În ultimii ani, românii au găsit încă o modalitate originală de-a se face de râs în faţa Europei: cu urşii! Îi filmăm la nuntă în Poiana Braşov, mâncăm cu ei la o cârciumă din Sebeş, îi punem de pază la Fabrica de uraniu din Feldioara, îi învăţăm să se închine, în post şi rugăciune, la Mânăstirea Cotmeana. În locaţiile amintite, şi în multe altele, urşii au fost transformaţi în „obiecte de decor”. Înfometaţi, ţintuiţi în cuşti ruginite. Ca să aibă turiştii la ce se holba! Până când grozăvia a ajuns la urechile World Society for the Protection of Animals (WSPA). De unde s-au pus la bătaie două milioane de euro. Pentru rezervaţia de la Zărneşti. În care urşii cu pricina şi-au recăpătat libertatea. Citeste continuarea

Orville Schell – Tibetul virtual: Căutând Shangri-La de la Himalaya la Hollywood: „Cartea lui Harrer (Şapte ani în Tibet) a oferit o poveste fabuloasă despre un tărâm izolat, străvechi şi misterios, ale cărui spaţii deschise, munţi maiestuoşi şi religie mistică reprezentau opusul a tot ceea ce cunoscusem.“ Citeste continuarea

Să scrii povestea unui organ al corpului omenesc e un lucru cu mult mai neobişnuit decât dacă ai scrie un story al întregului. Dar povestea unei inimi? Mai ales dacă e de regină? Ei bine, inima Reginei Maria are povestea ei, arhizbuciumată, ca a oricărei inimi care a iubit mult, a pătimit şi pre pământ s-a tulburat în zadar, cam aşa cum se tulbură tot pământeanul.

La 7 septembrie, 1940, un general al Armatei Române, aflate în retragere de pe Cadrilaterul românesc, are grijă să încarce o casetă preţioasă din firida unei bisericuţe modeste, de pe malul mării. Suntem în Balcic şi trupele româneşti evacuează zona. Tratativele, care s-au dus şi la Craiova, au avut drept finalitate, cedarea Cadrilaterului. Fusese sfatul „prietenesc“ dat de Hitler – şi prezentat ca singura soluţie care ar împiedica sfâşierea României între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. U.R.S.S. ameninţa cu luarea Moldovei întregi, până la Milcov. În locul sfâşierii, ni se oferea o alternativă: hărtănirea. Renunţarea părea singura soluţie, deşi nu era. Fiul celei care avea inima la Balcic avea să cedeze locul unde inima se odihnea. Generalul român care a coordonat convoiul bunurilor din castel a intrat şi în capelă. Acolo era inima Reginei Maria, cea reîntregitoare de ţară. Capela se numea Stella Maris.

CUIBUL NELINIŞTIT. (I SE SPUNEA QUIET NEST)

Regina murise cu doi ani înainte. Niciodată, pesemne, nu îşi închipuise, nici în visurile cele mai negre, că ţara pe care o lăsase fiului ei va fi sfâşiată aşa cum a fost. Nici măcar nu s-ar fi gândit să se clintească un fir din România Mare.

Aşa a fost. Balcicul a fost zguduit de cutremurul de pământ din 1940. Şi de bombardamente, la sfârşitul războiului, în 1944. Dar, mai târziu, şi bulgarii aveau să se certe pe Castelul de la Balcic. Deşi a fost denumit Quiet Nest (Cuibul liniştit), el numai cuib şi numai liniştit nu s-a dovedit. Anul 1913 s-a dovedit cu noroc pentru români. În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, Quadrilaterul, o porţiune dreptunghiulară de pământ de 7.565 kilometri pătraţi, se alipea teritoriului României. El avea un statut asemănător cu cel al Dobrogei, provincie dobândită în urma Războiului de Independenţă, ca ofertă a guvernului bulgar pentru despăgubiri în urma conflictului. Suprafaţa domeniului regal înfiinţat, ulterior, pe Cadrilater: 18 hectare.

Căpătaţi cu Palatul din Balcic, bulgarii s-au apucat, acum, în ultimii ani, să se certe pe el. Cearta e între Ministerul Culturii şi Universitatea din Sofia, îndeosebi pentru Grădinile Reginei Maria. Este piesa de rezistenţă, piesa de atracţie a locului, frumuseţea lor întrecând, cu mult, castelul, care e, mai degrabă, modest. Are simplitatea şi austeritatea de care numai o regină se poate îngriji. Seamănă nu cu Peleşul, grandios, ci mai curând cu Branul, sever, primitiv chiar, deşi substanţial mai mic ca întindere şi dimensiuni. Este, cu adevărat, un „palat de vară“.

