Un roman scris la tinereţe. La 27 de ani şi pu­blicat doar doi ani mai târziu. Almudena Grandes trage perdeluţa deoparte şi ne lasă să vedem în bucătăria ei literară de tinereţe. Acolo unde întâlnim o fată brunetă, cu părul ondulat, cu un profil masculin, lucrând în redacţia unei edituri. Şi care acolo începe să îşi scrie romanul ce îi va aduce consacrarea. Almudena Grandes a fost tradusă în ger­mană, în limba maghiară şi, acum, în română. A bântuit prin alte vreo zece limbi europene, a cucerit premii & deopotrivă persoane, şi aici am putea să ne referim doar la autorul Elogiului mamei vitrege, Mario Vargas Llosa, care a comentat-o elogios. Citeste continuarea

Rotterdam. Cenuşiul zilelor scurte de ianuarie la cincizeci de grade latitudine a explodat într-o zi în toate culorile civilizaţiilor pământeşti. A 36-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Rotterdam a umplut străzile metropolei de bannere împodobite cu un multi­color cap de tigru, simbol al competiţiei oficiale (Tger Awards) şi a făcut lumea să se grăbească spre sălile de cinema. 360.000 de specta­tori: o cifră impresionantă. Citeste continuarea

O carte semnată de Arthur Hailey, apărută la Editura Nemira, Colecţia Suspans, în traducerea Marianei Ceauşu Citeste continuarea

Anais Nin – Henry Miller, unul dintre cuplu­rile de care literatura şi viaţa au nevoie, în egală măsură, ca să (re)afirme interdepen­denţa viaţă-literatură. Cum curge seva dintr-una într-alta, ca prin vase comuni­cante. Cum circulă emoţia prin carne. Volumele apărute recent la Editura HUMANI- TAS, INCEST şi FOC, confirmă acest lucru. Aceeaşi prestigioasă editură are „pe trăgaci” şi o ediţie din HENRY & JUNE. Citeste continuarea

„Politicienilor cărora trebuie să li se dea peste bot, le vom da peste bot!”

Mihai Gâdea, omul care realizează Sinteza alei, alături de Ion Cristoiu, la Antena 3, este directorul noului post Antena 2 care îşi va face intrarea în scenă la începutul lunii martie a.c. Venit din Realitatea TVşi trecut prin Antena 1 şi Antena 3, la 30 de ani, Gâdea promite o televiziune altfel, dedicată totalmente talk-show-ului, un canal tv al cărui slogan va fi: la atitudine!, Spune tot! Noul post se vrea o voce care prezintă fragmente de viaţă reală dintr-o Românie mai puţin cunoscută. Citeste continuarea

După formidabilul succes obţinut de The Passion of the Christ, regizorul, scenaristul, producătorul şi fost-actorul Mel Gibson revine cu acest Apocalypto – o primă încercare cinematografică de referinţă închinată uneia dintre cele mai misterioase şi fascinante civilizaţii din întreaga istorie a lumii: Civilizaţia MAYA… Citeste continuarea

O combinaţie reuşită – deşi, nu neapărat inedită! – între filmul horror şi thriller: doi francezi care trăiesc în România – romancierul LUCAS şi profesoara de franceză CLÉMENTINE, un cuplu în jur de 30 de ani – locuind, de curând, într-o casă spaţioasă din apropierea Bucureştiului, mai exact la Snagov – se pomenesc, într-o noapte întunecată şi ploioasă, nu doar izolaţi, dar şi agresaţi – din ce în ce mai violent! – în propria lor locuinţă…!

Aşadar: un subiect PERFECT pentru un thriller ce SE RESPECTĂ: nişte eroi izolaţi, un decor unic, o AMENINŢARE criminală, pe care nu o vom zări decât la final… Iar filmul este pe măsură!

Filmată, în bună parte, în studiourile române Castel Film de lângă Snagov, pelicula regizorilor-scenarişti David Moreau şi Xavier Palud, împreună cu interpreţii Olivia Bonamy şi Michael Cohen, te ţine cu sufletul la gură: tensiunea dramatică a celor doi tineri, izolaţi într-un spaţiu închis – în permanenţă la un pas de moarte! – luptând, fireşte, dar neputând afla, nici măcar zări, „identitatea“ atacatorilor… este, ei bine!, cu mult superioară multor spanacuri americane „de gen“ care au invadat nu doar marile, cât şi micile noastre ecrane, plesnindu-ne ochii cu agresivitate gratuită şi lipsă de bun-simţ…!

