariţia şi reapariţia inexplicabilă a unui ins, prinsul între dinţi al glontelui cu care fusese împuşcat de un altul, revenirea la viaţă dintr-un bazin umplut cu apă unde fusese închis ermetic etc…

Reconstituirea epocii, în film, este remarcabilă; rivalitatea dintre cei doi „maeştri“ ai momentului, care caută să-şi fure reciproc „secretele“ – interpretaţi cu aplomb de către Hugh Jackman şi Christian Bale – plină de surprize; iar în rolul „inginerului-recuziter“, cel ce asigură, anonim, reuşita tuturor: veteranul, admirabilul Michael Caine!

Deşi titlul filmului, la noi, a fost tradus superficial (în engleză, The Prestige înseamnă, mai ales, ILUZIE!), acţiunea implică şi crime, şi descărcări electrice de curent alternativ de înaltă tensiune (atribuite unui mare savant, pre numele său TESLA?!), şi scene de alcov, şi… dar:

În caietul de presă este inserat: Notă specială pentru jurnalişti: filmul Prestigiul este structurat ca un truc magic. Pentru a permite publicului să se bucure în întregime de desfăşurarea poveştii, producătorii roagă respectuos jurnaliştii să nu dezvăluie prea mult din conţinutul filmului!…

Stimaţi cititori – nu pot decât să mă conformez!

Horia Pătrașcu

3,629 afisari