În urma scandalului de la bulgari, directorul Grădinii Botanice (aşa se numesc acum grădinile regale) a anunţat că renunţă la cetăţenia bulgară.

Ce e cu totul supărător, mai ales pentru un român, este că, dacă vrei să ajungi la castelul din Balcic, peste tot, pe pământ bulgar, vei fi întâmpinat cu indicatoare de genul „TO THE PALACE“. To (the) whom’s Palace, îţi vine, în aceeaşi limbă, să întrebi. Dar bulgăroii cu ceafa groasă nu suflă nicăieri nici o vorbă. Corect şi normal ar fi să specifice clar: SPRE PALATUL REGINEI MARIA. Şi, da, chiar în româneşte, pentru că asta e limba pe care a adoptat-o Regina care l-a ctitorit. Şi, mai mult, nu se face nici o specificaţie: Regina Maria a cui? A Bulgariei? Nu A ROMÂNIEI? Peste tot, nu se suflă nici o vorbuliţă.

Dar bulgarii, cap greu, îşi aduc aminte iute de care regină e vorba, atunci când vor să ne vândă, la suprapreţ (în bani româneşti), vinurile reginei. Altfel, cum de unul dintre vinuri s-ar numi MISSY?

Sau altul, pe româneşte, DUCESA?

COASTA DE ARGINT

Iar dacă vrei să ai asistenţă în română, nu poţi. Cum nu poţi plăti nici în lei, ci în leva. Trebuie să te descurci în limba bulgărească, să vorbeşti în bulgărească, să ceri bilet în aceeaşi limbă. Bulgarii ştiu bine engleza numai când e vorba să dea din cap spre dreapta şi, mai ales, spre stânga. Personal, a trebuit să cer un bilet în ruseşte. Grăsana de la casă s-a înviorat brusc.

De la ce a fost Coasta de Argint (cum era numit litoralul românesc de sud, Cap Caliacra-Balcic, prin comparaţie cu Coasta de Azur) la ce e acum, e o cale lungă. Am bătut cu pasul domeniul regal, care se află în deplină & tihnită paragină. Porţi ruginite, cu sârma ruptă, ţipând a restrişte şi izbelişte. Locuri de care se îngrijesc numai câinii şi, odinioară, se îngrijeau regii României. Ştiţi cum îl cheamă pe directorul general? Ghiaurov. Şi ştiţi cum îi spun bulgarii locului? Ceva cu „institutul naţional bulgar de cultură“. Bine că n-a fost Caragiale bulgar. Halal bulgar, halal cultură naţională. Nu viezure, mânz, varză, ci bragă, iaurt, bulgar, zarzavat, castraveţi. Ca să intri în complexul muzeal, îţi trebuie, de altfel, două bilete. Unul pentru castelul propriu-zis, altul numai pentru grădină. Grădina are, de altfel, propriul ei designer special, care se ocupă de geometrie, arhitecturi, forme, aleile cu „lumânările“ copacilor, tăiate, ce-i drept, riguros, la „marele fix“. Minunată este, mai ales, cea intulată Grădina lui Allah.

Singura surpriză cu adevărat plăcută a fost la vila prinţului Nicolae. Acolo am dat, culmea, peste o unguroaică, amabilă, care vorbea destul de bine româna – şi care ne-a dat toate explicaţiile posibile în română. În vila prinţului Nicolae se află o pinacotecă. La etaj, camerele princiare. „În plin sezon, ne-a spus custodele clădirii, se poate dormi cu 25 de dolari pe noapte de persoană în camera princiară“. Poţi scrie, după aceea, un minunat reportaj princiar, care să se numească: AM DORMIT O NOAPTE ÎN CAMERA PRINŢULUI NICOLAE. Ieftin ca braga. Prinţul Nicolae, cel pasionat de maşini şi vinuri, ar zâmbi. „Şi, dacă vi se pare prea mult, adaugă fata, foarte drăguţă, puteţi veni în extrasezon, când e şi mai ieftin“.

PARADISUL A FOST LA BALCIC

Dacă Paradisul a fost pe Pământ, el nu a fost în Mesopotamia. Cel puţin eu nu cred. N-o să mă convingă nimeni. A fost, cu siguranţă, la Balcic. N-am văzut, la început de toamnă, un loc mai frumos pe lumea aceasta mare – şi am văzut hălci bune din vreo trei continente. Tot căutând, în biotop, locul unde a adăstat inima Reginei Maria, mă gândeam că e singurul loc românesc unde muntele (de fapt, este vorba de un deal înalt) se îngemănează cu marea. Şi naşte doline şi coline curbate, în pante absolut minunate. Poate şi de aici lumina aia, ciudată, spectrală, despre care se vorbeşte la Balcic. Lumina pictorilor din Şcoala de la Balcic, atât de îndrăgiţi de Regină. Şi dacă n-a fost măcar Raiul terestru, a fost cel puţin, pentru o vreme, Paradisul pictorilor.