Câteva chestii nostime: pentru Olivia Bonamy, care suferea de vertij şi claustrofobie, filmările s-au dovedit a fi foarte dure; ea a mărturisit că i-a fost foarte greu să mai adoarmă, apoi, făcând mai întâi câteva ture în jurul propriei case, pentru a se asigura că totul e în ordine. În plus, regizorii s-au gândit „că ar fi bine ca ei, eroii, să nu-i întâlnească pe «criminali» pe decursul filmărilor…, dar a fost imposibil, cu atât mai mult cu cât «ei» erau foarte simpatici, mâncam mereu împreună!“

Şi una singură, de loc: „criminalii“ din final se dovedesc a fi – într-un ultim şi suprinzător cadru! – patru „boschetari“ români, având vârste între 12 şi 18 ani; la anchetă, unul dintre ei ar fi declarat: „Păi dacă ei (adică cei doi eroi), n-au vrut să se joace cu noi…?!“

Horia Pătrașcu

Câţi dintre noi nu am tresărit, fascinaţi, atunci când de sub bagheta unui maestru în frac, care şi-a pus pe cap un joben ce ni-l arătase gol, a zburat un porumbel; sau când o frumoasă tânără semidezbrăcată a ieşit, VIE, dintr-o ladă străpunsă în prealabil de zeci de săbii?!…

Regizorul Christopher Nolan (autor, printre altele, al Insomniei, cu Al Pacino şi Robin Williams) afirmă undeva: „Oamenii muncesc pentru un loc de muncă… adună banii… apoi mor – ei bine, cine vrea să trăiască în această lume? Eu cred că noi toţi am prefera ca Universul să aibă câteva surprize, câteva trucuri“. Şi, normal, îi dăm dreptate… (sperând din suflet ca aceste surprize să nu se rezume la niscaiva cutremure ce vor veni curând, sau la catastrofala încălzire globală a climei – pentru care numai noi, oamenii, suntem vinovaţi! – şi care s-a şi dezlănţuit deja!).

Filmul lui Nolan (realizat după romanul lui Christopher Priest) se referă exact la aceste TRUCURI, aparent inexplicabile, dar întotdeauna fermecătoare, care au marcat spectacolele de gen ale magicienilor epocii Victoriene din Anglia: dispariţia şi reapariţia inexplicabilă a unui ins, prinsul între dinţi al glontelui cu care fusese împuşcat de un altul, revenirea la viaţă dintr-un bazin umplut cu apă unde fusese închis ermetic etc…

Reconstituirea epocii, în film, este remarcabilă; rivalitatea dintre cei doi „maeştri“ ai momentului, care caută să-şi fure reciproc „secretele“ – interpretaţi cu aplomb de către Hugh Jackman şi Christian Bale – plină de surprize; iar în rolul „inginerului-recuziter“, cel ce asigură, anonim, reuşita tuturor: veteranul, admirabilul Michael Caine!

Deşi titlul filmului, la noi, a fost tradus superficial (în engleză, The Prestige înseamnă, mai ales, ILUZIE!), acţiunea implică şi crime, şi descărcări electrice de curent alternativ de înaltă tensiune (atribuite unui mare savant, pre numele său TESLA?!), şi scene de alcov, şi… dar:

În caietul de presă este inserat: Notă specială pentru jurnalişti: filmul Prestigiul este structurat ca un truc magic. Pentru a permite publicului să se bucure în întregime de desfăşurarea poveştii, producătorii roagă respectuos jurnaliştii să nu dezvăluie prea mult din conţinutul filmului!…

Stimaţi cititori – nu pot decât să mă conformez!

Horia Pătrașcu

Xilofonul şi alte poeme, Pauză de respiraţie, Juventus, Exuvii, Volubilis, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, Simona Popescu. Nu Simona Popescu femeia astronom, nici Simona Popescu jurnalista, cum adesea mulţi au confundat-o, ci Simona Popescu, scriitoarea. De fapt, nu-i place să se prezinte drept om de litere, mai degrabă spune despre sine că este „universitară“. „Mie mi-e ruşine să spun că sunt poetă sau că scriu poezie, fiindcă, dacă suntem oneşti, trebuie să recunoaştem că sună prost: scrii poezie! Eu de multe ori nici nu spun că sunt scriitoare când mă prezint cuiva care nu ştie nimic despre mine, îi spun că sunt universitară. Dă mai bine. E o formă de protecţie.“ Citeste continuarea

Spui: mă duc la Museu Picasso ca şi cum ai spune mă duc la cârciumă, cabaret, bistro, bar, lupanar. Un lupanar de imagini, fireşte, unde singurul desfrâu îngăduit e al culorii şi, deopotrivă, al ideii. Dar cum arată un reportaj de aici? Asta am încercat să facem. Să vă arătăm Muzeul Picasso ca pe un loc foarte lumesc, în care poţi să te duci să mănânci şi să bei. Vamos? Încotro? Întreabă taximetristul. Cum, unde, birjar? La Museu Picasso. Unde personajele sunt tablouri. Unde dialogurile sunt nuanţe, tuşe. Unde nu se întâmplă mai nimic, decât arta. Dar dacă arta e singurul lucru care se întâmplă cu adevărat? În afară de pictură, nu e nimic demn de remarcat, lumea reală, precum şi cea ireală, există, ambele, doar ca să fie pictate. Citeste continuarea