S-a discutat şi se va mai discuta despre acel logo buclucaş, lansat la Expoziţia Mondială de la Shanghai, pentru a-i îndemna pe turiştii străini să descopere „Grădina Carpaţilor“ care e România. Dar, poate, problema e alta. Citeste continuarea

Campionat Mondial de fotbal, criza de proportii, scaderea dramatica a nivelului de trai, calamitati naturale…

I-am vazut deseori pe romani cum se manifesta atunci cand se afla in vacanta, in locatii unde li se ofera servicii “all inclusive”. Daca zaresti pe cineva care isi incarca platoul cu munti de mancare, poti fi aproape sigur ca e un compatriot de-al nostru. Dar nu portia monstruoasa pe care si-o pune in fata deranjeaza. La urma urmei, capacitatea de ingurgitare a fiecaruia e diferita. Dar ti se face sila cand descoperi ca, din mormanul apetisant, jumatate ramane neconsumat si e azvarlit. Stupoarea si zambetul dispretuitor al celor care debaraseaza mesele spun multe. Citeste continuarea

Rotterdam. Un oraş cu un ritm de viaţă ameţitor. Totul se desfăşoară în jurul marelui port. Şi totuşi, într-o sâmbătă, oraşul şi-a găsit răgazul pentru un eveniment cultural – „Thriller night în Rotterdam“. Citeste continuarea

Fiindcă erupția unui vulcan din Islanda a bulversat traficul aerian din Europa, am venit de la Viena la București cu trenul. Aproximativ 1.200 de km. O călătorie de 22 de ore. Cei 600 de km prin România i-am străbătut într-o zi-lumină. Citeste continuarea

„Totdeauna m-a amuzat discursul acesta despre secretele care ar exista la Vatican“

– Monseniore, încep cu o întrebare mai „lumească“: în ce stadiu se află disputa legată de construirea unui colos lângă Catedrala Sf. Iosif? În ultimele decenii, în București au apărut multe clădiri cu o arhitectură modernă, care, însă, se potrivesc ca nuca în perete cu ambianța în care au fost înălțate. Niciodată nu s-a luat vreo măsură de a proteja puținele monumente care ne-au mai rămas după buldozerele celor aproape cincizeci de ani de dictatură. Situația continuă să fie sumbră… Odată v-ați exprimat așa: de fapt, este o confruntare între „limbajul bunului simț și limbajul banului“. Citeste continuarea

L-am întâlnit la AKH, vestitul spital din Viena. Născut în 1953. Profesor universitar. Doctor. Un mare chirurg. E în fruntea celor care se ocupă, la scară planetară, de cancerul de colon. Un specialist invitat pretutindeni, ca să opereze sau să conferenţieze. Béla Teleky. Citeste continuarea

Ziaristă, consilier prezidențial, purtător de cuvânt, deputat… În ce ipostază v-ați simțit cel mai bine?

Mi-e foarte greu să fac un clasament dar până acum, ipostaza în care mă simt mai puțin mulțumită e cea de deputat. Statutul parlamentarului ales pe vot uninominal, dar care func­țio­nează pe criteriile celui ales pe listă face impotentă această responsabilitate și reduce parlamentarii la o masă de vot, de susținut declarații și interpelări care nu au nici un efect la nivelul societății, ci doar la marcat pretinsa activitate parlamentară. Citeste continuarea

Nu, nu e Flacăra Violet.

E, pur și simplu, Flacăra.

Arde din 1911.

Adică de 99 de ani.

A fost exact așa cum a fost și timpul în care a apărut.

Cel care a fondat-o – Constantin Banu – a dorit-o „deasupra pati­milor oarbe“.

Astăzi este exact așa cum a visat-o încă de la primele numere.

De douăzeci de ani rezistă fără alt sprijin decât cel al cititorilor ei.

Fără publicitate de la stat și fără să aibă în spate vreun mogul. Fără compromisuri politice sau de altă natură.

E un lucru care ține, în aparență, de magia, paranormalul Flăcării Violet.

Dar e vorba doar de o revistă care îi bucură pe cititorii ei.

Flacăra.

Nu l-am votat niciodată şi i-am spus asta. Am scris de­seori împotriva lui – unele ar­ti­cole se regăsesc în volumul meu Viaţa sub un preşedinte de regat. Şi totuşi, preşe­dintele de onoare al PSD a acceptat, pentru a doua oară, să poarte cu mine un dialog. Citeste continuarea

În interviul publicat în acest număr, Ion Iliescu afirmă că nu i-a fost frică în Decembrie ’89. Poate bravează. Sau poate că nu.

Eu unul, însă, recunosc faptul că mi-a fost frică.

Eram în redacția revistei Flacăra când a început să se tragă spre Casa Scânteii. Cu toții am rămas uluiți, urmărind trasoarele pe cerul nopții. Apoi, am stins luminile în birouri și ne-am refugiat pe coridor. Acolo am continuat să scriem, la adăpostul zidurilor groase. Primele noastre articole în care spuneam cu adevărat ce credeam.

Din când în când, ușa de la intrare se deschidea. Cei care veneau de afară aduceau vești înspăimântătoare. Sunt mii de morți! Nu mai beți apă de la robinet! E otrăvită! Un grup de teroriști s-a strecurat la subsol și se pregătește să arunce clădirea în aer!

Băteam, totuși, în continuare la mașină, ascultând șuierul gloanțelor. Ne așteptam ca, în orice clipă, peste noi să năvălească uslași, care să înceapă să ne împuște unul câte unul.

Mi-a trecut frica de-abia după ce am văzut pe stradă un camion cu soldați împușcați. Zăceau unii peste alții, ca niște trunchiuri de copaci tineri – o grămadă de trupuri însângerate. Mi-au dat lacrimile. Atunci mi-am spus: „Fie ce-o fi! Viața nu mai face doi bani dacă se petrec astfel de grozăvii.“

De-abia peste multe zile, după ce m-am mai liniștit, am reflectat la curioasa traiectorie a gloanțelor trase din Herăstrău. Dârele luminoase porneau din parc și se duceau peste Casa Scânteii. Parcă o forță necunoscută le atrăgea în slava cerului. Da, mirosea puternic a praf de pușcă, dar nici un geam n-a fost spart! Nu s-a înregistrat nici o victimă!

Din clipa aceea au început întrebările. Întrebări la care n-am găsit răspuns nici până acum.