Şcoala de la Balcic este prezentată, de unii dintre artiştii plastici contemporani, ca o alternativă la valorile avangardei, exaltând mai mult specificul naţional. Colonia artistică pe care au constituit-o pictorii români la Balcic era preocupată de Orient şi motive orientale. Era, indubitabil, un loc al boemei. Numele pictorilor des amintiţi în relaţie cu Balcicul sunt Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Iser, Şirato. Un apogeu al soarelui şi luminii meridionale, într-o climă aproape mediteraneeană.

EXPOZIŢIA DE INIMI

Am bântuit ore în şir, până aproape am pierdut şirul timpului, prin domeniul regal. Ca să poţi ieşi pe plajă, îţi trebuie o aprobare specială, fiindcă altfel nu mai poţi intra – sau biletul nu mai e valabil. Dar cei care cunosc teritoriul pot intra nestingheriţi prin clasica spărtură din gard. La urmă, repet, abia la urmă de tot, am dat peste firida şi capela destinată inimii Reginei. De ce? Simplu. Nu e decât un simplu afiş care să o indice şi care o prezintă ca pe un fel de „expoziţie“. Halal expoziţie!

Hai, neamule, la expoziţia de inimi! De inimi, de regine, fireşte. Bâlci, Balcani, iarmaroc, aici ou tout est pris à la légère, cum zice franţuzu’. Singurul rapel din memorie – şi abia atunci mi s-a întâmplat declicul! – este faimoasa casetă comandată la Paris, care, actualmente, face parte din Tezaurul de Stat al României. Ea închide, parcă, un cerc. Unul misterios. Cu adevărat ezoteric. Şi destinal. Este caseta pe care a primit-o, în dar, pentru „DOAMNELE ROMÂNE“, Regina Maria, prin 1893, atunci când a păşit prima oară pe teritoriul României. Ce chestie, îţi vine să spui: şi acolo îi e închisă inima. Cetluită chiar. După ce a fost plimbată printr-o firidă a Branului, tot din ordinul Principesei Ileana, care a ordonat şi repatrierea ei de la Balcic, odată cu căderea Cadrilaterului în mâinile bulgarilor. După ce a fost deteriorată. După ce s-a zvonit că „periculosul mintal“ Emil Bodnăraş (în parte, naş, se pare, şi al Casei Scânteii, varianta românească a Lomonosovului!) a „vândut“ Castelul de la Balcic statului bulgar în contrapartida unui teren din Sofia. Însă gândul revine la inima Reginei. O inimă neliniştită, care a străbătut toată Europa, a iubit – şi a fost gata să moară pentru tot ceea ce iubeşte. O inimă de, aşa cum i se spunea, „Regină-soldat”. Care l-a iubit şi pe Boyle, şi pe principele Barbu Ştirbey, şi pe Ferdinand. Dar a iubit şi Cadrilaterul, şi pământul românesc. O inimă curajoasă, mai mare decât trupul. Şi mai tare în credinţă.

Aşa am început să-l urăsc pe George Bibescu (1833–1902). Dacă nu refuza tronul Bulgariei, astăzi îmi cumpăram o casă la Balcic. Nevastă-mea, Nicoleta, e complet de acord. În plus, zice că-i mai ieftin decât pe litoralul românesc. Dar cum să înveţi bulgara? O dilemă din care nu prea poţi ieşi.

foto Mihail Gălăţanu

Şi dacă v-aş spune că am cunoscut o femeie care „vorbeşte” cu morţii? Şi cu viii, fără ca ei să ştie. Stă la taclale, pur şi simplu, cu subconştientul lor. Se uită la o fotografie şi „vede” aproape toată viaţa persoanei respective. Poate „retrăi” o crimă, o dispariţie, o poveste închisă demult. Chiar şi o viaţă anterioară, pentru cine crede în ea. Nu-mi recomandaţi un psihiatru, mulţumesc. Tocmai l-am consultat pe cel mai bun. Profesorul Mihăilescu, directorul Spitalului Obregia, zice că sunt chiar prea normală. În sensul că am puţine certitudini, la viaţa mea. Iată una dintre ele: faptul că eu nu cred sau nu înţeleg un lucru nu înseamnă că acel lucru nu există. Citeste continuarea

Tot clou-ul lunii care a trecut a atârnat de firul de păr al politicii externe. Febra Kosovo a cuprins pe toată lumea, care a (mai) uitat de CNSAS, Voiculescu, „bârfele, şmenurile şi şuşanelele interne” – şi a trecut la cele externe, ca să tragă cu ochiul spre butoiul cu pulbere al Balcanilor. Citeste continuarea

Un copil de trei ani, chel, cu burtica sfârtecată de operaţii. Obosit de citostatice, speriat de bau-bau-ul numit chimioterapie. Cu o tumoare abdominală care se vedea şi cu ochiul liber, sub forma unei umflături. Şi care i-a măcinat tot organismul. Până la metastază osoasă, cea mai gravă formă de cancer. Îngroziţi, părinţii şi-au vândut apartamentul de patru camere. S-au înghesuit într-o garsonieră, ca să aibă bani pentru tratament. Între drumurile la Fundeni, biserici, rugăciuni şi crize de disperare, au aflat că bioenergoterapeutul Tiberiu Molnar „lucrează” pe cancere. Şi că rezultatele sunt de-a dreptul senzaţionale. „Nu mai aveam ce pierde, aşa că am încercat”, povesteşte Vasile, tatăl băiatului. Citeste continuarea

Sukebe este un cuvânt pe care japonezii îl folosesc adeseori între ei înşişi. Înseamnă „libidinos“, „pervers“, şi, alături de cuvinte precum samurai, bushido, ikebana etc., este definitoriu pentru spiritul şi civilizaţia niponă. Japonia este o lume extrem de sexuală, cu pronunţate înclinaţii spre perversitate, orice ar spune cei în cauză care susţin: „Om fi noi sukebe, dar întreaga lume este sukebe“. Mda… Să vedem. Iată-ne la Tokyo în 2007. Linişte deplină până în septembrie când premierul Abe demisionează, în locul său fiind ales Fukuda-san. Habar nu am despre politica niponă. Ştiu numai că Fukuda provine din prefectura Gunma; este astfel mândria proaspătă a prefecturii Gunma, alături de o mândrie mai veche: konnyaku. Quiz: Ce este aia şi la ce foloseşte konnyaku? Citeste continuarea

Iarnă, hayssami, leul pică, noricile idem, aferim încălzire globală!

Ce ne aşteptăm de la anul politic 2008? În primul rînd, ne aşteptăm să continue bătălia pentru putere şi autoritate în Justiţie. Este un domeniu sensibil de mai bine de patru ani. La fel cum ne aşteptăm să avem ecouri de la un an în care trei mari „super-puteri“ ale lumii: Statele Unite, Rusia şi România îşi aleg conducătorii. În cazul României, cel mai probabil este să avem presiuni anti-PD, mai precis presiuni în vederea recomasării alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale. PNL e conştient că, lăsându-i un răgaz până anul viitor lui Traian Băsescu, acesta va pritoci o nouă victorie la Cotroceni. Citeste continuarea

Tinu aşteaptă adevărul

Luni, 19 noiembrie 2007, cadavrul lui Dumitru Tinu a fost scos din groapă, adus de la Breaza la Bucureşti şi reexpertizat medico-legal. Dumitru Tinu, directorul şi fondatorul cotidianului Adevărul a murit, miercuri, 1 ianuarie 2003, la ora 9,45 dimineaţa. Au trecut cinci ani de la accidentul de circulaţie de pe DN 1, cinci ani în care cele două familii ale ziaristului (Tamara şi Anna-Maria Tinu – soţia şi fiica din familia legitimă, Emilia şi Andrei Iucinu – amanta şi fiul din afara căsătoriei) au dus o luptă surdă, pe viaţă şi pe moarte. Dacă Tamara şi Anna-Maria par să se fi împăcat cu circumstanţele tulburi ale morţii lui Tinu, Andrei şi Emilia Iucinu – nu. Argumentele, tenacitatea şi insistenţa lor au dus la exhumarea lui Tinu. Procurorii au fost convinşi să redeschidă ancheta, pe mai multe planuri şi, promit ei, mai temeinic decât s-a întâmplat la începutul lui 2003. Ancheta nu exclude, până la proba contrară, nici una dintre variante: omor, sinucidere sau accident. Citeste continuarea

Palma de Mallorca, Bucureşti, Timişoara, Lugoj, Cluj, Milano… Iată locurile în care m-am întâlnit cu doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan. Am stat de vorbă ceasuri întregi. De fiecare dată i-am propus să-mi acorde un interviu. Nu acordase pĂnă atunci nici unul. Dar au trecut săptămâni şi luni de zile până când a acceptat să poarte cu mine un dialog destinat să vadă lumina tiparului. Un dialog dominat de discreţia, eleganţa şi bunul simţ care îi guvernează viaţa. Valori mult mai de preţ în ochii săi decât uriaşa avere pe care o administrează. Am fost deseori în preajma unor femei cu bani. Însă rareori am cunoscut un om ca doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan, capabilă să se poarte atât de firesc faţă de ceilalţi, indiferent ce loc ocupă în ierarhia socială. Citeste continuarea